Stâlp al răbdării şi făcător de minuni, iubitor al nevoinţei asemenea Sfântului Antonie, cunoscător de gânduri ca Marele Eftimie, învăţător al pustiei ca Teodosie Chinoviarhul, iubitor de tăcere ca bătrânul Arsenie, îndreptător spre pocăinţă ca Efrem Sirul, apărător al dreptei credinţe şi mărturisitor asemenea Sfinţilor Maxim şi Teodor Studitul, Sfântul Grigorie Decapolitul a devenit bună mireasmă a lui Hristos şi mult folositor celor care cu smerenie şi credinţă îngenunchează înaintea raclei sale. De 500 de ani, Cuviosul străjuieşte frumosul plai al Hurezului şi dăruieşte ajutorul, ocrotirea şi iubirea sa rugătorilor săi. Astăzi este prăznuit scumpul odor duhovnicesc al Olteniei, Sfântul ale cărui Moaşte se păstrează în ctitoria boierilor Craioveşti, Mănăstirea Bistriţa Olteană.
Moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul sunt cele mai vechi din ţara noastră, după cele de la Suceava ale Sfântului Ioan cel Nou. În timpul celor peste cinci secole, Moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul au fost şi sunt făcătoare de minuni; mulţi care au alergat la racla Sfântului şi-au găsit tămăduirea trupească şi sufletească. Născut la Irinopolis, oraş în Decapolea Isauriei, Asia Mică, în jurul anilor 780-790, într-o familie înstărită, a iubit de mic locurile liniştite, unde stăruia în rugăciunea către Dumnezeu. Rănit cu dumnezeiasca dragoste, a părăsit lucrurile cele veselitoare ale lumii şi a alergat la limanul de mântuire al sihăstriei. Apărător al credinţei ortodoxe, Sfântul Grigorie i-a mustrat pe călugării iconoclaşti şi, chiar în faţa acestora, pe egumenul mănăstirii unde se stabilise între timp. Din această cauză, Sfântul Grigorie a fost bătut crunt. Liniştea trupească şi sufletească le-a găsit într-o mănăstire din Decapole, unde egumen era unchiul său după mamă, Simeon, sub a cărui îndrumare duhovnicească a stat timp de 14 ani. Râvnind către o viaţă desăvârşită, s-a retras într-o peşteră unde, după lungi nevoinţe de despătimire, s-a învrednicit de Harul Sfântului Duh. Îndemnat de Dumnezeu, Sfântul a făcut mai multe călătorii: la Efes, Constantinopol, Hristopolis, Tesalonic, Roma. În toate aceste locuri pe mulţi a izbăvit din necazuri şi nevoi prin rugăciunile lui, precum demonizatul întâlnit la Roma. Deşi ducea o viaţă smerită şi întru ascuns, vindecarea acelui demonizat a răspândit vestea prin împrejurimi cu privire la puterea sa tămăduitoare, iar pentru a nu fi cinstit ca Sfânt, monahul Grigorie a fugit în Siracuza Siliciei, unde a dus numeroase lupte împotriva ispitelor şi duhurilor diavoleşti, care luau diferite înfăţişări pentru a-l scoate din locul unde se ascunsese, un turn. Între timp, o femeie de moravuri uşoare s-a stabilit în vecinătatea turnului pentru a atrage în păcatul desfrâului atât pe Sfânt, cât şi pe trecători sau pe marinari. Însă Sfântul Grigorie, prin îndemnuri duhovniceşti, a reuşit să-i îndepărteze de păcat pe acei bărbaţi şi, mai mult, chiar pe femeie a convins-o să se căiască de viaţa păcătoasă în care trăia.
