Se închină toți oamenii la același Dumnezeu?

Preot Dan Badulescu

Experienţa pastorală din mediul urban arată preotului atent la mişcările şi mutaţiile petrecute în sufletele păstoriţilor săi o serie de fenomene de apostazie ce ar trebui să provoace o adâncă îngrijorare.

Unul dintre acestea este cel întâlnit tot mai des sub presiunea intensei propagande pro-ecumeniste la care suntem supuşi în ultimii ani: anume afirmaţia şi deci concepţia potrivit căreia „există un singur Dumnezeu”, deci toţi oamenii se închină (cred, se roagă) la acelaşi Dumnezeu. Acest fenomen ne duce tot mai mult gândul la situaţia întâlnită la începutul sec. al IV-lea în special în eparhia Alexandriei. Acolo, treptat-treptat s-au răspândit ideile eretice propovăduite de către Arie, potrivit căruia Fiul era o creatură, e drept că cea mai desăvârşită şi iniţială, dar prin aceasta nu de aceeaşi fiinţă cu Tatăl. La început, cel care a propovăduit erezia a fost Arie însuşi, dar cu timpul el şi-a creat ucenici şi „zvoneri şi răspândaci”, aşa cum se numesc ei în ultima vreme într-un limbaj şugubăţ. Aceştia au răspândit pe diferite căi de la om la om, aşa cum o fac şi în zilele noastre, ideile respective, ce au atins la un moment dat un prag critic de influenţă în rândul credincioşilor, nu numai din Alexandria, dar şi din Constantinopol şi regiunile răsăritene ale Imperiului Roman. Se ştie că Sfinţii acelei vremi au trebuit să ia de urgenţă cele mai aprige măsuri de stăvilire a acestui „cancer” duhovnicesc ce ameninţa să răvăşească prin întinderea sa organismul încă tânăr al Bisericii creştine. La fel s-a întâmplat desigur şi cu nestorianismul, monofizismul, monotelismul şi iconoclasmul, ca să numim doar ereziile combătute de către Sinoadele Ecumenice.

Credem că ne aflăm deja în fața unui fenomen asemănător – o, ce n-am da să ne fi înşelat! – ce se desfăşoară la vedere în faţa ochilor noştri începând cu 1990.

Monoteismul contemporan

„Cred într-Unul Dumnezeu”. Aşa începe mărturisirea de credinţă a bine-credincioşilor, drept-slăvitorilor (măritorilor) creştini ortodocşi. Nu comentăm acum faptul că pentru cele mai multe naşe (naşi) aceasta rămâne necunoscută integral, ci ne limităm la aspectul monoteist.

În zilele noastre pericolul politeismului pare a fi cu desăvârşire exclus. Şi atunci tatăl minciunii cel viclean, vrăjmaşul (satana) dă oamenilor următoarea sugestie după logica sa drăcească. Precum în Rai, el înfiripă în mintea oamenilor „slabi de înger” un dialog ca acesta:

– Câţi dumnezei există?

– Unul singur!

– Este acest Dumnezeu creatorul tuturor oamenilor?

– Da!

– Deci cui se închină (se roagă, cred) toţi oamenii?

– Acestuia, aceluiaşi Dumnezeu!

Şi noul şarpe se retrage fericit pentru victoria obţinută asupra acestor suflete înşelate ce cad astfel în cel mai greu păcat: blasfemia, hula împotriva Duhului Sfânt.

Lipsiţi de cunoaşterea celor mai elementare noţiuni ale credinţei în care sunt botezaţi, a Sfintelor Scripturi şi ale învăţăturilor Părinţilor, cufundaţi cu totul în preocupările şi aspiraţiile umaniste ale acestei lumi, credincioşii ce se numesc pe sine „ortodocşi” nu sesizează ilogica acestei concepţii „fie ea chiar şi cea a bunului simț”.

