Când omul care este atacat nu dă nicio importanță, atunci diavolul va simți că „l-a mirosit” că el este pricina. Și când diavolul nu reușește să deschidă dialog, atunci nu se simte satisfăcut, fiindcă este înfricoșător de egoist și vrea dialog. Își dorește să-l mâhnească pe om, să înceapă război cu el, până îl convinge că gândurile sunt ale lui și astfel să-l facă să sufere. Este sadic și saltă de bucurie atunci când îi vede pe creștini că se chinuiesc, plâng și se jelesc. Aceasta îl satisface și îl bucură, indiferent dacă nu câștigă ceva atunci când nevoitorul se împotrivește și nu primește gândurile. De aceea duhovnicii recomandă acest leac: Fiul meu, nu le crede, nu sunt ale tale gândurile. Disprețuiește-le, fă și tu pe prostul; el îți spune „una”, tu spune-i „două”.
Așa cum s-a petrecut în Grecia cu o bătrânică. Desigur, când a intrat pe mâinile mele, era deja târziu – ca în cazul acelei boli când știința ridică mâinile și spune: Nu putem să ajutăm deloc. Această bătrânică, așadar, avea niște gânduri de hulă înfricoșătoare. I-am spus multe, dar deja nu mai primea nicio terapie. Și o vedeai pe sărmana femeie cum primea gândurile, chinuindu-se și zicând:
– Hulesc!
– Nu hulești tu, bunicuță! Sunt ale satanei, nu le da atenție!
– Nu, nu! Hulesc Crucea, aceea, cealaltă și ce să fac? S-a terminat cu mine!…
Și plângea, sărmana. Pe cât este de ușor să alunge cineva aceste gânduri și să se elibereze, pe atât de greu este mai târziu, când se va întări această situație.
Satana este furnico-leu. Furnică și leu. Cum se preface din furnică în leu? Furnică este când vine ca un prim gând, ca o primă provocare. Acesta este o furnicuță, pe care poți să o strivești și să termini povestea. Dacă o lași, încet-încet va deveni o furnică mai mare, apoi o insectă ș.a.m.d. Iar apoi devine leu. Însă când vezi leul, îți dai seama că ai de-a face cu o fiară. Vrei să o prinzi, dar ea a prins putere. Patima, demonul s-a sălbăticit, s-a îngrășat de-a binelea prin nepăsarea ce ai arătat-o de la început și de aceea războiul este foarte greu și nu o mai poți scoate ușor la capăt.
Părinții spun: „Patimile se nasc și mor odată cu omul”, adică patimile, dacă nu sunt războite, trăiesc împreună cu omul de-a lungul vieții lui și pășesc alături până la bătrânețe. Când moare omul, mor și ele; atunci nu mai sunt patimi. Demonul ce a apucat să câștige, cu aceea rămâne; misiunea lui se termină și sufletul pleacă la Cer, iar acolo găsește ce a pregătit încă din această viață.
De aceea lupta oamenilor duhovnicești, a creștinilor care vor să se mântuiască, se dă pe tărâmul imaginarului. Aici se dă lupta. Spun Părinții că aici, dacă omul chivernisește cum trebuie, chivernisește toată ființa lui foarte bine. Lumea imaginarului este o magazie unde se înmagazinează tot ceea cele cinci simțuri adună, ochiul, urechea, mirosul, gustul și pipăitul. Iar cele cinci simțuri tot ceea ce percep, o trimit îndată către imaginar și apoi acestea se fac pricini ale gândurilor.
Vă voi da un exemplu. Ochiul vede un lucru pe care omul nu-l are. Îi place și spune: „Ce frumos este acest lucru!”. Și începe imaginația să lucreze. Dacă însă o va lovi în acea clipă și va spune „Acest lucru nu-mi aparține. S-a terminat!”, atunci povestea s-a terminat. A fost strivită furnica și s-a terminat. Dacă însă o va lăsa să lucreze înlăuntru și va zice „A, este frumos, este mare, are valoare! Ei, de vreme ce are valoare și nu-l ai, ia-l!”, atunci începe războiul. „Dar de ce să-l iau, de vreme ce e lucru străin?”. Astfel începe un război și în cele din urmă se lasă biruit și-l ia, îl dobândește și se desfătează de el. Acest lucru, de care s-a lăsat biruit și l-a luat, a fost înmagazinat în imaginația sa ca o patimă, care însă l-a biruit și acum are o oarecare putere în el. Patima a adus gândul, iar gândul l-a pus în faptă, adică l-a materializat.
La fel se petrece și cu orice altceva, perceput de cele cinci simțuri. Satana oricând dorește să ne irite și să ne smintească, ne închipuiește acel lucru, chiar și atunci când suntem singuri; el împinge acel lucru înaintea ochilor noștri, ca să privim la el. Și privind acel lucru cu ochii sufletului, înfățișat pe pânza imaginației, produce iritare spre a ne desfăta de acel lucru. Și deși nu-l vede cu ochii trupești, îl vede cu sufletul, fără să se petreacă ceva material. Și omul devine păcătos, fără să știe nimeni.
Pe dinafară poate părea frumos, evlavios, virtuos, dar înlăutrul lui să fie păcătos. Nu-l vede nimeni. Îl vede însă Dumnezeu, Care este înlăuntrul omului și vede tot ceea ce se petrece. Inima sa nu este curată în ochii lui Dumnezeu, fiindcă El vede toate ale lui, până și orice mișcare; și cele mai fine mișcări, care se petrec cu sentimentele sale, în același timp sunt percepute de „computerul” lui Dumnezeu. Și îndată omul fie păcătuiește înlăuntrul său, fie lucrează virtutea; fie cugetă la bunătățile din Împărăția lui Dumnezeu, fie la iad și se pocăiește, plânge și se tânguiește, „computerul” lui Dumnezeu îndată dă rezultatul, fie pozitiv, fie negativ.
Extras din Arta mântuirii – Cuviosul Efrem Filotheitul, Editura Evanghelismos.
