,

Sfânta Mare Muceniță Eufimia

Pe timpul împărăției lui Dioclețian păgânul (284-305), stăpânea la Calcedon Prisc Antipatul, cel întărit de dânsul. Acesta, vrând să facă praznic zeului ce se numea Aris, a cărui capiște și chiar idol erau în Calcedon, a trimis invitațiile sale prin cetăți și prin satele cele dimprejur, iscălite cu numele împărătesc, poruncind tuturor ca să se adune în Calcedon la praznic și să aducă fiecare, după puterea sa, jertfă lui Marte. Și îngrozea, în scrisorile sale, cu mari prigoniri pe aceia care n-ar asculta porunca și nu s-ar afla la acel praznic a cărui zi o hotărâse, după opt zile. Iar când a sosit ziua cea arătată a praznicului celui păgânesc, s-a adunat mulțime multă de popor, cu dobitoacele ce le aduseseră ca jertfă și se făcea praznicul cu dănțuire, junghiind oi și boi și închinându-se idolului neînsuflețit, dar mai ales diavolului celui ce locuia într-însul.

Atunci creștinii cei ce locuiau acolo, scârbindu-se de acea prăznuire urâtă de Dumnezeu și temându-se de groaznica înfricoșare a Antipatului, se ascunseră pe unde puteau și, adunându-se în locuri tăinuite, făceau slujbele adevăratului Dumnezeu, Domnului nostru Iisus Hristos.

Deci, a fost cercetare cu poruncă dată de prigonitor, să se dovedească dacă se mai află cineva potrivnic poruncii lui, dacă mai este cineva care să nu se închine zeului Marte. Și s-au găsit creștini potrivnici dorinței prigonitorului care, neascultând porunca lui, nu dădură diavolului cinstea aceea care se cuvine adevăratului Dumnezeu.

Deci, mâniindu-se prigonitorul că nu-l ascultă creștinii, a poruncit să-i caute și să-i aducă la chinuire. Creștinii, patruzeci și nouă, se ascunseseră la un loc tăinuit, făcând rugăciuni; între dânșii era o fecioară foarte frumoasă, anume Eufimia, de neam bun, fiica binecredincioșilor părinți Filotron Sigeliticul și Teodorosia. Și prigonitorul a fost înștiințat despre creștinii cei ascunși, pe care a poruncit să-i prindă pe toți și să-i aducă înaintea judecății sale. Deci, îndată, după porunca prigonitorului, slujitorii cei sălbatici, întocmai ca fiarele gata a vâna prada, pornindu-se spre turma cea cuvântătoare adunată pentru Hristos, înconjurară cu arme casa aceea, în care credincioșii slujeau lui Dumnezeu într-ascuns și, spărgând ușile, cu nemilostivire, pe fiecare, câte unul, îl trăgea afară ca niciunul dintr-înșii să nu scape. Și prinzându-i pe toți îi duseră la Antipatul cu necinste și cu batjocură. Deci, fiind duși ca oile la junghiere, au stat înaintea mândrului prigonitor smeriții robi ai lui Hristos, gata fiind să îndure până la sânge pentru slava Domnului lor. Văzându-i, mândrul stăpânitor le-a zis: “Oare voi sunteți potrivnici poruncii împărătești și poruncii noastre, cei ce defăimați jertfa marelui zeu Marte?” Iar ei au zis: “Poruncii împăratului și poruncii tale, Antipate, se cade a ne supune de nu va fi potrivnică Dumnezeului Ceresc, iar de este potrivnică lui Dumnezeu se cade nu numai a nu ne supune acestei porunci, dar și a ne împotrivi. De ne-ați fi poruncit nouă acele lucruri la care suntem datori a ne supune stăpânirilor, apoi am fi dat cele ce sunt ale Cesarului, Cesarului. Însă de vreme ce porunca ta este potrivnică și urâtă lui Dumnezeu, pentru că ne porunciți să cinstim pe făptură mai mult ca pe Făcătorul, să ne închinăm și să ne jertfim diavolului, iar nu lui Dumnezeu celui de Sus, această poruncă a voastră niciodată nu o vom asculta, pentru că suntem închinători adevărați ai adevăratului Dumnezeu, Celui ce la ceruri petrece”.