Reluăm ecuaţia:

Dacă există Un Dumnezeu, atunci:

– El a creat universul

– în univers un singur corp ceresc locuit: pământul (aceasta este până în prezent singura certitudine, restul sunt simple speculaţii nedovedite)

– pe ea o singura specie umană („rasele” umane fac parte din aceeaşi singură specie) ce alcătuiesc laolaltă Omul (generic).

Legătura dintre Dumnezeul unic şi Om se cheamă religie (credinţă, închinare). Şi atunci cum poate să fie altfel decât:

Un Dumnezeu, „un Om”, o credinţă (religie, închinare).

Această unică, singură Credinţă este cea revelată (descoperită) de către Însuşi Dumnezeu aleşilor Săi, păstrată şi propovăduită până la sfârşitul veacurilor de către Sfânta Sa Biserică Sobornicească, Apostolească şi Ortodoxă.

Pluralism religios

„Şi atunci cum rămâne cu celelalte religii (credinţe)?” Să punem mai departe această întrebare Duhului Sfânt, „Carele a grăit prin prooroci”, adică exact în Scripturile Vechiului Testament:

„Să nu fie ţie alţi dumnezei afară din Mine!” (Ieşirea 20, 2).

„Cum aşa? Dar ce, mai pot exista şi alţi dumnezei?”

Păi se vede treaba că da, altfel de ce s-ar mai dat întâia porunca în Decalog? De altfel, şi aici ignoranţa este la locul ei, peste 80% din credincioşi nu cunosc toate poruncile, ci cel mult 5-6. Fiind întrebaţi, ei încep de obicei cu: „să nu ucizi”, „să nu furi”, „să nu minţi”, „să nu preacurveşti”, şi nu ştiu că aceasta este prima şi cea mai importantă dintre ele!

Poporul ales primeşte odată cu tablele legii, şi poruncile, legiuirile şi rânduielile ce au urmat, dreapta şi unica religie (credinţă) a lui Dumnezeu:

„Cela ce jertfeşte dumnezeilor să piară, fără numai Domnului.” (Ieşirea XXII, 20)

„Toate câte am grăit către voi, păziţi-le, şi de numele altor dumnezei să nu vă aduceţi aminte, nici să se auză din gurile voastre.” (Ieşirea XXIII, 13)

„Pentru că va merge îngerul Meu, povăţuitorul tău, şi te va aduce către amorei, şi hetei, şi ferezei, şi hananei, şi gherghesei, şi evei, şi evusei, şi voi sfărâma pre ei dinaintea feţelor voastre. Să nu te închini dumnezeilor lor, nici să slujeşti lor, să nu faci după faptele lor; ci cu surpare să surpi capiştile lor, şi zdrobind să zdrobeşti stâlpii lor.” (Ieşirea XXIII, 23-24)

„Căci toţi dumnezeii limbilor sunt demoni” (Psalm 95, 5)

Cum ar suna astăzi poruncile acestea înfricoşate în cadrul unui „dialog ecumenic” gen „San Egidio” sau cele de la Asissi? Dar în „Charta Ecumaenica”?

„Nu vă faceţi cumpănindu-vă într-alt chip cu cei necredincioşi, pentru că ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Şi ce împreunare e luminii către întuneric? Şi ce tocmire este lui Hristos către Veliar? Au ce parte e credinciosului cu cel necredincios? Şi ce împreunare este Bisericii lui Dumnezeu cu idolii?” (2 Corinteni VI, 14-16)

Creştinism, iudaism, islam: acelaşi Dumnezeu?

În ultimii ani în ţara noastră, ca şi în Occident de altfel, au pătruns tot mai mulţi oameni de afaceri evrei şi musulmani (turci, arabi), ce au deschis tot felul de întreprinderi mixte şi au contractat, cum era de aşteptat şi mariaje mixte. Pe lângă aceasta, evenimente cum au fost doborârea turnurilor din septembrie 2001 şi răpirea ziariştilor din Irak au fost intensiv mediatizate pe toate canalele de televiziune. În nenumărate talk-show-uri au apărut diverşi musulmani şi „creştini” ce au purtat un frăţesc dialog pe teme religioase, manifestând ideea „închinării” la acelaşi Dumnezeu. Pentru românaşii direct interesaţi în afacerile (mai mult sau mai puţin legale) şi mariajele cu musulmani ce le aduc oarece bunăstare „pe praful acesta”, ca şi pentru marea masă de ignoranţi într-ale religiei, ideea prinde deja rădăcini.