Părăsind turnul, iubitorul de Hristos a ajuns la Hydros, unde a pătimit din cauza ereticilor iconoclaşti. După ce a fost eliberat de episcopul locului, Sfântul a trebuit să treacă printr-o regiune locuită de păgânii mauri, iar unuia dintre ei, vrând să-l împungă cu suliţa, mâna i-a paralizat şi numai după rugăciunile Sfântului a fost tămăduit. Stabilit apoi în Tesalonic, la Mănăstirea “Sfântul Mina”, Sfântul Grigorie a devenit foarte cunoscut prin harul de a prevedea viitorul şi de a scruta conştiinţele. Pentru a nu pierde cugetarea la cele dumnezeieşti, în apropierea sfârşitului său, mult răbdătorul şi iubitorul de nevoinţe Grigorie a primit o boală grea, cea a dropicii. După un an de îndurare a bolii, în luna noiembrie, ziua a 20-a, sufletul Sfântului, slăbit “întru bună bătrâneţe şi post sufletesc”, a trecut la Domnul.
“Multă folosinţă şi ajutor are cine merge la sfântul cu smerenie şi cu credinţă”
Datorită neîntreruptei trezvii, potrivit numelui care-l poartă, neobositul rugător a biruit duhurile rele, fapt văzut în vindecările numeroşilor demonizaţi. Puterea asupra acestor duhuri s-a arătat chiar şi la distanţă, când un călugăr stăpânit de demon a fost vindecat, iar demonul părăsindu-l, a mărturisit că a ieşit din monah din cauza puternicelor rugăciuni ale Sfântului Grigorie, care în acel timp se afla la slujbă în Biserică.
Considerat sfânt încă din timpul vieţii pământeşti, mormântul Sfântului Grigorie a devenit într-un timp foarte scurt loc de pelerinaj pentru credincioşi. Osemintele Sfântului au fost depuse în mănăstirea întemeiată de ucenicul său, Iosif Imnograful, în Constantinopol. În acest lăcaş de cult au rămas Moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul, probabil până în 1453, când capitala Bizanţului a fost cucerită de turci. Potrivit tradiţiei, aflându-se de cinstirea de care se bucura Sfântul Grigorie Decapolitul în rândul credincioşilor, boierii Craioveşti, Barbu, Pârvu, Danciu şi Radu, ctitorii Mănăstirii Bistriţa Olteană, “au adus cu multă cheltuială Sfintele Moaşte ale Cuviosului Grigorie la ctitoria lor, în ultimul deceniu al secolului al XV-lea. Până astăzi se află făcător de minuni, precum şi sfânta mănăstire de multe primejdii este ferită şi pământul acesta multă folosinţă şi ajutor are, iar cine merge la Sfântul cu smerenie şi cu credinţă, află folos şi tămăduire, atât trupeşte, cât şi sufleteşte” (Vieţile Sfinţilor pe luna Noiembrie). Mai târziu, banul Barbu Craiovescu s-a călugărit în ctitoria sa, primind numele de Pahomie.
În vremuri de primejdie, Moaştele erau ascunse într-o peşteră din apropiere, precum s-a întâmplat în iarna anului 1610-1611, când ungurii lui Gabriel Bathory au pătruns în Ţara Românească, iar mitropolitul Matei al Mirelor, refugiat la noi din cauza turcilor, s-a îndreptat spre Mănăstirea Bistriţa, unde stareţul Teofil l-a primit şi l-a adăpostit în peştera unde se aflau Moaştele. Cu acest prilej, mitropolitul Matei al Mirelor a fost rugat să scrie viaţa, acatistul şi paraclisul Sfântului pentru că monahilor din aşezământul de la Bistriţa le era necunoscută viaţa ocrotitorului lor.
