Trecând anul, Zosima iarăși s-a dus în pustie, împlinind toate după obicei, alerga spre acea preaminunată vedenie și, trecând lungimea pustiei, a ajuns la oarecare semne, care îi arătau locul cel căutat. Privea în dreapta și în stânga, căuta cu ochii în toate părțile, ca un vânător preaiscusit, unde ar fi putut câștiga vânatul cel preaplăcut. Iar dacă n-a văzut pe nimeni, a început a plânge și, ridicând ochii la cer, se ruga lui Dumnezeu, zicând: “Arată-mi, Doamne, comoara ta cea nefurată, pe care ai ascuns-o în pustia aceasta. Arată-mi, rogu-mă, pe Îngerul cel în trup, căreia toată lumea nu este vrednică a se asemăna”.
Așa rugându-se, a ajuns la locul pe care îl însemna pârâul acela și, stând pe marginea lui, a văzut spre partea de la răsărit pe Cuvioasa zăcând moartă cu mâinile strânse precum se cădea, iar fața o avea întoarsă către răsărit. Alergând spre dânsa, i-a spălat picioarele cu lacrimile sale, pentru că nici n-a îndrăznit a se atinge de vreo altă parte a trupului. Și, plângând mult, citind și psalmii cei potriviți la trebuința vremii aceleia, a făcut rugăciunea de îngropare și zicea în sine: “Voi îngropa oare trupul Cuvioasei, ori poate nu îi va fi plăcut fericitei un lucru ca acesta?” Socotind acestea în gândul său, a văzut pe pământ lângă capul ei, scrisoarea aceasta: “Părinte Zosima, îngroapă trupul smeritei Maria în locul acesta. Dă țărâna țărânei; și te roagă Domnului pentru mine, care am răposat în luna “Farmutie”, egiptenește, iar grecește, Aprilie, în ziua întâia, în noaptea mântuitoarelor Patimi ale lui Hristos, după împărtășirea dumnezeieștii Cine celei de Taină”.
Citind bătrânul acea scrisoare, se gândea mai întâi cine este cel ce a scris-o, pentru că ea, precum zicea, nu știa să scrie. Însă s-a bucurat foarte, aflând numele Cuvioasei. Atunci a cunoscut că în ceasul în care ea s-a împărtășit lângă Iordan cu dumnezeieștile Taine îndată s-a scris la locul acela unde s-a și sfârșit; iar el, ostenindu-se, a călătorit cale de douăsprezece zile, pe unde Cuvioasa Maria a trecut într-un ceas și îndată s-a dus către Dumnezeu. Iar bătrânul, slăvind pe Dumnezeu și udând cu lacrimi pământul și trupul Cuvioasei, a zis în sine: “Este vremea, o, bătrânule Zosima, ca să săvârșești cele poruncite ție. Dar cum vei putea săpa, ticălosule, neavând nimic în mâini?” Și zicând aceasta, a văzut nu departe un lemnișor mic, aruncat în pustie, pe care luându-l a început a săpa cu dânsul. Însă pământul fiind uscat, nu asculta nicidecum pe bătrânul, care se ostenea săpând și udându-se de sudori și nimic nu putea să sporească.
Atunci suspinând foarte din adâncul sufletului, a văzut un leu mare stând lângă trupul Cuvioasei Maria, lingându-i picioarele. Și, văzându-l, s-a cutremurat temându-se de acea fiară, mai ales aducându-și aminte de ceea ce zisese fericita, că niciodată n-a văzut fiară. Însemnându-se cu semnul crucii, a crezut că se va păzi nevătămat cu puterea aceleia ce zăcea. Iar leul a început a se apropia cu liniște de bătrân, gudurându-se prin semnele lui, ca și cum i s-ar închina. Atunci Zosima a zis către leu: “De ce oare, o, fiară, această mare Cuvioasă mi-a poruncit să-i îngrop trupul? Eu sunt bătrân și nu pot să-i sap groapă; n-am nici unealtă ce trebuie la săpat și, fiind și atâta depărtare de mănăstire, nu pot să mă duc să o aduc degrab. Deci, sapă tu cu unghiile tale, ca să dăm pământului trupul Cuvioasei”.
Auzind leul cuvântul acesta, îndată a săpat groapa cu picioarele dinainte, pe cât putea să acopere pe aceea ce se îngropa. Deci bătrânul, spălând cu lacrimi iarăși picioarele Cuvioasei și mult rugându-se ei ca să se roage pentru toți, a acoperit cu pământ trupul care era gol, neavând nimic altceva decât acea haină veche și ruptă, pe care i-o aruncase Zosima dintâi, cu care Maria își acoperise atunci oarecare părți ale trupului său, care se cădea să le acopere.
După aceea, Zosima s-a întors întru ale sale, binecuvântând și lăudând pe Hristos, Dumnezeul nostru, despărțindu-se de leu în liniște ca de o oaie, iar leul s-a dus în pustia cea mai dinăuntru. Și mergând în mănăstirea aceea, a spus tuturor monahilor despre Cuvioasa aceasta Maria, neascunzând nimic din cele ce a văzut și a auzit de la dânsa, încât toți cei ce au auzit măririle lui Dumnezeu, s-au minunat. Au început a-i face pomenirile cu frică, cu credință și cu dragoste și a cinsti ziua morții acestei Cuvioase Maria.
Sursa: Viețile Sfinților – Cuvioasa Maria Egipteanca.
