Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Carele pretutindenea eşti şi toate le împlineşti

La sărbătoarea Sfântului Duh se cuvine ca toată profunzimea gândului și a inimilor noastre s-o îndreptăm spre cunoașterea Lui. În rugăciunea Sfântului Duh, pe care o știți, se spun extrem de multe lucruri despre El. Trebuie să înțelegeți această rugăciune.

„Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului.”

Acesta este Mângâietorul nostru, Acel Mângâietor pe Care L-a trimis Domnul Iisus Hristos ucenicilor Lui când S-a înălțat de la ei la ceruri. El a spus: „N-am să vă las orfani, vă voi trimite vouă pe Duhul Sfânt, Mângâietorul; El vă va aminti vouă toate câte v-am spus mai înainte.”

Şi aceasta s-a împlinit: n-au rămas orfani ucenicii Lui, nici lumea creştină. S-a înălţat de la noi Domnul Iisus Hristos, dar locuieşte printre noi Duhul Sfânt, Mângâietorul, pe Care El ni L-a trimis.

„Împărate Ceresc, Mângâietorule”- El este Mângâietorul nostru, Cel care umple golul inimilor noastre, Care alungă de la noi tristeţea. El este Cel care poate mângâia cu adevărat. Sunt mulţi cei care nu cred în Dumnezeu, care nu-L cunosc pe Duhul Sfânt, care nu se roagă Lui şi care zac într-o stare de grea întristare. Conştiinţa golului şi a nimicniciei vieţii proprii le umple sufletul. Şi şovăiesc, se întristează şi suferă fără niciun sens în viata lor şi nu rareori îşi încheie viaţa prin sinucidere.

Ei nu-L cunosc pe Duhul Sfânt, nici nu-L caută pe El, pentru că nu L-au cunoscut, pentru că trăiesc fără Dumnezeu. Ei nu simt mângâierea deplină, profundă, acea mângâiere pe care o încearcă inimile creştinilor, de care era plin Cuviosul Serafim de Sarov. Duhul Sfânt era mereu cu el, niciodată nu l-a părăsit şi îl încălzea cu căldura Sa.

Ne mângâie Duhul Sfânt şi pe noi, pe toţi, care suntem departe de sfinţenia creştinilor de odinioară, ne mângâie atunci când în vremea necazurilor recunoaştem în inimile noastre că sunt meritate aceste necazuri, aceste întristări, când ne îndreptăm mintea şi ochii duhovniceşti în inima noastră şi vedem acolo mulţime de păcate şi necurăţie, când ne vom căi şi vom spăla necurăţia inimii noastre şi-L vom chema: „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului”- tot atunci va veni Mângâietorul şi va da cea mai deplină mângâiere. Trebuie să doreşti din toată inima această mângâiere, s-o cauţi, să fii vrednic de ea, să-ţi curăţeşti inima, fiindcă într-o inimă necurată nu este loc pentru Duhul Sfânt.

Astfel ne mângâie Duhul Sfânt pe noi, pe cei slabi şi atât de departe de acea desăvârşire pe care o cere Hristos. Duhul Sfânt este numit Duhul Adevărului, fiindcă în El şi numai în El este toată deplinătatea adevărului. Adevărul îl cunoaşte doar cel care are comuniune cu Duhul Sfânt. Adevărul îl ştie numai acela care primeşte harul Duhului Sfânt, care-şi îndreaptă gândurile şi simţurile pe calea adevărului.

Sunt mulţi oameni care caută adevărul acolo unde acesta nu este, care nu ştiu că tot adevărul este în Duhul Sfânt. Îl caută în cărţile de filosofie, îl caută şi nu-l găsesc, sau găsesc un adevăr fals, cu care îl confundă pe cel pur.

Iar adevărul autentic, adevărata profunzime a cunoaşterii, profunzimea sentimentelor se afla doar în comuniunea cu Duhul Sfânt, fiindcă Duhul Sfânt este plinătatea oricărui adevăr.

