– Părinte, mulţi îşi sprijină nădejdile lor în mănăstiri. Simt că mă apasă foarte greu această responsabilitate.
– Da, singurul lucru ce rămâne acum – precum spun mulţi – este să iasă nişte sfinţi ca Sfântul Cosma Etolianul, care, ducându-se în diferite părţi, să propovăduiască spre a lumina lumea. Mănăstirile sunt centre duhovniceşti. Dacă n-ar fi fost mănăstirile să ajute atunci, la Revoluţia de la 1821, cum ar fi putut să se facă revoluţia? Şi în timpul ocupaţiei germane tot mănăstirile au ajutat. De aceea le-au şi distrus bandiţii. Cele mai multe mănăstiri nu le-au distrus germanii, ci bandiţii le-au distrus. Germanii spuneau: „Dacă vom găsi arme de foc în mănăstire, o vom arde”. Bandiţii, ca să pară ei buni şi să dea impresia că germanii le-au ars, mergeau şi lăsau în mănăstiri câteva cartuşiere vechi şi vreo puşcă stricată. Apoi înştiinţau ei înşişi că sus la mănăstire sunt bandiţi şi germanii mergeau acolo. Aflau, într-adevăr, muniţii de război şi dădeau foc la mănăstire. În felul acesta, bandiţii au ars multe mănăstiri, pentru că se temeau de ele. „Chiar şi ateu să fie regimul”, spuneau aceia, „dar dacă există mănăstirile, nu vom putea face nimic. De aceea este mai bine să le ardem”. Şi astfel le ardeau.
Astăzi se duc să ia maiá de la mănăstiri. Dar dacă şi mănăstirile sunt tralala, ce să ia? Nu vor afla aluat. Să căutăm să se păstreze puţin aluat pentru anii cei grei. Acum vin la mănăstire pentru ajutor cei care merg la vrăjitori etc. Mai târziu vom avea oameni obosiţi de păcat. Chiar dacă îi vei trimite să bea sau să păcătuiască, nu se vor duce.
În aceşti ani grei Dumnezeu cheamă oameni la monahism prin chemări personale. Această generaţie porneşte în condiţiile cele mai bune pentru monahism, porneşte cu idealuri, dar diavolul netrebniceştetot acest material. Generaţia următoare nu va mai fi aşa. Vor veni la mănăstire mulţi care nu vor fi potriviţi pentru monahism. Vor fi într-o astfel de stare, încât vor fi nevoiţi să se facă monahi. Vor fi obosiţi şi răniţi de lume. Soţii se vor despărţi, fie cu binecuvântarea, fie fără binecuvântarea Bisericii şi se vor duce la mănăstire. Tineri care s-au săturat de viaţa lumească vor merge la mănăstire, unii ca să-şi mântuiască sufletul lor, alţii ca să afle puţină linişte. Unii care vor voi să se căsătorească, dar se vor teme că se vor încurca cu un om nepotrivit, vor deveni monahi. Adică în următorii ani poate vor veni şi bolnavi psihici sau alţii care vor şovăi să-şi întemeieze familie. „Ce voi afla? Ce voi face?”, se vor gândi. „Mai bine să mă duc să mă fac monah”. Adică unii vor lua monahismul drept loc de huzur. Dar ce pricopseală vor face, acesta-i alt subiect. Nu vor veni oameni hotărâţi pentru pocăinţă. Oamenii vor fi într-o astfel de situaţie în care vor fi nevoiţi să se facă monahi. Dar intenţiile lor nu vor fi curate. Acesta este pericolul. Atunci când unul ca acesta porneşte spre monahism, lucrurile stau altfel. Unii ca aceştia vor avea nevoie de mult ajutor, pentru că diavolul îi va lupta cu tărie, căci au gustat deja din bucuriile lumii, în timp ce pe noi nu ne luptă atât de mult. Pe noi caută doar să ne împiedice de la lucrarea duhovnicească şi să ne arunce în trândăvie, netrebnicindu-ne în aşa fel încât cei de după noi să nu afle aluat.
Vreau să spun prin toate acestea că noi trebuie să sporim acum ca să putem ajuta pe aceşti oameni. Să le lăsăm moştenire patristică. Avem bucurii duhovniceşti, dar cereşti nu avem. Facem o hirotesie[1], o priveghere, cântăm şi Robii Domnului…, învârtim şi policandrul şi ne bucurăm. Dar acestea nu sunt bucurii cereşti. Sunt bucurii trupeşti ale inimii, în sensul cel bun. Bucuria cerească este ceva mai înalt, care nu se poate explica. Când începe cineva să guste puţin din cele cereşti, îi tresaltă inima, înnebuneşte. Trebuie să trăim bucurii cereşti, ca să le transmitem şi generaţiilor următoare.
[1] Prin care preotul este făcut duhovnic de către episcop (n. ed. rom.).
Extras din Trezire duhovnicească– Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos, 2012.
