Schisma, cuvânt ce mâhneşte auzul, cuvânt ce arată lepădarea unei Biserici surori, separarea fraţilor unei Biserici şi şirul consecinţelor neplăcute care-i urmează. Care să fie oare cauzele care au provocat schisma dintre cele două Biserici, cea Răsăriteană şi cea Apuseană, şi care, de douăsprezece veacuri, îi ţin departe unul de altul pe fraţii cei de un Sânge? Cât de mare să fie oare însemnătatea lor încât veacuri întregi aceştia să rămână neînduplecaţi? Nu e oare posibilă împăcarea şi unirea lor? La aceste trei întrebări, venite dinspre toate părţile, ne vom sili să răspundem prin acest studiu, examinând chestiunea în mod istoric.
Cauzele schismei, evidenţiate de fiecare dintre Biserici, sunt negate de cealaltă: pe de o parte, Biserica Apuseană prezintă drept cauză a schismei aroganţa Bisericii Răsăritene prin care aceasta îi neagă Papei de la Roma primatul în Biserică, în modul în care ea (biserica apuseana) îl înţelege, adică:
a) Instituirea primatului apostolic în persoana fericitului Petru (de apostolici primatus in beato Petro institutione).
b) Continuitatea primatului la Pontificii romani (de perpetuitate primatus Petri Romani Pontificis).
c) Natura şi esenţa primatului Pontificului roman (de vi et ratione primatus Romani Pontificis).
d) Principiul infailibilităţii Pontificului roman (de Romani Pontificis infailibili magisterio).
Concepţiile acestea despre primatul lui Petru s-au dezvoltat şi au fost formulate şi proclamate în mod oficial. Comisia dogmatică de la Roma, constituită de către Papă înaintea convocării a ceea ce apusenii numeau sinodul ecumenic de la 1870, a distribuit clericilor sinodali, la 12 iulie 1870, un material schematic care purta titlul: «Prima constituţie dogmatică despre Biserica lui Hristos» (Constitutio dogmatica prima de ecclesia Christi), în care erau cuprinse cele patru puncte menţionate mai sus. Pe de altă parte, Biserica Răsăriteană evidenţiază drept cauze deosebit de importante ale schismei:
a) pretenţiile arogante şi anticanonice privitoare la primatul Papilor Romei care contravin duhului Bisericii celei Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti, aşa cum este el formulat în Sfânta Scriptură, apărat şi păstrat de cele şapte Sfinte Sinoade Ecumenice;
b) inovaţiile introduse, prin care Biserica romană s-a îndepărtat atât de mult de Biserica Ortodoxă Sobornicească şi Apostolească şi
c) încălcarea autorităţii Sfintelor Sinoade, singurele care pot deţine adevărul în Biserică.
Aşadar, cauzele despărţirii evidenţiate de către Biserica Apuseană sunt în număr de patru, iar cele evidenţiate de Biserica Răsăriteană sunt în număr de trei. În vederea împăcării şi a unirii este necesară eliminarea cauzelor, însă în aceasta stă importanța problemei, fiindcă fiecare din cele două Biserici consideră că adevărul se află de partea ei, pretinzând celeilalte supunerea şi propunând drept condiţie a unirii, Biserica Apuseană celei Răsăritene, pe de o parte, acceptarea primatului Papei aşa cum este formulat în cele patru puncte, iar Biserica Răsăriteană celei Apusene, pe de alta, egalitatea frăţească „Primus inter pares” şi dreapta credinţă în acord cu canoanele Sinoadelor Ecumenice, cărora le aparţine infailibilitatea.
Termenii unirii sunt de aşa natură încât fac imposibilă unirea dorită, fiindcă nu există nici un punct de întâlnire între aceştia, fiecare cerând de la cealaltă parte nici mai mult, nici mai puţin, decât negarea propriei identităţi, negarea principiilor fundamentale pe care se sprijină întreg edificiul Bisericii: fiindcă, potrivit propriei concepţii, Biserica Apuseană, pe de o parte, se fundează pe primatul Papei, iar Biserica Răsăriteană, pe de alta, pe Sinoadele Ecumenice. De aceea, termenii propuşi de ambele părţi în vederea unirii devin imposibil de acceptat întrucât dărâmă din temelii fiecare Biserică în parte, de unde şi concesiile făcute de ambele părţi, care nu duc la nici un rezultat. Primatul de onoare, acordat Papei de către Biserica Răsăriteană, este o concesie fără folos, fiindcă este lipsit de puterea care poate menţine edificiul Bisericii Apusene. Concesiile acordate de Papă Bisericii Răsăritene, adică de a rămâne credincioasă propriilor dogme, obiceiuri şi rânduieli, sunt considerate de aceasta din urmă ca fiind legitime şi fundamentate pe canoanele Bisericii, fapt pentru care nu numai că stăruie într-însele, ci cere ca şi Papa dimpreună cu întreaga Biserică apuseană să cugete precum cugetă ea şi pretinde ca şi acesta dimpreună cu întreaga Biserică apuseană să revină în Sânurile ei, lepădând viaţa de mai înainte şi apropiindu-se de ea cu pocăinţă.
Aşa încât aceste concesii aparente nu au nici o semnificaţie, sunt ca şi cum nu ar fi; iar pentru ca unirea să se poată săvârşi, este nevoie ca aceste concesii să suprime cauzele principale ale despărţirii: aceste concesii vor fi adevărate atunci când Papa renunţă la cele ale sale şi nu atunci când tolerează rânduielile cele bune din Biserică. Atâta timp cât principalele cauze ale despărţirii vor rămâne aşa cum sunt, iar Bisericile rămân fiecare în cele ale ei, unirea este imposibilă; pentru ca unirea să se poată fundamenta, ea trebuie să se sprijine pe aceleaşi principii, altminteri orice efort rămâne zadarnic.
Fragment din cartea Sf. Nectarie de Eghina – De ce Papa și supușii lui s-au despărțit de Biserica lui Hristos, Editura Evanghelismos, 2011.