Sfinţii Apostoli au fost simpli pescari, necărturari. Majoritatea cuvioşilor şi sfinţilor au fost oameni neştiutori de carte, dar Duhul Sfânt, pe Care L-au atras în inimile lor, i-a făcut purtători ai adevărului. Cine, oare, mai mult decât Sfinţii Apostoli, a cunoscut adevărul şi l-a propovăduit întregii lumi creştine? Cine a stăpânit adevărul mai mult decât Cuviosul Serafim de Sarov?

„Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Carele pretutindenea eşti şi toate le împlineşti.” Ce înseamnă „Carele pretutindenea eşti şi toate le împlineşti”? Înseamnă că El este pretutindeni, toate le împlineşte. În limba slavonă cuvântul „împlineşte” înseamnă ca şi în limba rusă: „cel ce le umple”. Iată, în acest sens trebuie să pătrundem! Trebuie să cunoaştem că Duhul Sfânt este pretutindenea şi pe toate le împlineşte, că prin El trăieşte întreaga făptură, fiindcă El este dătătorul de viaţă.

Nu-L cunosc şi nu-L vor cunoaşte învăţaţii pe Duhul Sfânt, nu vor şti de unde s-a creat viaţa. Este cea mai mare enigmă pentru ştiinţă. Din cele mai vechi timpuri ştiinţa a încercat să pătrundă în taina vieţii şi să explice cum din natura moartă a apărut brusc viaţa. De unde vine ea?

La baza oricărei vieţi stă acea substanţa care, în ştiintă, este numita protoplasmă- ea constituie o parte consistentă a acelor celule din care sunt alcătuite corpurile fiinţelor vii. Ce este protoplasma? La vedere arată ca un fel de mucozitate, dar în ea este cuprinsă puterea nemărginită a vieţii, în ea se ascund tainele nenumărate ale existenţei. Şi iată, ştiinţa încearcă de mult să creeze protoplasma artificială din proteine (fiindcă protoplasma este un compus proteic). Dar oricât s-ar strădui învăţaţii s-o sintetizeze, nu le iese nimic- nicio combinaţie nu are proprietăţi de viaţă. Această putere de viaţă o poate da doar Acela Care dă viaţă la toate, Care este începutul vieţii- Duhul Sfânt.

„Cu cuvântul Domnului s-au întărit cerurile, şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor.”(Psalmul 32, 6)

Cerurile sunt create cu cuvântul lui Dumnezeu, cu Duhul lui Dumnezeu. Cu Duhul gurii lui Dumnezeu au fost create toate Puterile cereşti. Duhul lui Dumnezeu a însufleţit şi primul trup al omului, creat de El din tina pământului, trupul lui Adam, fiindcă se aminteşte în Scriptură că în acest trup a suflat Dumnezeu suflare de viaţă. Numai Duhul Sfânt dă viaţă, numai de la Duhul Sfânt începe orice viaţă şi este absurd să cauţi un alt izvor de viaţă.

Ce este sufletul omenesc? Ce este duhul omenesc? Omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu este netrupesc? Desigur! Nu după trup suntem noi făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ci după Duh. Duhul omenesc este suflarea Duhului Sfânt.

Dar să nu credeţi că doar duhul omenesc îşi are început de la Duhul lui Dumnezeu. Totul este creat, totul trăieşte şi totul se mişcă doar cu acea energie duhovnicească, izvorul căreia este Însuşi Duhul Sfânt. Cu energia duhovnicească, puterea Duhului Sfânt, care este izvorul oricărei energii materiale- doar cu aceasta energie trăieşte şi se mişcă întreaga lume. Energia duhovnicească, Duhul lui Dumnezeu, pătrunde totul, sfinşeşte totul, însufleţeşte totul. Şi în animale, şi în plante există o părticica a Duhului, fiindcă şi în ele există viaţă, iar unde este viaţă acolo este şi Duhul Sfânt. Împreună cu viaţa toate au primit o suflare a Duhului Sfânt. Şi nu numai în fiinţele vii, ci şi în toată natura- natura pe care oamenii în mod greşit o numesc moartă, natura anorganică-, în stânci, în râuri, în valurile mării, în pustiurile nesfârşite- trăieşte Duhul Sfânt, fiindcă El „pretutindenea este şi toate le împlineşte”.

