Sâmbăta Mare – Sabatul

Părintele Petroniu Tănase

Fărădelegea s-a săvârșit, dar totodată Domnul și-a împlinit lucrarea răscumpărătoare: „Săvârșitu-s-a!” Dumnezeiescul trup atârnă pe Cruce, gol şi mort, fără suflare; Iosif şi Nicodim îl gătesc pentru îngropare, tânguindu-se cu plângere şi umilinţă: „Cum Te voi îngropa, Dumnezeul meu? Sau cum Te voi înfă­şura cu giulgiuri? Cu ce mâini mă voi atinge de trupul Tău cel nestricat? Sau cu ce cântări voi cânta ducerii Tale de aici!

Se scoate Sfântul Epitaf în mijlocul Bisericii cu Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce, semnele de slavă ale Celui răstignit, şi poporul evlavios îi aduce prinos florile primăverii şi florile sufletului: la­crimile căinţei şi frângerea inimii.

Prohodul Domnului de vineri seară este ultima etapă a Tân­guirii pentru Domnul Hristos, Care Se află în mormânt. Slujba este alcătuită din Psalmul 118, folosit în tradiţia ebraică la Paşti, între stihurile căruia s-au intercalat strofe alcătuite de Biserică; e un fel de împletire a celor două Testamente. Cele trei părţi ale slujbei ne arată şi mai deplin negrăita coborâre a Domnului, Care merge până la cele mai de jos ale iadului, unde se află omul căzut. E capătul cel mai de jos al pogorârii lui Dumnezeu pentru mântuirea neamului omenesc. În timp ce trupul se află în mormânt, Domnul cu sufletul Se coboară în iad ca un Dum­nezeu, sfărâmând porţile iadului şi eliberând pe cei legaţi.

Dar ce sunt aceste „porţi” pe care le sfărâmă Domnul? Ia­dul cu porţile lui, care zăvorăsc pe cei morţi din veac, este starea decăzută a omenirii depărtate de Dumnezeu prin păcat, starea de izolare şi deznădejde în care se află omenirea căzută. Hristos, luând asupra Sa singurătatea morţii şi lăsându-Se legat de lanţurile ei, a sfărâmat aceste lanţuri, ducând comuniunea, viaţa şi lumina în locul unde domnea întunericul, moartea şi singurătatea. Coborând în împărăţia morţii, Hristos a biruit pentru totdeauna moartea, aducând în locu-i viaţa veşnică. De aici, marea şi nestăvilita bucurie pascală. De acum moartea şi iadul nu mai au putere. Biserica este locul unde porţile iadului nu se mai închid niciodată asupra omului.

Când Te-ai pogorât la moarte, Cela ce eşti viaţa cea fără de moarte, atunci iadul ai omorât cu strălucirea Dumnezeirii”.

În mormânt, Viaţă, pus ai fost, Hristoase, şi cu moartea Ta pe moarte o ai pierdut şi viaţa lumii Tu ai izvorât“.

În această biruinţă asupra iadului, Domnul este ca „un leu adormit”, ca soarele care apune şi răsare pentru a risipi întune­ricul şi ca bobul de grâu, care moare pentru a rodi viață veşnică.

De la spaima în faţa negrăitei coborâri a Domnului pentru biruinţa asupra morţii, prohodul trece la odihna Sâmbetei cele Mari, care, după fapta cea neagră de vineri, lasă să se întrevadă zorile albe ale Învierii.

Astăzi Tu ai sfinţit ziua a şaptea, pe care ai binecuvântat-o cu încetarea lucrărilor Tale, că toate le pre­faci şi le înnoieşti, odihnindu-Te“.

Ziua de azi mai înainte a în­chipuit-o cu taină marele Moise zicând: Şi a binecuvântat Dum­nezeu ziua a şaptea; aceasta este ziua odihnei, în care S-a odih­nit de toate lucrările sale Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu, după un trup odihnindu-Se; şi la ceea ce era iarăşi întorcându-Se, prin Înviere, ne-a dăruit nouă viaţă veşnică, ca un singur bun şi iubitor de oameni“.

La sfârşitul slujbei, se înconjoară biserica cu Sfântul Aer, pe sub care trec credincioşii, izbăviţi prin patima Domnului. Paremia care se citeşte îndată, profeţia cu câmpul de oase de la Iezechil (37, 1 – 14), face din nou să se întrevadă Învierea cea de obşte, Parusia.

Liturghia Sfântului Vasile dimpreună cu vecernia din Sâm­băta Mare, cu multe citiri biblice, urmează după chipul cel mai vechi al slujbei bisericeşti. Citirile sunt întrerupte de două ori, prin aclamaţii entuziaste, care se repetă de multe ori:

Să cân­tăm Domnului, căci cu slavă S-a proslăvit

şi

Pe Domnul lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii!

A dispărut deja atmosfera de apăsare şi întristare a Sfin­telor Patimi. Zorile Învierii înaintează tot mai luminos.

Cele cincisprezece paremii ne pun înainte chipurile învierii din Vechiul Testament, marile lucrări ale lui Dumnezeu în lume: Facerea, izbăvirea din robia Egiptului, trecerea prin Marea Ro­şie, trecerea Iordanului în Canaan a lui Iosua, proorociile me­sianice şi încheie cu Daniil şi cu cei trei tineri din cuptor, icoană a izbăvirii neamului omenesc din cuptorul iadului.