Atunci, prigonitorul deschizându-și gura sa mincinoasă și ascuțindu-și ca briciul limba sa înșelătoare, a întins vorba sa cea împletită cu meșteșug prin îmbunări și prin făgăduințe de daruri și de cinste, trăgându-i pe aceștia de la calea cea dreaptă pe care Hristos i-a câștigat cu cinstitul și scumpul Său sânge la închinarea sa pierzătoare de idoli. Apoi îi îngrozea pe dânșii cu chinuri amare, de n-ar vrea să facă aceasta la care îi sfătuia și le poruncea. Iar sfinții au răspuns: “Darurile și cinstirile tale, Antipate, pe care ni le făgăduiești nouă, de mult le-am lepădat de la noi, le-am urât și le-am socotit ca pe niște gunoaie pentru Hristos, că avem bunătățile cele cerești mai mari și mai bune decât toate bunătățile cele pământești. Bunătățile pământești sunt vremelnice și nestatornice, iar cele cerești veșnice și neschimbate; iar de muncile tale cele amare cu care ne îngrozești pe noi, nu numai nu ne temem, ci și dorim prea mult să le suferim, ca să se arate în noi puterea și tăria Dumnezeului nostru de care ați putea să vă mirați și să vă rușinați, cunoscând neputința zeilor voștri celor de Dumnezeu urâți. Însă ce nevoie îți este ție să-ți lungești vorba și să-ți lățești cuvântul! Începe lucrul tău pe care îl gândești și vei vedea că mai mare va fi în noi osârdia spre răbdare, decât în tine spre chinuire”. Atunci prigonitorul a început a-i schingiui pe dânșii cu legături și cu bătăi. Și îi chinuiră pe sfinți nouăsprezece zile în multe feluri, în toate zilele bătăi peste bătăi luând, foamea și setea răbdând. Și având cu dânșii pe Sfânta fecioară Eufimia, tânără și frumoasă, grăiau către dânsa încurajând-o: “Nevoiește-te, fecioară, pentru Mirele Ceresc, nevoiește-te, ca să-L întâmpini cu fecioarele cele înțelepte, ca să te iubească pe tine ca pe o mireasă a Sa, și în cămara Sa să te ducă pe tine”.

După aceasta trecând douăzeci de zile îi puseră la judecată unde-i întreba pe dânșii Antipatul: “Poate că după ce v-ați pedepsit, veți vrea să fiți ascultători poruncii noastre?” Atunci sfinții mucenici împreună cu Sfânta Eufimia, răspunzând, au zis: “Să nu te nădăjduiești, Antipate, că ne vei abate pe noi din calea cea dreaptă; că mai degrab vei răsturna munții la pământ și vei mișca stelele de pe cer, decât vei putea să abați inimile noastre de la adevăratul Dumnezeu”.