Nu numai aceasta, dar, maşinăria de propagandă a Vaticanului (Opus dei şi altele de acest fel) a lansat şi acest „virus” teologic: cele 3 trei religii monoteiste şi avraamice. Cu tristeţe, propaganda s-a răspândit şi în mediile noastre ortodoxe la diferite nivele şi din ele de către diferite persoane cu diferite motive.

Perdeaua aceasta de fum papistaşo-masonică ar fi foarte uşor de destrămat pentru orice credincios laic (mirean) serios. Să zicem că pornim de la cele 3 mărturisiri monoteiste. Sa începem noi, creştinii:

„Cred într-Unul Dumnezeu”

Până aici şi iudeul şi musulmanul subscriu protocolului

„Tatăl, Atotţiitorul,”

Deja, cum se spune, aici „s-a rupt filmul”. Dumnezeul Tată nu este nicidecum, aşa cum cred naivii înşelaţi de propaganda ecumenistă, acel Iahve al iudeilor sau Allahul musulmanilor. Căci, pentru a fi cineva „tată” trebuie obligatoriu să aibă „fiu” (fii), ori atât iudeul, cât şi musulmanul socotesc blasfemie până şi a gândi că Dumnezeu ar fi putut avea un Fiu, şi astfel să poată fi „Tată” în adevăratul sens al cuvântului.

Ca să fie clar odată pentru totdeauna, să auzim ce spune iarăşi Duhul Sfânt, de data asta în Legea harului, Noul Testament, în care suntem botezaţi noi, cei care potrivit propriului legământ de bună voie şi nesiliţi de nimeni ne-am lepădat de 3 ori „de satana şi de toţi slujitorii lui” şi ne-am unit cu Hristos, crezând Lui ca unui Împărat şi Dumnezeu:

„N-am scris vouă căci nu ştiţi adevărul, ci căci ştiţi pre el şi căci toată minciuna din adevăr nu este. Cine este mincinos, fără numai cela ce tăgăduieşte că Iisus este Hristos? Acesta este antihrist, cela ce se leapădă de Părintele şi de Fiul. Tot cel ce se leapădă de Fiul, nici pre Tatăl nu are. Deci voi, care aţi auzit de-nceput, întru voi rămâie; de va rămânea întru voi ceea ce de-nceput aţi auzit, şi voi în Fiul şi întru Tatăl veţi rămânea. Şi aceasta este făgăduinţa cărea El au făgăduit vouă: viaţa vecinica. Aceasta am scris vouă pentru cei ce înşală pre voi.” (1 Ioan II, 21-26)

Despre evrei şi religia lor actuala iudaismul – nu credem ca mai trebuie făcută vreo demonstraţie: sunt urmaşii celor ce L-au contestat pe Domnul Iisus ca fiind Hristos (Mesia) şi L-au osândit la răstignire pentru „hula” de a Se fi socotit pre Sine Fiul lui Dumnezeu.

Să vedem acum ce zice aşa-numita „carte sfântă” ,„Coranul”,  despre Iisus Hristos, Dumnezeu-Fiul:

„Allah Preaînaltul a grăit în această privinţă: „O, voi oameni ai Cărţii! nu exageraţi în privinţa religiei voastre şi nu spuneţi despre Allah alta decât numai adevărul! Mesia Isus, fiul Mariei, este trimisul lui Allah, cuvântul Său pe care El l-a transmis Mariei şi un duh de la El. Credeţi, aşadar, în Allah şi în trimişii Săi! Şi nu spuneţi „Trei!” Opriţi-vă de la aceasta şi va fi mai bine pentru voi! Allah nu este decât un Dumnezeu unic! El este prea înalt pentru a avea un fiu!” (4, Surat An-Nisa. : 171).