La Ierusalim, în cuprinsul acestei slujbe a Sâmbetei Mari are loc covârşitoarea minune a arătării Sfintei Lumini. Faptul se petrece în timpului Vohodului Vecerniei, la cântarea Luminii; Lumina cea Lină este Însuşi Hristos, este Lumina Învierii.

Procesiunea este măreaţă. Patriarhul cu tot sinodul, arhi­mandriţii, stareţii mănăstirilor din Palestina, monahi şi fraţi, toată Frăţia Sfântului Mormânt, la care se adaugă şi pelerinii clerici, înşiruiţi pe două rânduri într-o ordine desăvârşită, merg de la altarul Bisericii Învierii spre Sfântul Mormânt, în sunete de clopot şi toacă, împletite cu glasurile neîntrecute ale slu­jitorilor şi întreg văzduhul este numai sunet şi cântare. Pro­cesiunea se face fără lumânări şi în toată biserica nu se află nicio candelă sau lumânare aprinsă.

Să ne închipuim această măreaţă privelişte. De jur împrejurul Sfântului Mormânt, lume de pe lume, ca la un mare spectacol, înghesuită peste tot şi la toate nivelele unde se poate sta, până sus la uriaşa cupolă de deasupra. Toţi ţin în mâini bucheţele de lumânări, câte treizeci şi trei, după numărul anilor pământeşti ai Mântuitorului, cu privirile aţintite spre Sfântul Mormânt, într-o încordată aşteptare. Procesiunea slujitorilor înconjură de trei ori Sfântul Mormânt şi cele două capete ale şirului se ajung înfăşurându-l ca o uriașă panglica vie. Privindu-i, gândul se duce la hora cosmică a aştrilor şi a atomilor, în rotirea lor neobosită. Ceea ce simbolizează aceia, aici se petrece aievea: Dumnezeu este centrul existenţei, toată făptura se roteşte în jurul lui Hris­tos, prin Care toate viază şi se mişcă. Parcă deja a început mă­reţul ospăţ de nuntă al Mirelui Hristos precum zice Biserica:

Mire Hristoase, Care eşti mai frumos decât toţi fiii oamenilor, Care ne-ai chemat la ospăţul cel duhovnicesc al nunţii tale” (Marţea cea Mare).

Chipurile luminoase ale slujitorilor, tineri şi cu trăsături îngereşti, preînchipuiesc mulţimea tinerilor în haine albe din jurul tronului Mirelui, din Apocalipsă, iar cântarea lor este bărbătească şi plină de frumuseţe, ca vuietul de ape multe…

Mormântul Domnului este pecetluit de cu seară: „Lumina era în întuneric, dar întunericul nu a cuprins-o“. După a treia înconjurare se despecetluieşte uşa. Patriarhul intră înăuntru, adună cu mâinile vata de pe lespedea Sfântului Mormânt, aprinsă cu o lumină fosforescentă, care nu arde şi iese cu ea afară la mulţime… Se ridică un colţ al valului care ascunde Lumina…

Un strigăt de uimire cutremură toată biserica şi ropotele de aplauze ale unei nestăvilite bucurii umplu văzduhul.„Lumina lui Hristos luminează tuturor“. Flăcări mari se învăluie în sfeşnicele înalte ale Sfântului Mormânt şi în vasele sferice din mâinile arhiereilor de o parte şi de alta a Sfântului Mormânt şi de la altarul Bisericii Învierii. Toată lumea se înghesuie să-şi aprindă buchetul de lumânări de la Sfânta Lumină şi în câteva clipe întreaga biserică este o mare de foc. „Acum toate s-au um­plut de lumină şi cerul, şi pământul“.

Paştile, sărbătoarea luminii, a biruinţei, a bucuriei şi toto­dată inaugurare, început al împărăţiei celei veşnice. Aşa cum pe Tabor Domnul Şi-a arătat o clipă ucenicilor slava Sa, tot aşa şi acum, la Sfântul Mormânt, prin Sfânta Lumină, Hristos Cel în­viat străluceşte o rază a slavei Sale peste cei adunaţi la ospăţul cel de taină al învierii Sale.

Dar totul durează doar câteva clipe; e o icoană, o arvună numai şi încă nu e bucuria cea deplină. De aceea, în noaptea Învierii, Biserica o va spune cu dorire:

O, Paştile cele mari şi preasfinţite, Hristoase…! Dăruieşte-ni-le însă mai adevărat, în ziua cea neînserată a Împărăţiei tale!“.

Încetul cu încetul, entuziasmul se potoleşte, lumea e fe­ricită că încă o dată s-a învrednicit să primească Sfânta Lumină. La altarul Bisericii Învierii începe citirea celor cincisprezece paremii şi se continuă Sfânta Liturghie a Sâmbetei cele Mari, la care am avut marea fericire să slujesc şi eu, nevrednicul, ca smerit pelerin la Sfintele Locuri din Ţara Sfântă (în aprilie 1974). Dar, în jurul Sfântului Mormânt, până târziu se vor împleti cu dangătul clopotelor, ecourile bucuriei pascale ale mulţimilor de credincioşi de toate confesiunile, adunaţi la dumnezeiescul ospăţ!

„O, Paştile cele mari şi preasfinţite, Hristoase…!“

Total
43
Shares
Previous Post

Sfânta și Marea Vineri – Într-o zi ai învrednicit, Doamne, pe tâlharul în Rai

Next Post

Sfânta Lumină Ierusalim 2019

Related Posts