După aceste cuvinte, înrăindu-se prigonitorul, a poruncit ca să îi bată cât se poate de mult peste fețele lor. Apoi, văzând că nimic nu poate să izbândească, s-a sfătuit să-i trimită pe dânșii la împăratul; și mai înainte de a-i trimite, a poruncit să-i închidă în temniță. Ducându-se ei spre temniță, a văzut Antipatul pe Sfânta Eufimia, fecioară tânără și frumoasă, care în mijlocul cetei aceleia a sfinților mucenici strălucea ca luna între stele. Pe aceasta, ca lupul pe oaie din turma lui Hristos a răpit-o. Iar ea, ridicându-și ochii și mâinile spre Cer, a strigat: “Nu mă lăsa pe mine, preaiubite Mirele meu, Iisuse Hristoase, că spre Tine nădăjduiesc, să nu dai fiarelor sufletul cel ce Te iubește pe Tine și mărturisește numele Tău cel sfânt. Să nu mă lași ca să se bucure vrăjmașul meu de mine. Întărește-mă pe mine, neputincioasa roaba Ta, ca să nu mă biruiască pe mine fărădelegea”. Iar prigonitorul, vrând să o momească pe ea spre a sa nedumnezeire, toate chipurile de înșelăciune le scornea: cu cuvinte bune, cu daruri multe și cu felurite făgăduințe vâna inima ei cea feciorească. Cu toate acestea ea grăia bărbătește: “Să nu gândești, o, chinuitorule, că slăbiciunea mea cu înlesnire vei putea să o pleci la a ta fărădelege și necurăție cu amăgirile tale meșteșugite, că, deși sunt cu firea de partea femeiască, neputincioasă cu trupul și tânără de ani, totuși să știi că inima mea este mai bărbată decât a ta, mai tare este puterea mea cea în sfântă credință decât vitejiile voastre, și mai mare înțelegere am cu darul Hristosului meu decât toți ritorii voștri păgâni, cu care vi se pare că sunteți înțelepți! Iar voi, mai fără de minte sunteți decât toți proștii nevrând să cunoașteți pe Dumnezeul Cel adevărat, că pe diavolul în loc de Dumnezeu îl aveți. Deci nu mă vei amăgi pe mine prin cuvintele tale cele cu meșteșug, precum oarecând șarpele pe strămoașa noastră Eva; nu-mi vei îndulci mie lumea aceasta amară, cu desfătările ei pe care pe toate le socotesc ca pe niște pelin pentru Iisus al meu Cel preadulce. Și nu vei birui puterea ceea ce întru neputință se desăvârșește cu toate războaiele tale, că nădăjduiesc spre Hristos al meu, că nu mă va lăsa pe mine, nici nu va lua de la mine mâna cea tare a ajutorului Său până ce capul șarpelui cel înălțat se va călca de picioare femeiești”.

Atunci, prigonitorul, văzându-se înfruntat, s-a mâniat foarte și, schimbând în mânia cea urâtă dragostea sa care o arăta către dânsa, a poruncit să gătească roata cea pentru tortură, care avea într-însa mulțime de cuțite ascuțite, gătite spre acel lucru, ca toată carnea ei de pe oase să o taie și să o zdrobească. La acea roată pe sfânta fecioară, care cu semnul Crucii s-a îngrădit, legând-o, când începură slujitorii a întoarce roata, trupul ei se zdrobea și încheieturile ei se desfăceau. Iar ea făcea rugăciune cu tărie către Dumnezeu, zicând: “Doamne Iisuse Hristoase, luminarea sufletului meu, Izvorule al vieții mele, Cel ce dai mântuire celor ce nădăjduiesc spre Tine, vino acum spre ajutorul meu ca să se știe de toți că Tu ești Dumnezeu Însuți și adevărată nădejdea celor ce Te așteaptă pe Tine și că nu vor veni rele, nici se va apropia bătaie de trupurile celor ce și-au pus scăparea lor spre Tine, Cel preaînalt”. Așa rugându-se ea, îndată a stat roata și slujitorii, ostenind, au căzut, pentru că îngerul lui Dumnezeu, venind, i-a întrerupt învârtirea și pe sfânta fecioara de pe roată pogorând-o, a tămăduit-o de răni și cu totul sănătoasă a făcut-o. Iar ea întreagă pogorându-se, cu bucurie cânta mulțumind lui Dumnezeu și proslăvind tăria Lui cea atotputernică.