„Şi a mai grăit Allah preaînaltul: „Necredincioşi sunt aceia care zic: „Dumnezeu este Mesia, fiul Mariei”. Spune: „Cine L-ar putea împiedica pe Allah dacă ar voi să-i facă să piară pe Mesia, fiul Mariei, ca şi pe mama lui şi pe toţi care se află pe pământ?” (5, Surat Al-Ma. ida: 17).”

Capitolul VI continuă cu şirul blasfemiilor antihristice ale mincinosului profet – de trei ori anatema (blestemată) fie „învăţătura” lui diavolească!

Şi pentru ca nu cumva să vi se pară că vorbele de mai sus sunt ieşiri fanatice ale vreunui „fundamentalist”, „extremist” (intolerant, habotnic, etc.) ortodox, să auzim ce făceau Sfinţii Mari Mucenici, de ex. cei 42 pomeniţi la data de 6 martie: Teodor, Constantin, Calist, Teofil şi Vasoiu cu însoţitorii lor, care au pătimit în Amoreea (845-847).

„Aceştia au trăit în zilele împăratului Teofil, luptătorul împotriva Sfintelor icoane (829-842) toţi viteji creştini, din oastea împăratului. Şi era pe vremea când turcii cucereau cetate după cetate, apropiindu-se de Constantinopol şi, ajunseră, acum, lângă cetatea Amoreea, din Frigia, cetatea de naştere a împăratului Teofil.”

Deci, intrând turcii în cetate, s-a făcut multă vărsare de sânge şi au nimicit cu foc toată cetatea, iar poporul creştin, care a scăpat de foc şi de sabie, a fost vândut în robie. Şi au fost prinse cele patruzeci şi două de căpetenii trimise de împărat, întru apărarea cetăţii, poruncind turcul să fie păziţi în temniţă, ferecaţi în lanţuri, cu picioarele în butuci, voind cu foame şi cu sete să-i omoare şi zicându-le că nu vor fi eliberaţi decât dacă vor trece la necurata credinţă a lui Mahomed. Şi vreme de şapte ani, din când în când, trimişi de-ai căpeteniei turcilor, venind în temniţă, îi tot ispiteau cu tot felul de momeli pe luptătorii lui Hristos, dar nimic n-au izbândit, ci dimpotrivă, aceştia se întăreau şi mai mult în credinţă, cântând neîncetat psalmii lui David şi petrecând ziua şi noaptea în rugăciuni.

Deci, venind ziua lor cea din urmă, nu pentru frică, nici pentru dragostea de viaţă, nici pentru slăbiciune, nici pentru pătimirea cea rea ce au suferit vreme de mulţi ani în robie, luptătorii Domnului nu şi-au schimbat credinţa lor în Hristos. Ci cu socoteală bărbătească şi cu vitejia sufletului luptându-se, au blestemat pe Mahomed şi întru liniştea bucuriei stând, au mărturisit vitejeşte, toţi credinţa în Hristos şi s-au încununat, tăindu-li-se capetele. Dumnezeului nostru slavă! (Proloagele)

Şi acum să vedem cine îndrăzneşte să îi facă pe aceşti Sfinţi Mari Mucenici „fundamentalişti”! Sau poate că s-or găsi inimi mai cucernice şi iubitoare faţă de „fraţii noştri musulmani”?

Aici e momentul de făcut o distincţie esenţială: aceea între Sfânt Mucenic (Martir) si fanatic religios. Sfântul Mucenic îşi dă viaţa pentru credinţa în Hristos, în vreme ce fanaticul religios ia viaţa altora (chiar dacă în anumite cazuri gen kamikaze şi comando sinucigaş şi-o dă şi pe a lui) pentru credinţă. Deci vedem clar că aceştia nu ar trebui să fie niciodată confundaţi şi nici măcar alăturaţi.

