Ce să fac, l-am întrebat printre altele pe Stareț, ca să-L iubesc pe Hristos? Credeam că-mi va spune multe lucruri despre rugăciunea minții, metanii multe, posturi și altele, dar el mi-a spus simplu: Să iubești Crucea lui Hristos!
Într-adevăr, privind spre Crucea Mântuitorului, învățăm să primim cu recunoștință toate „pătimirile”, necazurile ș.a.m.d și să le socotească ca pe nimic pe lângă cele care le-a pătimit Mântuitorul Hristos pentru noi. Unul ca acesta nu se trufește și treptat se obișnuiește să se roage cu recunoștință. Chiar dacă nu va ajunge cineva repede la deasa rugăciune a inimii – lucru greu de înfăptuit – totuși rămâne cu amintirea Crucii lui Hristos adânc întipărită în memorie, lucru ce ajută la sporirea în smerenie. Răbdarea, așa cum știm, este o formă de rugăciune. La fel de importantă ca și virtute, Starețul socotește iubirea de vrăjmași. Și învățăm să-i iubim pe vrăjmași, numai urmând pe Domnul care i-a iertat pe răstignitorii Săi.
Altădată am întrebat pe Stareț:
– De ce, Gheronda, de vreme ce l-am iertat pe vrăjmașul meu, care m-a vătămat mult, continuă să-mi vină gânduri împotriva lui? Nu cumva țin minte răul?
– Nu, a răspuns Starețul. Gândurile acestea în realitate nu sunt ale tale, ci ale diavolului, care nu vrea să simțim pace. Mai ales, dacă știe că avem o conștiință sensibilă, ne luptă în acest chip. Este nevoie mereu de discernământ.
– Pentru cine să mă rog mai întâi, pentru mine sau pentru alții? L-am întrebat pe Stareț.
Un altul ar fi răspuns fără să mai stea pe gânduri: „Cu siguranță, pentru alții”, neînțelegând că noi, mirenii, suntem ființe neputincioase. Cu toate acestea, Starețul mi-a spus:
– Mai bine este desigur să se roage cineva pentru ceilalți, dar dacă nu poate – nu-i nimic – să se roage mai întâi pentru sine și pentru casnicii săi, iar apoi pentru ceilalți.
Cu alte cuvinte – nu-i nimic – să se roage cineva mai întâi pentru sine, iar apoi, fierbinte și din inimă, să se roage și pentru ceilalți. Și va veni ziua când Dumnezeu va da să iubim pe aproapele nostru precum pe noi înșine. Nu are rost să se silească cineva să se străduiască pentru lucrul cel desăvârșit, atâta timp cât este prunc duhovnicesc. De altfel, Starețul insistă mult și asupra rugăciunii pentru casnicii noștri, fiindcă acordă o mare importanță familiei și crede că prin răbdarea față de părinți, prin dragostea reciprocă dintre soți etc, cineva poate spori mult duhovnicește.
– Din nefericire, Gheronda, i-am spus altădată, când văd oameni ai străzii, cu toate să mă doare pentru ei, nu mă întristez atât de mult, ca și cum aș fi eu în stradă.
– Aceasta, mi-a răspuns el cu bunătate, nu este ceva omenesc, ci al lui Hristos.
Mi-am amintit atunci ce a scris undeva Sfântul Paisie: „Mulți ani de zile Îl iubeam mult numai pe Hristos, iar pentru ceilalți nu simțeam o astfel de dragoste. Până într-o zi când a venit Hristos și mi-a dat dragostea Sa față de oameni și întreaga zidire. Și atunci mă topeam de dragoste pentru oricine”. Adică trebuie mai întâi să sporim în dragostea noastră față de Hristos și prin ea Domnul ne va da să ajungem la dragostea desăvârșită pentru aproapele, care este dar dumnezeiesc. „Trebuie însă, a completat el, să-L rugăm pe Hristos să îngăduie să simțim aceasta”.
Odată i-am spus Starețului că atunci când alții mă jignesc, încerc să-i iert, dar mă mâhnesc pentru jignire. „Nu te mâhni deloc, mi-a spus el, căci aceasta nu este ceva omenesc, ci lucrare dumnezeiască. Esența este următoarea: să te silești să-l ierți cu adevărat pe cel care te-a jignit și să te rogi cu sinceritate lui Dumnezeu pentru el”. Cu alte cuvinte, „învață să-l ierți pe vrăjmașul tău și să nu te preocupe dacă, ca și om te-ai mâhnit. Pentru celelalte se va îngriji Hristos.