Aceasta văzând-o prigonitorul și toți cei ce erau acolo, au rămas în nepricepere, și se mirau foarte mult de minune. Însă unde răutatea a orbit ochii minții, acolo nimic n-a folosit minunea cea atât de mare, pentru că n-a putut să cunoască mâna cea tare a adevăratului Dumnezeu. Văzând n-au văzut, și auzind n-au înțeles, că s-a împietrit inima lor și semnul cel de minune l-au socotit vrăjitorie. După aceasta a poruncit prigonitorul să se ardă cuptorul foarte tare, ca după aceea să arunce pe sfânta în foc.

Deci, înroșit fiind cuptorul și arzând încă foc mare, sfânta muceniță s-a îmbrăcat în zaua celor trei tineri, adică în rugăciune și împotriva focului celui materialnic a aprins focul dragostei celei tari către Dumnezeu și, ridicându-și ochii către cer, a zis: “Dumnezeule, Cela ce întru cei de sus petreci și spre cei smeriți privești, Cela ce în Babilon pe cei trei tineri pe care pentru legea Ta i-au dat focului, i-ai păzit întregi și nevătămați de foc prin îngerul cel sfânt, și rouă de sus le-ai trimis lor, Tu să-mi fii ajutor și mie, roabei Tale, care mă nevoiesc pentru slava Ta, Iisuse Hristoase al meu!” Așa a zis și cu semnul crucii, ca cu o altă armă înarmându-se, sta gata să intre în foc și aștepta până ce o vor arunca pe ea. Iar doi ostași, Victor și Sostene, cărora le era poruncit să arunce pe mucenița în foc, văzură o vedenie minunată în foc lucrându-se; văzură pe îngerii lui Dumnezeu risipind focul în cuptor și îngrozindu-i pe dânșii, ca să nu îndrăznească a se atinge de mireasa lui Hristos. Această minune văzând-o ziseră către prigonitor: “Nu putem noi, Antipate, să ne atingem cu mâinile noastre cele spurcate de această cinstită fecioară și s-o aruncăm pe ea în foc, măcar că ne vei tăia și capetele noastre. Pentru că vedem o minune prea de mirare, pe care ochii tăi nu o văd. Și mai de folos ne este nouă să suferim mânia ta, decât a fețelor celor purtătoare de lumină, care ne îngrozesc pe noi din văpaia focului”. Acestea auzindu-le prigonitorul, s-a mâniat asupra lor și părându-i-se că sunt creștini și pentru aceea nu vor să arunce în cuptor pe fecioară, i-a dat pe dânșii la închisoare. Apoi, altora doi, cărora le era numele Kesar și Varie, le-a încredințat ca să aducă la îndeplinire acea poruncă; și, luând pe fecioară, o aruncară în cuptor și îndată focul cel mare din cuptor a izbucnit și în fața celor ce o aruncaseră s-a repezit și în locul acela i-a prefăcut pe ei în cenușă, iar pe ceilalți slujitori i-a alungat departe, iar sfânta, în mijlocul cuptorului, ca într-o cămară luminoasă și ca într-o rouă de răcorire, dănțuind, cânta cântarea tinerilor din Babilon: “Binecuvântat ești Doamne Dumnezeul părinților noștri și lăudat și prea slăvit este numele Tău în veci” (Daniel 3,26). Și a fost o minune preaslăvită că nu s-a atins de dânsa focul, nici chiar de hainele ei, pentru că singurul nestricăcios Mirele ei, Hristos Domnul, în taină a venit în cuptor la sfânta Sa mireasă și cu cereasca răcorire a rourat-o pe ea. Apoi, stingându-se cuptorul, a ieșit sfânta întreagă și sănătoasă, toți minunându-se de un lucru ca acela. Iar prigonitorul, nepricepându-se ce să facă, a aruncat-o în temniță pe ea, zicând: “În această noapte voi chibzui ce să fac vrăjitoarei acesteia”. Apoi, pe Victor și pe Sostene aducându-i înaintea sa, se înrăutăți asupra lor și le făgădui să-i piardă pe ei de nu se vor închina zeilor. Iar ei răspunseră: “Până acum eram rătăciți, neștiind adevărul, dar acum am cunoscut pe unul Dumnezeu Cel ce a făcut cerul și pământul. În Acesta credem și ne închinăm, iar idolilor tăi, cărora și noi mai înainte ne închinam, neștiind amăgirile diavolești, de acum nu ne vom mai închina. Iar tu fă cu noi ceea ce voiești, în mâinile tale sunt trupurile noastre, iar sufletele noastre în sprijinul lui Dumnezeu”. Și i-a osândit pe dânșii prigonitorul să fie sfâșiați de fiare.