Mult mai grav a fost faptul că de multe ori la televiziune reprezentanţi ai Ortodoxiei (nu vrem să le dăm numele spre nu-i face mai de ocară), în loc să apere credinţa în felul Sfinţilor Părinţi şi Mărturisitori, adică duhovniceşte şi nepătimaş, s-au miorlăit în faţa telespectatorilor, arătând cât de prieteni, dacă nu chiar fraţi, pot fi creştinii şi musulmanii, ce ar avea chiar precepte religioase comune!

Fraţi români, clerici şi credincioşi! Oare Sfinţii Mucenici Brâncoveni şi o sumedenie de alţi creştini necunoscuţi, în zadar şi-au vărsat sângele lor?

„Cel ce pentru dreapta Credinţă şi pentru neam, te-ai învrednicit a suferi moarte de martir, împreună cu fiii tăi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi cu Sfetnicul Ianache, dreptcredinciosule voievod Constantine roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.” (Troparul Sfinţilor Martiri Brâncoveni)

Să auzim încă o dată ce le grăieşte Mântuitorul, mai întâi jidovilor din vremea Sa, apoi urmaşilor lor iudaişti, şi apoi şi musulmanilor:

„Eu cele ce am văzut lângă Tatăl Meu grăiesc; deci şi voi care aţi văzut lângă tatăl vostru faceţi.

Răspunseră şi ziseră Lui: Părintele nostru, Avraam este. Zise lor Iisus: De aţi fi fost feciori lui Avraam, lucrurile lui Avraam aţi face. Iară acum încercaţi să Mă omorâţi pre Om carele adevărul vouă am grăit, carele am auzit de la Dumnezeu; aceasta Avraam n-a făcut.

Voi faceţi lucrurile părintelui vostru. Deci ziseră Lui: noi din curvie nu ne-am născut, pre un părinte avem, pre Dumnezeu.

Zise lor Iisus: de ar fi Dumnezeu Părinte vostru, doară M-aţi iubi pre Mine, pentru că Eu de la Dumnezeu am venit şi viu, pentru nici că de la Mine am venit Însumi, ci Acela M-au trimis. Pentru ce graiul Meu nu-l cunoaşteţi? Nu puteţi să auziţi cuvântul Meu?

Voi din tatăl diavolul sunteţi, şi poftele tatălui vostru vreţi să faceţi. Acela ucigător de oameni era di-nceput, şi întru adevăr n-a stătut, căci nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, dintru ale sale grăieşte, căci mincinos este, şi tatăl lui. Iară Eu căci adevărul zic, nu credeţi Mie.

Cela ce este de la Dumnezeu, graiurile lui Dumnezeu aude; pentru aceea voi nu auziţi, că de la Dumnezeu nu sunteţi…” (Ioan VIII, 38-47)

Dar măcar toţi „creştinii” se închină la acelaşi Dumnezeu?

„Părinte, am înţeles cât de cât cu evreii şi musulmanii, dar ce ne mai spui atunci despre fraţii noştri catolici şi armeni (anglicani, luterani, reformaţi, etc.)? Ei Îl recunosc pe Iisus ca Hristos şi Mântuitor, ba chiar cred şi sunt botezaţi ca şi noi în numele Sfintei Treimi!”

Cum să nu spui acestea, atunci când nu cunoşti nici dogmele, canoanele şi liturgica ortodoxe şi nici rătăcirile celorlalţi, ale „răucredincioşilor creştini”, eterodocşii de toate felurile!

O, Doamne Duhule Sfinte, ce ne răspunzi aici?