Tămăduitor şi izbăvitor de ciumă, secetă sau holeră
De-a lungul timpului, generaţii de voievozi, boieri şi credincioşi au îngenuncheat la racla Sfântului Grigorie, pentru ca acesta să mijlocească înaintea Preasfintei Treimi izbăvirea de neputinţele trupeşti şi sufleteşti. În anul 1765 a izbucnit o mare ciumă în Bucureşti, iar domnul Ţării Româneşti, cunoscând puterea tămăduitoare a Moaştelor Sfântului Grigorie Decapolitul, a mers la mitropolie pentru a-l ruga pe ierarh să le aducă. La 1 mai au fost aduse la mitropolie Moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul, de unde, împreună cu Domnul, cu înaltele feţe bisericeşti şi boierii, au pornit în procesiune prin Bucureşti, rugându-se toţi şi nădăjduind că-i va scăpa de ciumă. Timp de doi ani, episcopul Râmnicului era obligat ca în Săptămâna Luminată să aducă racla Sfântului Grigorie şi să fie lăsate în Bucureşti până la Înălţarea Domnului. În vara anului 1779, fiind în ţară secetă mare şi lăcuste, episcopul Chesarie al Râmnicului şi numeroşi clerici au însoţit până la Craiova Moaştele Sfântului într-o procesiune. Dacă un bolnav pierdea nădejdea în vindecare, singura-i scăpare era să vină la Mănăstirea Bistriţa şi să rămână mai mult timp în apropierea Sfintelor Moaşte, aşa cum a făcut Hagi Stan Jianu, care în 1791 şi-a trimis fiul, bolnav de friguri, la mănăstire, “să-l las acolo câtăva vreme, fiind şi alte Sfinte Moaşte şi sfetii Grigorie… doar va face Dumnezeu vreo minune”, se arată într-un studiu închinat minunilor Sfântului Grigorie Decapolitul de la Mănăstirea Bistriţa Olteană, de către Dragoş Petroşanu, căzut pe câmpul de luptă de la porţile Odessei, în 16 octombrie 1941, în războiul pentru reîntregirea pământului românesc.
Între anii 1812 şi 1813, în timpul ciumei lui Caragea, s-au adus la Bucureşti Moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul “şi s-a cunoscut în faptă ajutorul, că au început boala a scădea până s-au şi contenit mai de tot”. Mai târziu, în anul 1831, a izbucnit la Craiova epidemia “cholera morbus”, necunoscută în acele vremuri pe meleagurile româneşti. Pentru aceasta s-au chemat Moaştele Sfântului de la Bistriţa pentru mântuirea oraşului, procesiune pe care credincioşii craioveni au întâmpinat-o cu mare bucurie, iar toată oştirea română a făcut o mare paradă.
Un călător străin, vizitând în 1859 Ţara Românească, a trecut şi pe la Mănăstirea Bistriţa, unde între altele menţiona că în aşezământul monahal se află “sântele relici (Moaşte) ale Sântului Grigorie Decapolitul, ce sunt în mare veneraţiune în toată Oltenia. La marile calamităţi le scoate cu o deosebită pompă, spre a potoli mânia cerească”.
Descrierea unei procesiuni pentru încetarea secetei
În vara anului 1904, Moaştele Sfântului Grigorie au fost purtate în procesiune prin oraşele şi satele vâlcene pentru potolirea secetei care bântuia ţinutul, procesiune la care a luat parte şi episcopul Râmnicului. “Ne adunasem noi mazilii Gorjului la isprăvnicie, să ne ducem întru întâmpinarea Sfintelor Moaşte ale Sfântului Grigorie de la Bistriţa, care fuseseră cerute de popor stăpânirei, căci dase Dumnezeu o secetă cumplită. Pământul căscase crăpături înspre măruntaiele lui, livezile şi holdele începuseră a se usca supt vipia de foc a soarelui, iar pădurile se aprindeau din te miri ce. Am făcut rost de un car mai frumos şi de patru juncani tineri, porumbaci în păr şi de curând învăţaţi la jug, ca să putem căra racla cu Sfântul. Am luat pe Sfânt în primire de