Mergând sfinții la locul unde aveau să fie mâncați de fiarele sălbatice, se rugau lui Dumnezeu cu tărie ca milostiv să le fie lor și, iertându-le păcatele rătăcirii și ale credinței lor celei mai dinainte, să rânduiască sufletele lor cu cei ce au crezut într-însul. Și îndată a venit din cer un glas dumnezeiesc, chemându-i pe dânșii la odihnă, pe care, auzindu-l cu bucurie, și-au dat sufletele lor în mâinile lui Dumnezeu; iar de trupurile lor fiarele nu s-au atins și s-au îngropat de cei credincioși în taină.

Trecând noaptea și fiind a doua zi, a șezut prigonitorul la judecată și scoaseră pe Sfânta Eufimia din temniță. Ea mergând, cânta cu veselie: “Ție voi cânta, Doamne, cântare nouă, pe tine, Doamne, te voi preaslăvi, tăria mea!; cânta-voi ție între neamuri și numele tău voi preaslăvi, că Tu ești unul adevăratul Dumnezeu și nu este altul afară de tine” (Psalm 107,3). Așa cântând, a mers la judecată. Și fiind mult întrebată, cercetată și silită la jertfire, a văzut prigonitorul inima ei neînduplecată și a poruncit ca spânzurând-o, să-i strujească trupul cu fiare ascuțite. Dar și după această pătimire s-a aflat întreagă cu puterea lui Dumnezeu. Apoi săpând o groapă adâncă și umplând-o cu apă a adunat acolo mulțime de număr de balauri, vipere și jigănii otrăvitoare din mare și tot neamul de târâtoare care se mișcă pe pământ și se află în ape; cu de acelea umplând groapa, a poruncit ca să arunce într-însa pe Sfânta Eufimia. Iar ea, însemnându-se pe sine cu semnul Crucii, zicea: “Lumina mea, Iisuse Hristoase, Tu în pântecele fiarei celei din apă ai păzit nevătămat pe Iona, Tu pe Daniil din gurile leilor l-ai izbăvit; Tu dar și pe mine mă păzește cu mâna Ta cea tare, ca să se proslăvească și în mine numele Tău cel sfânt”. Și a sărit în groapă; iar balaurii și jivinele, plecându-se la dânsa, nu o vătămară, ci se vedea că se îngrijesc de sănătatea ei, că o purtau pe ea pe spatele lor, nelăsând-o să se afunde în adâncul gropii celei pline de apă. Și a ieșit sfânta din groapa aceea fără de nicio vătămare, cu darul lui Hristos. Și nu se mai pricepea prigonitorul ce să-i mai facă. Apoi, vrând ca desăvârșit să o piardă și gândind că farmecele pe care el le socotea ale sfintei, numai chinurile cele arătate le biruiesc, iar nu și pe meșteșugurile cele tăinuite, a poruncit să sape altă groapă tăinuită și s-o umple cu sulițe ascuțite, săbii și cuțite, înfigând acele arme în fundul gropii cu ascuțișul în sus, iar deasupra acoperindu-le puțin cu paie și cu pământ, a poruncit ca să meargă mucenița peste groapa cea acoperită ca, neștiind nimic, să cadă acolo peste armele cele ascuțite și, rănindu-se, să moară. Și a trecut sfânta pe deasupra gropii ca o pasăre peste cursă zburând, iar alți păgâni neștiind groapa aceea, au căzut într-însa și au pierit. Văzând prigonitorul acest lucru, s-a rușinat foarte mult și s-a împlinit acolo scriptura aceea: “Groapă a săpat și a adâncit-o și va cădea în groapa pe care a făcut-o” (Psalm 7,15).