„Un Domn, o credinţă, un Botez” (Efeseni IV, 5)

„Cred într-una Sfânta, Sobornicească şi Apostolească Biserică, mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor”

Iarăşi, acelaşi scurt-circuit logic diavolesc ecumenist. Deci, cum vor putea mai multe „biserici” diferite ce mărturisesc diferite credinţe şi au diferite botezuri, şi clerul şi credincioşii lor să creadă şi să se închine aceluiaşi Dumnezeu?

De pildă, armenii, copţii şi unii sirieni fiind monofiziţi, mărturisesc un Hristos cu o singură natură, voinţă şi lucrare. Aşa făcând, s-au rupt de Biserică şi au fost daţi anatemei de către patru Sinoade ecumenice!

Închinarea noastră a ortodocşilor măcar, aşa cum învaţă şi copii la şcoală, arată prin degetele inelar şi cel mic de la mâna dreaptă că noi credem şi mărturisim Un Domn, cu două naturi, voinţe şi lucrări (divină şi umană)! Este Acesta acelaşi Hristos cu al monofiziţilor?

Catolicii, sau mai bine zis papistaşii, spun aşa: „Spiritul (Duhul) Sfânt carele din Tatăl şi din Fiul (filioque) purcede”, iar închinarea lor, mărturisind aceasta „dogmă” blestemată, se face invers, şi după ei urmează cu aceeaşi închinare anglicanii şi protestanţii.

Frate creştine ortodox, Acelaşi Dumnezeu se mărturiseşte aici? Aceeaşi Sfânta Treime?

Priveşte o clipă şi trez(v)eşte-te!:

Ar reieşi două triunghiuri de relaţie echilaterale: cel ortodox cu vârful în sus, iar cel (papistaş) eretic răsturnat! Inversarea oare nu este procedeu magic, adică satanic?

Gândeşte-te si trez(v)eşte-te!:

Ortodoxie

Tatăl naşte şi purcede

Fiul este născut

Sfântul Duh este purces din Tatăl

Papistaşi

Tatăl naşte şi purcede

Fiul este născut, dar purcede şi El!

Sfântul Duh purcede şi din Tatăl şi din Fiul!

Acum, vezi bine că Fiul şi Duhul Sfânt nu sunt aceiaşi! Şi nu numai atât, nici Tatăl nu este acelaşi: la ortodocşi El este unica sursă a purcederii!

Atât şi ar fi fost de ajuns ca să vedem că nu ne închinam la acelaşi Dumnezeu. Cine vrea mai multe deosebiri, să se ostenească şi să caute şi va găsi că începând de la 1054 şi până astăzi deosebirile dogmatice, canonice şi liturgice s-au înmulţit necontenit, ajungând la câteva zeci, şi nu sunt mici şi neînsemnate, ci chiar mari şi decisive!

Ne întrebăm: dacă s-ar uni cele două triunghiuri, așa cum se preconizează, adică fiecare să-și păstreze intactă structura, ce ar rezulta?

În încheiere, să lămurim turma noastră cuvântătoare (înţelegătoare), ce fel de „dumnezeu” este acela la care se închină toţi oamenii şi cine sunt aceia care-l propovăduiesc:

Care este atunci „religia asupra căreia toţi oamenii au căzut de acord?” Este oare vorba despre creştinism? Să-l urmărim pe masonul francez Albert Lantoine care scria: „Părerea generală este că fondatorii francmasoneriei au vrut sa creeze o punte de legătura între culte”.

Să reţinem faptul că în jurul anului 1730, numeroşi evrei sefarzi intră în lojile londoneze. De altfel, se ştie că Anderson nu se opunea admiterii musulmanilor sau adepţilor hinduismului. Suntem îndreptăţiţi să presupunem că religia asupra căreia toţi oamenii au căzut de acord este „religia naturală la care poate subscrie orice om cu bunăvoinţă.”

„Religia naturală, pe care omul luminat o descoperea datorită raţiunii sale, excludea dogmele, teologia, autoritatea oricărei Biserici.”

