– Părinte, câţi pustnici[1] sunt în Sfântul Munte?
– Nu ştiu. Unii spun că sunt şapte[2]. De câţiva ani este foarte greu să afle cineva loc liniştit ca să se pustnicească. Pentru aceea unii Părinţi, atunci când existau încă mănăstiri idioritme[3] în Sfântul Munte, aflau alt mod să trăiască pustnicia. De pildă spuneau: „Nu mă odihnesc aici, mă voi duce în acea mănăstire idioritmă să lucrez, ca să adun ceva bani”, şi ceilalţi îl credeau. Se duceau acolo, lucrau 3-4 luni, după care cereau mai mulţi bani. Fiindcă nu li se dădeau, spuneau: „Nu-mi convine, voi pleca”. Luau puţin posmag şi se duceau de se ascundeau în vreo peşteră şi se pustniceau. Ceilalţi aveau impresia că s-au dus să lucreze în altă parte. Şi dacă întrebau la mănăstire: „A trecut cumva cutare Părinte?”, aceia spuneau: „Da, a trecut, dar ce capricios era. Voia să adune bani de la noi. A cerut mai mult. Călugăr, şi să ceară mai mulţi bani! Ce călugăr este acesta?”. Aşadar, pustnicul se folosea şi din nevoinţa ce o făcea şi din clevetirile celorlalţi, se folosea şi de hoţi. Pentru că hoţii aflau că „are bani” cutare şi se duceau la peşteră, îl chinuiau, dar în cele din urmă nu aflau nimic.
– Părinte, cum pot imita virtutea unei surori atunci când se ascunde?
– Dacă nu se ascunde, totul este pierdut. Sfinţii făceau mai mare nevoinţă ca să-şi ascundă virtutea lor decât ca să o câştige. Ştiţi ce făceau nebunii pentru Hristos? Scăpau mai întâi de făţărnicia lumii şi apoi intrau în spaţiul adevărului evanghelic. Dar nici aceasta nu le ajungea, ci înaintau la sfânta făţărnicie pentru dragostea lui Hristos. Şi astfel nu-i deranja orice li se făcea, orice li se spunea de către ceilalţi. Dar ca să faci aceasta este trebuinţă de foarte multă smerenie. În timp ce un om din lume se simte jignit atunci când îi spune cineva vreun cuvânt sau se mâhneşte atunci când nu este lăudat pentru ceva făcut de el, aceştia se bucurau atunci când oamenii aveau o părere greşită despre ei.
Mai demult existau Părinţi care făceau chiar pe demonizaţii ca să-şi ascundă virtutea lor şi astfel ceilalţi să-şi strice gândul cel bun ce-l aveau despre ei. Când eram în Mănăstirea Filotheu[4], care atunci era idioritmă, era un Părinte ce se pustnicise mai înainte în Vigla[5]. Acesta, de îndată ce pricepea că Părinţii i-au mirosit nevoinţa şi sporirea sa duhovnicească, cu binecuvântarea duhovnicului său pleca. „Haide, le spunea, m-am săturat să mănânc aici posmag mucezit. Mă voi duce în vreo mănăstire idioritmă să mănânc carne, să trăiesc ca un om! Ce, sunt prost să stau aici?”. Şi venind la Mănăstirea Filotheu, făcea pe îndrăcitul. Fraţii lui auzind că s-a îndrăcit îşi spuneau unul celuilalt: „Păcat de el, sărmanul, s-a îndrăcit. Ei, era de aşteptat să se îndrăcească. A plecat de aici pentru că posmagul era muced şi s-a dus în mănăstire idioritmă să mănânce carne”. Dar acesta ce făcea? Mai bine de 25 de ani nici nu şi-a pregătit mâncare, nici n-a dormit. Toată noaptea umbla pe coridoare cu un felinar în mână, ca să nu doarmă. Când se obosea, se sprijinea puţin de un perete şi, îndată ce îl prindea somnul, sărea în sus, spunea puţin în şoaptă rugăciunea: Doamne Iisuse Hristoase… după care o continua în taină. Uneori nu-şi dădea seama şi rugăciunea se auzea tare. Când întâlnea vreun frate, acela îi spunea: „Roagă-te, roagă-te să plece diavolul!”. Astfel toţi îl aveau de îndrăcit. Un călugăraş de 15 ani mi-a spus într-o zi: „Şi îndrăcitul ăsta!”. „Nu spune aşa!, i-am zis. Acesta are multă virtute şi face pe îndrăcitul”. După aceea îl avea la evlavie. Când a murit, Părinţii l-au aflat ţinând în mână o hârtie pe care era scris numele fiecărui frate şi alături o poreclă, ca să alunge, chiar şi mort fiind, şi cel mai mic gând bun ce l-ar fi putut avea cineva cu privire la el. În cele din urmă trupul lui a scos bună mireasmă. Vezi, el voia să se ascundă, însă Harul lui Dumnezeu l-a trădat.
De aceea nu trebuie să tragă cineva concluzii despre un om din ceea ce se vede, dacă nu poate distinge ceea ce ascunde.
[1] În 1950, atunci când Stareţul Paisie a mers în Sfântul Munte pentru prima oară, căutând cărarea ce ducea de la Kapsocalivia la Schitul Sfânta Ana, a întâlnit un pustnic „…cu chipul luminos – să fi fost cam de şaptezeci de ani – care, după îmbrăcămintea sa, părea să nu aibă legătură cu oamenii. Din înfăţişarea sa se vedea că este sfânt” (Cuviosul Paisie Aghioritul, Părinţi aghioriţi, ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2004, p. 48). Când l-a întrebat pe pustnic unde locuieşte, acela i-a răspuns: „Undeva pe aici”, şi i-a arătat vârful Athonului. Mai târziu, stareţi experimentaţi i-au adeverit că în vârful Athonului trăiau nevăzuţi doisprezece pustnici.
[2] S-a spus în noiembrie 1988.
[3] Idioritmă se numeşte mănăstirea în care fiecare monah are programul lui şi este plătit pentru ascultarea ce o face de epitropii care conduc mănăstirea.
[4] Una din mănăstirile Sfântului Munte.
[5] Pustiul Vigla se află în partea de sud-est a peninsulei Athos.
Extras din Nevoință duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