la Mănăstirea Polovragilor, cea aşezată la cheia Olteţului. Patru călugări bătrâni şi stareţul străjuiau racla, pe de lături mergeam noi mazilii, călări, făcând gardă de cinstire Sfântului, mai pe alăturea cu noi mergeau călugării ceilalţi, iar pe urmă tot poporul. Aşa treceam din sat în sat. Când am ajuns la câmpul Cărbuneştilor, după ce trecusem de conacul Bengeştilor, a început a se îngreuna din ce în ce racla cu Sfântul, parcă cineva nevăzut, dar greu, se tot urca în car. Juncanii se opinteau din răsputeri, apoi au stat obosiţi şi fără puteri. Oamenii au căutat prin împrejur ceva necurat şi au găsit într-un puţ un om mort, căruia i s-au făcut legiuitele slujbe şi a fost îngropat, după care juncanii au urnit carul cu racla Sfântului care le părea acum uşoară, căci jugul sta la jumătatea grumazului ca şi cum n-ar fi avut vreo greutate. Aşa l-am dus pe Sfântul Grigorie la Târgu Jiu şi l-am băgat în Biserica Domnească din Piaţa Mare, unde i s-a făcut priveghiu şi slujbă mare zi şi noapte. După asta S-a îndurat Dumnezeu şi a deschis jghiaburile, căci a plouat trei zile încheiate. (…) Şi a ascultat Dumnezeu rugăciunile cuvioşilor călugări şi ale poporului obidit şi în mare lipsă pentru slăvirea fericitului său ales întru aleşi, Sfântul Grigorie de la Bistriţa, care a cerut îndurarea Celui prea slăvit în veci”, a notat scriitorul oltean Nicolae al Lupului despre o astfel de procesiune din judeţul Gorj.
O singură dată s-a încercat strămutarea Moaştelor Cuviosului Grigorie de la Mănăstirea Bistriţa. Aceasta s-a întâmplat în vara anului 1948, când membrii Sfântului Sinod au hotărât ca Sfintele Moaşte să fie strămutate la Catedrala episcopală din Râmnicu Vâlcea. Dar credincioşii din apropierea Mănăstirii Bistriţa, fiind foarte legaţi duhovniceşte de Sfântul lor drag, s-au opus cu multă îndârjire, unii ţineau post şi înălţau rugăciuni la racla Sfântului, iar alţii se aşezau de-a lungul drumului.
Controverse cu privire la anul morţii Sfântului Grigorie Decapolitul
În literatura hagiografică românească, viaţa Sfântului Grigorie Decapolitul a fost cercetată mai mult cu privire la aducerea Moaştelor Sfântului Grigorie la mănăstirea vâlceană Bistriţa sau cu privire la minunile săvârşite de Sfânt şi mai puţin cu privire la cercetarea vieţii sale. Sfântul Grigorie a avut un rol important în ultima fază a luptelor iconoclaste.
A fost părintele duhovnicesc al lui Iosif Imnograful, care s-a dus la Roma pentru a-i arăta papei situaţia Ortodoxiei şi pentru a-i cere ajutorul în disputa iconoclastă.
Există în literatura de specialitate mai multe controverse cu privire la datarea exactă a trecerii la Domnul a Sfântului Grigorie Decapolitul. De exemplu, “Biographical Dictionary of the Saints”, London, 1924, Enciclopedia Catholica, vol. VI, arată că anul trecerii la Domnul este 817, sau alţi cercetători dau alţi ani, precum 826. Un studiu amplu despre viaţa Sfântului Grigorie Decapolitul a fost publicat în anul 1926 de către savantul catolic ceh Francis Dvornik, care a demonstrat că în afară de biografia Sfântului Grigorie scrisă de Ignatie Diaconul, mai sunt câteva surse care vin să completeze puţinele date istorice. Lacunele din biografia realizată de Ignatie Diaconul sunt completate de “Viaţa Sfântului Iosif Imnograful”, pe care a compus-o unul dintre ucenicii lui, Ioan, în care se precizează ziua şi anul trecerii la Domnului a Sfântului Grigorie Decapolitul: 20 noiembrie 842.
Ioan Bușagă
Sursa: http://ziarullumina.ro