Citind aceste opt criterii, remarcăm faptul că masoneria considerată legitimă şi autentică este înainte de toate teistă, iar pentru a intra în rândul acesteia, trebuie să credem într-un Dumnezeu care şi-a revelat voinţa oamenilor şi să depunem jurământ pe cartea sfânta a religiei de care aparţinem: Biblia pentru creştin, Coranul pentru musulman etc.

Atrăgând în rândurile sale adepţi ai diverselor religii, masoneria „voia să pună pe picior de egalitate toate formele religioase.”

„Viziunea francmasonilor asupra lumii este marcată de subiectivism şi relativism. Relativitatea oricărui adevăr atrage respingerea fundamentală a tuturor poziţiilor dogmatice şi este incompatibilă cu conceptul catolic de „adevăr”. Marele Arhitect al Universului este un concept deist nedeterminat, deschis oricărei puteri de înţelegere. Toate religiile sunt puse pe picior de egalitate.”

 „Religia asupra căreia toţi oamenii au căzut de acord, religia naturală la care poate subscrie orice om cu bunăvoinţă, religia pe care omul luminat o descoperea datorită raţiunii sale, care exclude dogmele, teologia şi autoritatea oricărei Biserici” nu este nimic altceva decât ceea ce s-ar dori a fi cel mai mic numitor comun între toate religiile, confesiunile şi credinţele: legea morală naturală, cu preceptele ei înscrise în inimile tuturor oamenilor: să nu furi, să nu ucizi, etc. Iată de ce doar acestea sunt cunoscute de cea mai mare majoritate a credincioşilor noştri. Dar, în treacăt fie spus, aceste legi păgâne sunt şi ele călcate în mod curent: cine nu minte? Cine nu fură? Cine nu (prea-)curveşte, în fel şi chip? Şi chiar: câte femei de azi nu ucid pruncii prin avorturi şi anticoncepţionale?

Legea adusă de Moise poporului ales a adus şi primele 4 porunci. Reluaţi-le fraţi credincioşi creştini, căci, iată, am văzut „pe teren” că nu se cunosc! Ele nu fac parte din această lege naturală, şi, evident, ele nu se găsesc înscrise în inimile tuturor oamenilor. De aici şi citatele scripturistice care cereau imperios iudeilor să se separe de toate celelalte neamuri idolatre ale vremii lor. Am găsit destui credincioşi care cereau întoarcerea la această morală şi renunţarea la dogme şi canoane, ziduri şi obstacole de netrecut în calea acestei uniri dorite în chip nesăbuit pentru interese pur omeneşti şi lumeşti, păcătoase, ca afacerile şi dragostea – firească şi nicidecum duhovnicească.

Noi, creştinii ortodocşi, ar trebui să ştim fără şovăială că atât legea morală naturală, cât şi Legea Vechiului Testament, chiar de ar fi ţinute întocmai şi fără abatere, nu duc la mântuire şi cu atât mai puţin la Împărăţia lui Dumnezeu, ci eventual la un trai cuviincios şi demn în această lume. Dar pe cine mai interesează Raiul?

Şi dacă erau de ajuns aceste legi naturale, Moise de ce a mai trebuit să aducă tablele Legii? Şi, mai mult, pentru ce a mai venit Iisus Hristos?

Acum, dacă aşa stau lucrurile, cum şi stau, cine ar putea fi acest „dumnezeu” la care se închină toţi oamenii şi toate religiile? Nimeni altul decât însuşi Antihristul, conducătorul guvernului mondial, dar şi capul religiei mondiale ce se preconizează. El va primi orice fel de închinare, dogme, cult, etc., cel puţin în primă fază, „dar cu o singură condiţie: aceea de a te închina lui! Iată câtă toleranţă şi înţelegere „iubitoare” către toate religiile şi confesiunile. Şi atunci, chiar că toate cărările şi căile vor duce către acelaşi pisc al muntelui, dar acolo stă cocoţată urâciunea pustiirii!

Aşa că, frate creştine ortodox, cleric, sau mirean, ori-ori! Nu se poate sluji la doi stăpâni!