Să luăm greutatea asupra noastră

– Părinte, ieri aţi spus că altceva este răbdarea şi altceva suportarea. La ce v-aţi referit?

– Răbdare nu este suportarea cuiva. Când spun că suport pe cineva, este ca şi cum aş spune: „Acela este vai de el, eu sunt bine şi-l suport”. Răbdarea adevărată este să simt vinovăţie pentru starea lui şi să mă doară pentru el. Aceasta are multă smerenie şi dragoste, şi atunci primesc Harul lui Dumnezeu şi este ajutat şi celălalt. Să presupunem că văd pe cineva şchiop sau surd sau drogat; trebuie să gândesc: „Dacă aş fi fost eu într-o stare duhovnicească bună, aş fi rugat pe Dumnezeu şi l-ar fi făcut bine”, pentru că Hristos a spus: Vă voi da putere să faceţi minuni mai mari decât Mine[1], şi astfel vine durerea, dragostea pentru acela. În timp ce, dacă spun: „Ei, ce să-i fac? Este infirm, să stau puţin alături de el; de altfel voi avea şi plată”, atunci îl suport pe aproapele şi mă îndreptăţesc pe mine însumi că mi-am făcut datoria.

– Părinte, întotdeauna ajută să iei asupra ta orice greşeală?

– Da, dacă o poţi duce, ajută mult. Să te defaimi pe tine însuţi în toate. Să iei greşeala de la celălalt, s-o arunci asupra ta şi să-L rogi pe Hristos să-ţi dea putere s-o duci. Şi atunci când vei lua asupra ta mai multă greutate decât ai greşit sau chiar dacă nu ai greşit, dar crezi într-un anumit fel că ai greşit, atunci niciodată nu te vei umfla, nu te vei mândri, ci vei avea din belşug Harul lui Dumnezeu. Însă trebuie să iei aminte, să vezi dacă poţi ridica mai multă greutate. Pentru că de nu poţi, vei pătimi hernie, hernie de disc…

– Care este hernia şi care hernia de disc în cazul acesta?

– Dacă, de pildă, iei asupra ta o greşeală pe care nu o poţi duce şi nu dai nicio explicaţie, după aceea vei murmura, te vei revolta, vei judeca…

– Dar dacă explic, aceasta nu va fi îndreptăţire?

– Ei, caută să justifici ceea ce nu poţi duce, iar pe cealaltă s-o laşi. Dacă, de pildă, cineva este sensibil, să caute să ducă atât cât poate; să nu facă pe grozavul. Să se cerceteze pe sine şi să se nedreptăţească cu discernământ, potrivit cu greutatea ce o poate duce, ca să nu-l încovoaie vrăjmaşul cu sensibilitatea exagerată, să-l arunce în deznădejde şi astfel să-l netrebnicească.

– Părinte, uneori nu numai că îmi vine greu să primesc nedreptatea, ci chiar pun responsabilitatea vreuneia din căderile mele pe altul.

– Voi nu numai că nu purtaţi din dragoste traista celuilalt, ci vreţi să daţi traista voastră cea grea nu numai celui sănătos, ci şi celui bolnăvicios. Este trebuinţă să dobândeşti bărbăţie duhovnicească ca să iei asupra ta toată responsabilitatea păcatului tău. Cu cât adăugăm mai multă greutate asupra noastră luându-ne asupră-ne greşelile altora, cu atât mai mult şi Bunul Dumnezeu ne uşurează povara şi simţim veselie dumnezeiască.

Purtarea din dragoste de către cineva care are puteri trupeşti a doi saci de ciment în spate, ca să-l uşureze pe unul slab, care nu poate ridica greutate, nu are atâta valoare precum are purtarea greutăţii greşelii aproapelui şi însuşirea ei de către acesta, care apare înaintea oamenilor ca vinovat. Iar aceasta este o mare virtute, o mare smerenie.

Într-o mănăstire cu viaţă de obşte din Sfântul Munte un oarecare frate începător i-a vorbit odată urât tipicarului[2], care era şi ieromonah, pentru că în vreme ce citea la strană i-a arătat care condac să-l pună mai întâi. Deşi a voit să-l ajute, acela şi-a ieşit din fire. După slujbă fratele s-a închis mânios în chilia sa. Tipicarul s-a întors spre sine, a luat greutatea asupra sa şi s-a mâhnit, gândindu-se că el a fost pricina împotrivirii fratelui. Îl mustra cu adevărat conştiinţa. Şi deşi, ca tipicar avea răspundere pentru slujbă, nu a ţinut seama de răspundere, ci şi-a spus: „Eu sunt vinovat pentru că s-a mâniat fratele”. Şi s-a dus la chilia fratelui să-i facă metanie. Acela însă încuiase uşa şi nu deschidea. Atunci s-a aşezat lângă uşă şi a aşteptat de dimineaţă până la orele trei după-amiază, când toca pentru Vecernie şi când fratele a fost nevoit să iasă. Tipicarul căzu la picioarele lui, îi făcu metanie şi-i spuse: „Să mă ierţi, frate, că eu am greşit!”. Aşa vine Harul lui Dumnezeu.

[1] Vezi In. 14, 12.

[2] 6 Monahul ce răspunde de rânduielile slujbelor de zi şi noapte şi, în general, de rânduiala bisericească.

Extras din Nevoință duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.

Total
121
Shares
Previous Post

Andreea minunea de la ATI. O poveste despre viaţă şi moarte

Next Post

IPS Ignatios, Mitropolit de Dimitriados și Almyroy – Revoluția greacă din 1821: trecut și viitor

Related Posts