În vremurile de odinioară, eremiții obișnuiau să se trezească la miezul nopții și să săvârșească slujba de noapte. În continuare, dimineața, după ce se lumina de ziuă, săvârșeau Dumnezeiasca Liturghie. Chiar și acum, la multe mănăstiri de la Sfântul Munte, slujba de dimineață, în special Liturghia, începe abia după ce răsare soarele. Deja la ultima rugăciune a Utreniei preotul mulțumește lui Dumnezeu fiindcă ne-a trimis lumina soarelui. Mai apoi, slujba de noapte a fost unită cu Utrenia și Dumnezeiasca Liturghie.
„Imediat ce vă treziți, spune Cuviosul Antonie cel Mare, primul lucru pe care trebuie să-l faceți este să cercetați pe cei bolnavi. Cel bolnav, pentru că trece printr-o situație deosebită, este împins mai lesne spre păcat, are ispite, întristare și îi vin gânduri deșarte. Firea lui este mai neputincioasă, de aceea are nevoie de sprijin și de mângâiere. Atunci când îl cercetezi de dimineață, va prinde curaj și altfel va înfrunta greutățile zilei”.
Îndemnându-ne să îi vizităm pe cei suferinzi, Cuviosul Antonie nu vrea să spună că trebuie să mergem și să căutăm peste tot acolo unde există bolnavi, ci se referă doar la cei care se află în preajma noastră, aproape de noi. Așadar, nu pune o sarcină peste puterile noastre, ci stabilește o rânduială după care să ne orientăm. Cuviosul rânduiește acest canon de a-i vizita dis-de-dimineață pe cei bolnavi doar celor sănătoși, nu și celor suferinzi. Bolnavul trebuie să știe că boala pe care Dumnezeu i-a trimis-o este pentru el un bun prilej de desăvârșire. Boala înlocuiește rugăciunea, pe care nu o putem face, ține loc de participare la slujbe, la care nu putem merge, înlocuiește faptele credinței, ale luptelor duhovnicești, postul, atunci când bolnavi fiind trebuie să mâncăm. Atunci când suntem bolnavi, cu puțină anafură ne „achităm” toate datoriile noastre față de Dumnezeu.
Diavolul, însă, pe toate ni le înfățișează anapoda și ne pricinuiește deznădejde. Aceasta nu trebuie să se întâmple. Boala pe care Dumnezeu ne-o trimite este măsurată până la ultima picătură pentru noi, care căutăm mântuirea. Nu se poate să devenim desăvârșiți fără suferință – mai ales atunci când boala survine pe neașteptate –, care ne smerește în fața celorlalți tocmai prin faptul că avem nevoie de ajutorul lor, neputând trăi izolați.
Așadar, atunci când ne îmbolnăvim, să cunoaștem că aceasta este încercarea noastră, scara noastră către Cer, și că este necesar să ne „tocim” pe noi înșine și, atât cât putem, să nu cerem ajutorul celorlalți. Să ne asemănăm Domnului și sfinților care nici mângâiere nu au căutat, nici ușurare în greutatea suferinței lor. De asemenea, să fim adevărați atleți ai postului. Să nu cerem ușor dezlegare ori mâncăruri alese pe care niciodată nu le-am gustat. Trebuie să fim foarte atenți, ca nu cumva, în loc să ne sfințim, să cădem în prăpastie și să ieșim fără cununa biruinței.
Dacă citim viața Cuviosului Antonie vom vedea că, prin cuvântul „bolnavi” îi denumește pe cei care suferă de boli trupești și, mai înainte de toate, pe cei bolnavi psihic ori duhovnicește, care nu pot să înfrunte încercările și sănătatea lor șubredă. Boala noastră duhovnicească o reprezintă patimile, păcatele, gândurile deșarte, înșelările… Cel care are gânduri deșarte nu are echilibru sufletesc, are boli duhovnicești. Iar cel care păcătuiește nu este sănătos trupește. De aceea, cei suferinzi sunt, de obicei, cei mai protejați în rândul unei obști, fie că suferă de o boală grea precum cancerul, fie de o simplă durere de dinți. Bolnavul are nevoie de îngrijire specială și nu putem să trăim fără el, fiindcă Dumnezeu ne-a făcut părtași suferinței lui.
Obștea nu este ajutată atunci când cel aflat în suferință este tratat cu asprime și nepăsare. Fiindcă bolnav nu este doar unul sau altul; în realitate, toți suntem bolnavi. Poate că nu suntem bolnavi astăzi, dar mâine ori poimâine vom suferi și noi la rândul nostru. Așadar, toți suntem bolnavi și avem nevoie de medic, după cum spune Domnul Însuși. De aceea, o veche și frumoasă tradiție în rândul monahilor este aceea de a-i vizita dimineața pe frații aflați în suferință.
Însă cercetarea celor bolnavi nu trebuie să se facă fără știrea Starețului ori a personalului medical, fiindcă este posibil ca bolnavul să resimtă oboseala vizitelor noastre prea dese. Unitatea obștii, care este un singur trup, este foarte importantă. Fiecare dintre noi are nevoie de ajutorul celuilalt, însă doar cât să ne sprijinim reciproc și să nu mergem înspre mai rău. Atunci când fratele nostru devine dependent de prezența noastră zilnică, îi facem mai mult rău decât bine și nu îl ajutăm să se ridice.
Extras din Viață mistică și reguli ascetice – Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, Editura Indiktos, Athena, 2011 via http://www.pemptousia.ro.