Iar sfânta lăuda pe Dumnezeu și cânta: “Cine va grăi puterile Domnului, auzite va face toate laudele Tale, Doamne. Că pe cea rănită, roaba Ta, de răni nevătămată o ai păzit, din foc o ai mântuit, de fiare, de apă și de roată o ai apărat și din groapă o ai scos; iar acum, Doamne, izbăvește sufletul meu din mâinile vrăjmașului celui din început. Păcatele tinereților mele și ale neștiinței mele nu le pomeni, ci cu picăturile sângelui tău Cel vărsat pentru mine curățește spurcăciunea trupului și a sufletului meu. Că Tu ești curățirea, sfințirea și luminarea robilor Tăi”.

Iar Antipatul încă a încercat ca, cu cuvinte bune, să o amăgească pe ea: “Să nu-ți necinstești, zicea, neamul tău, să nu-ți pierzi floarea tinereților tale și să nu te lipsești de viața ta! Întoarce-te spre cinstirea marelui zeu Marte și vei fi de noi toți cinstită și lăudată și cu multă slavă și bogăție îndestulată”. Și alte multe cuvinte înșelătoare, când le zicea sfintei, ea a râs de dânsul și l-a rușinat pe el ca pe un nebun. Atunci, iar a început a o munci pe ea și, bătând-o mult cu toiege, a poruncit ca să o ferestruiască cu un fierăstrău ascuțit. Dar nu putea fierăstrăul să-i vatăme sfântul ei trup. Apoi, pe o tigaie înfocată să o ardă, dar și tigaia s-a răcit, pentru că îngerii erau cu mireasa lui Hristos, păzind-o pe ea de toate chinurile. La sfârșit, a dat-o spre mâncare fiarelor. Iar ducându-se sfânta la priveliște, unde era să fie mâncată de fiare, se ruga lui Dumnezeu ca să-i dea ei sfârșitul muceniciei, să primească sufletul ei în mâinile Sale, să-i poruncească ei ca din mult pătimitorul trup să treacă la marginea cea dorită și zicea: “Doamne al tuturor puterilor, Tu ai arătat întru mine puterea Ta cea nebiruită și dreapta cea nedovedită; ai vădit drăceasca slăbiciune și nebunia prigonitorului, iar pe mine mai presus decât toate muncile m-ai păstrat. Drept aceea, acum, precum ai primit uciderea și vărsarea sângelui mucenicilor celor ce au fost mai înainte, așa primește și jertfa mea, ce cu suflet umilit și cu inimă smerită se aduce ție și, în locașurile sfinților, în ceata mucenicilor primind sufletul meu, odihnește-l, că bine ești cuvântat în veci”. Așa rugându-se sfânta, au dat drumul fiarelor asupra ei, leii și urșii, care, apropiindu-se, îi lingeau picioarele. O ursoaică i-a făcut ei în picior puțină rană și a curs sânge, după care a venit un glas din cer chemând-o pe ea la cele de Sus și îndată și-a dat duhul său Domnului, pentru care a pătimit cu osârdie. Și s-a cutremurat pământul și se clătina cetatea, se sfărâmau zidurile, cădeau casele și s-a făcut frică mare.

Fugind toți de la priveliștea aceea de frică, a rămas sfântul ei trup zăcând mort! Și în acea vreme, venind părinții ei, au luat pe fiica lor cea sfântă și au îngropat-o cu cinste, aproape de cetate, ca la o stadie depărtare, mulțumind lui Dumnezeu și veselindu-se că s-au învrednicit a fi părinții unei așa fiice, care prin sângele său s-a făcut mireasa cerescului Mire Hristos și a Împăratului a toate, căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh se cuvine cinste și slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.