Dacă n-ar fi însufleţit Duhul Sfânt toată natura, organică şi anorganică, n-ar fi putut exista lumea creată cu toată măreţia ei, aşa cum se prezintă ea în faţa privirii noastre. Nu trebuie să admitem ipoteza conform căreia lumea nu ar fi creată de Dumnezeu. Lumea a fost creată prin revărsarea dragostei lui Dumnezeu, iar dragostea lui Dumnezeu este ceea ce se numeşte energie duhovnicească. Totul este creat şi se mişcă prin dragostea lui Dumnezeu, prin dragostea Duhului, în El trăim şi ne mişcăm şi suntem, precum spunea Apostolul Pavel în Areopagul din Atena. Totul trăieşte, totul se mişcă, totul se însufleţeşte prin Duhul Sfânt, fiindca El „pretutindenea este şi toate le împlineşte”.

V-aţi gândit vreodată ce însemnătate are pentru noi şi pentru întreaga natură acea minunată frumuseţe a lui Dumnezeu care străluceşte în toată lumea? De unde este frumuseţea? De ce există frumuseţea? Putem noi oare să gândim că frumuseţea are numai un scop practic, utilitar?

Putem oare să spunem că masculii păsărilor, care au un penaj colorat şi care cântă atât de frumos, dispun de aceasta frumuseţe numai pentru ca să atragă femelele? Sigur că nu!

Oare putem să gândim că florile care ne mângâie privirea strălucesc de frumuseţe doar ca să atragă cu culorile şi mirosurile insectele pentru polenizare? Sigur că nu!

Frumuseţea străluceste în toată lumea şi Dumnezeu ne-o arată chiar şi în cele mai gingaşe, în cele mai slabe fiinţe. N-aţi văzut niciodată ce frumuseţe delicată, blândă, curată emană petalele şi corolele florilor de nu-mă-uita, toporaşi, albastrele şi nenumărate altele? N-aţi simţit câtă curăţie şi frumuseţe se află în aceste mici creaţii ale lui Dumnezeu? Nu v-aţi gândit că aceste floricele ale lui Dumnezeu ne învaţă curăţia şi blândeţea, de care ele sunt pline?

Nu v-aţi gândit că cerul înstelat are o influenţă duhovnicească deosebită asupra inimilor noastre prin frumuseţea cu care a fost înzestrat? Când privim acest cer înstelat nemărginit, ne ducem cu gândul la veşnicie. Când privim la stâncile puternice, abrupte, vârfurile cărora sunt ascunse de norii întunecaţi, când în zi de ploaie stăm pe ţărmul mării şi vedem cum furtuna ridică valuri uriaşe, care acoperă stâncile de pe mal, oare nu tresare inima noastră de emoţie contemplând puterea şi forţa naturii? Cât de neînsemnaţi şi de slabi ne simţim atunci! Dacă natura ascunde în sine atâta frumuseţe, forţă, putere şi propovăduieşte despre ea, atunci ce putem spune despre izvorul acestei puteri şi frumuseţi- ce putem să spunem despre Domnul Însuşi?

El este izvorul acestei frumuseţi şi puteri, El toate le pătrunde, toate le umple. Măreţia uimitoare a forţelor naturii nu este altceva decât manifestarea însufleţirii întregii naturi despre care v-am vorbit.

În tot ce ne înconjoară este prezent Duhul Sfânt. El „pretutindenea este şi toate le împlinește”, totul este pătruns de puterea Duhului lui Dumnezeu şi de dragostea Lui.

Sfântul Apostol Pavel, în Epistola catre Romani, a spus exact ce vă spun acum, cu cuvinte foarte simple. El se referă la păgânii care nu-L cunosc pe Dumnezeu, afirmând că sunt fără cuvant de apărare, pentru că ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este cunoscut de către ei, fiindcă Dumnezeu le-a arătat lor.

Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare (Romani 1, 19-20).

În natură se poate observa puterea lui Dumnezeu, deci sunt fără cuvânt de apărare toţi cei care sunt orbi şi nu vor să vadă că Duhul Sfânt este pretutindeni. Sunt orbi şi surzi cei care nu simt măreţia frumuseţii, cei care nu simt suflarea Duhului Sfânt în tot ce ne înconjoară, şi de aceea sunt fără cuvânt de apărare. Chiar dacă n-au auzit de la oameni propovăduirea despre Dumnezeu, natura însăşi propovăduieşte despre El. Unii afirmă că nu există Dumnezeu, susţinând că natura a fost creată datorită hazardului. Ce poate fi mai greşit decât această teorie? Cum poate întâmplarea să creeze o astfel de armonie în lumea nemărginită?

Duhul Sfânt mai este numit „Vistierul bunătăţilor”. Al căror bunătăţi? Al tuturor bunătăţilor, nu doar al celor pe care le caută oamenii mândri şi încrezuţi, care s-au lipit de cele pământeşti. Duhul Sfânt este izvorul tuturor bunurilor, mai ales al celor duhovniceşti, El este Dătătorul puterilor înalte ale duhului omenesc, El îşi revarsă dragostea asupra a tot ceea ce este viu şi cu această dragoste ne mângâie.

Toţi cei care merg pe calea lui Hristos, care îşi poartă crucea, simt ajutorul Duhului Sfânt şi dragostea Lui care îi întăreşte.

Sunt multe greutăţi în viaţa fiecăruia, sunt multe greutăţi şi pe calea arhieriei, fiindcă este mare răspunderea în faţa lui Dumnezeu. În zdrobirea inimii mele, Duhul Sfânt m-a mângâiat cu dragostea voastră, cu dragostea care se revarsă din inimile voastre. Pentru că nu exista mai mare fericire decât aceea de a trăi în dragoste, de a simţi permanent dragostea celor din jur.

Iată ce ne poate da Duhul Sfânt, iată cât de nemărginit este harul Lui! Şi scopul vieţii noastre constă în a fi părtaşi dumnezeirii. Dar cum putem deveni părtaşi dumnezeirii? Prin comuniunea cu Duhul Sfânt, fiindcă duhul nostru este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Prin faptul de a te împărtăşi de Duhul Sfânt, de a fi în permanentă comuniune cu El. Este sarcina cea mai înaltă şi mai sfântă a vieţii omeneşti.

Cum să dobândeşti această comuniune cu Duhul lui Dumnezeu? Cum să primeşti această măreaţă mângâiere- mângâierea dragostei Duhului Sfânt? În ce şi când avem comuniune cu Duhul lui Dumnezeu?

Întâi de toate, în rugăciune. Orice om care a avut comuniune cu Duhul Sfânt a fost întotdeauna nevoitor al rugăciunii. Un exemplu poate fi Cuviosul Serafim de Sarov, care 1000 de zile şi nopţi le-a petrecut îngenunchiat pe o piatră, rugându-se lui Dumnezeu.

Doar cel care se roagă astfel poate avea comuniune deplină cu Dumnezeu. Prin rugăciune neîncetată şi prin îndeplinirea poruncilor lui Dumnezeu atingeau sfinţii curăţia inimii, eliberarea ei prin Duhul Sfânt de orice întinăciune. De aceea este mare însemnătatea ultimelor cuvinte ale rugăciunii Sfântului Duh: „Vino şi Te sălăşluieşte între noi şi ne curăţeşte de toată întinăciunea”.

Să strigăm neîncetat spre Duhul Sfânt: „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Carele pretutindenea eşti şi toate le împlineşti, Vistierul bunătăţilor şi dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte între noi şi ne curăţeşte de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre”.

Şi El va veni şi Se va sălăşlui întru noi şi ne va face din întinaţi şi păcătoşi, sfinţi şi drepţi. Să fie dar cu voi cu toţi harul Preasfântului Duh şi să vă faceţi biserici curate ale Lui!

Amin.

Extras din Predici– Sfântul Luca al Crimeei, Editura Sophia, 2009.