Părintele Petroniu Tănase
Sfânta și Marea Luni ne pune înainte blestemarea smochinului neroditor (Matei 21, 19 – 20) și istoria lui Iosif cel Prea Frumos.
Din aceste pilde se desprind două înțelesuri paralele: unul istoric, privind poporul evreu în așteptarea primei veniri a lui Mesia; altul duhovnicesc, eshatologic, privind pregătirea și așteptarea celei de a doua veniri a Mirelui.
Cămara cea împodobită a Mântuitorului în care trebuia să intre Israel este Biserica lui Hristos. N-a intrat, însă, în ea pentru două mari păcate, pe care le pomenește Domnul în Vinerea Mare (Utrenie): „Două lucruri și rele a făcut fiul Meu cel întâi-născut, Israel: pe Mine, Izvorul apei vieții, M-a răstignit pe lemn, iar pe Varava l-a cerut și l-a slobozit”.
Primul este sterpiciunea, nerodirea: a părăsit apa vieții, cuvintele Evangheliei, și și-a săpat puț sfărâmat, adică tâlcuirile strâmbe ale formalismului Legii. Pilda smochinului are în vedere, în primul rând, aceasta sterpiciune a Sinagogii. Nu era timpul roadelor, nu se coborâse Duhul Sfânt, dar era stearpă, nu avea semne de rodire. Refuzul net al Evangheliei și înțelenirea în formalismul Legii i-a adus blestemul și uscarea: „Să nu mai rodești în veac”.
Celălalt păcat al lui Israel este desfrânarea. Mesia venise, în primul rând, pentru oile cele pierdute ale casei lui Israel. Acesta era chemat să intre întâi în cămară, Mirele Hristos la dânsul venise. Or, Israel s-a lepădat de adevăratul său Mire și a preferat pe Varava, un tâlhar. De aceea Biserica îl numește „Adunare vicleană și desfrânată care n-a păzit credința bărbatului său”. Iosif, din seminția lui Israel, este o pildă de curăție și de credință față de stăpânul său; a ales închisoarea decât să se învoiască la momelile desfrânate ale egiptencei.
Cele două păcate ale lui Israel sunt de-a pururi piedică la intrarea în cămara de nuntă a Mirelui Hristos. Smochin neroditor este tot sufletul care nu se adapă din Izvorul vieții, Hristos, și nu aduce rodul duhovnicesc al Evangheliei. Mântuitorul, de-a pururi, flămânzește de mântuirea noastră și caută la noi rodul faptelor mântuitoare și, neaflându-l, ne blestemă cu uscarea, făcându-ne materie pentru focul gheenei. De aceea, Vecernia de luni ne îndeamnă: „Temându-ne fraților, de pedeapsa smochinului celui uscat pentru nerodire, să aducem roade de pocăință lui Hristos, Cel ce are mare mila”. Rodnicia de fapte bune este o datorie, potrivit cu puterea harului primit la Sf. Botez, precum teologhisește și îndeamnă Marcu Pustnicul: „Omule, care ai fost botezat în Hristos, dă numai lucrarea pentru care ai luat puterea”. Aceasta este haina sufletească cu care se poate intra în cămara vieții de veci.
Prea Frumosul Iosif e pomenit, pe de o parte, pentru curăția lui, pe de alta, pentru că este icoană a Mântuitorului. Așa cum Iosif fusese vândut de frații săi cu gândul ucigaș, dar mai apoi se făcuse izbăvitorul lor, hrănindu-i cu pâine în vremea foametei, tot așa și Mântuitorul Hristos a fost vândut și dat la moarte de neamul Său, dar S-a făcut mântuire lui Israel și întregului neam omenesc, hrănindu-ne cu pâinea cea cerească a Preacuratului Său Trup. Dar Iosif este „preafrumos” nu prin frumusețe trupească, ci prin frumusețea curăției sale. Curăția, întreaga înțelepciune, cum o numesc Părinții, este o numire cuprinzătoare a tuturor virtuților, semnul credincioșiei statornice față de Dumnezeu. De aceea, tot păcatul este întinare, necurăție, desfrânare, întrucât omul, păcătuind, părăsește pe Mirele cel adevărat, pentru care a fost creat, și aleargă la diavolul cel necurat. Slava de la stihoavna Utreniei teologhisește minunat despre înțelesul duhovnicesc al curăției: „A doua Eva aflând șarpele pe egipteancă, se nevoia să vâneze pe Iosif prin cuvinte de momeli. Iar el, lăsându-și haina, a fugit și a scăpat de păcat. Și gol fiind, nu s-a rușinat, ca și cel dintâi-zidit mai înainte de cădere…”.
Adam și Eva au fost creați de Dumnezeu „goi și nu se rușinau” (Facere 2, 25) și, așa fiind, erau ca întreaga făptură, frumoși foarte. În ce stătea goliciunea lui Adam? Omul în Rai, zice Sf. Maxim, ducea o viață simplă, nemeșteșugită, nu avea nevoie de îmbrăcăminte, deoarece, din pricina nepătimirii ce avea, nu se temea de rușine. Înainte de cădere, el nu era tras încoace și încolo de pornirile stricăcioase și contrarii ale trupului, ci era mereu gol și liber de prefacerea necontenită, având o așezare trupească simplă și neînvrăjbită (Ambigua). După cădere însă, primilor oameni li s-au deschis ochii, au cunoscut că erau goi, s-au rușinat, și-au făcut acoperământ de frunze și s-au ascuns (Facere 3, 7-10), iar după blestem, Dumnezeu le-a făcut îmbrăcăminte de piele și apoi i-a scos din Rai. De atunci, goliciunea trupească era mereu rușinoasă pentru om, aducându-l aproape de prima cădere, de păcat. Când însă biruiește păcatul și ajunge la nepătimire, goliciunea nu mai este rușinoasă. „Iosif, gol fiind, nu s-a rușinat ca și Adam înainte de cădere”.
Mulți pustnici și oameni ai lui Dumnezeu (de exemplu Sf. Maria Egipteanca) au trăit goi și nu se rușinau, goliciunea lor fiind semnul de nepătimire și pricină de laudă. De fapt, omul în Rai nu era gol desăvârșit; era îmbrăcat în veșmântul harului nepătimirii, iar goliciunea cea din afară pentru el nu avea înțeles. Tot așa omul duhovnicesc, chiar dacă trupul este gol, el este îmbrăcat cu haina virtuții și goliciunea trupească este ușor de purtat. Păcatul, lipsindu-ne de îmbrăcămintea harului, ne dă simțământul goliciunii rușinoase, de unde nevoia instinctivă a omului de a-și acoperi goliciunea trupească. Oare în dezgolirea trupească pe care o întâlnim tot mai des la omul de azi, nu cumva se vădește, inconștient, nostalgia omului după goliciunea cea cinstită dinainte de cădere? Dar ea, lipsită de cinstirea virtuții, se întoarce în păcat și spre mai mare rușinare.
Nerodnicia virtuții și necurăția sunt păcatele cele mai mari care ne lipsesc de cămara cea împodobită a Mântuitorului. Dimpotrivă, pentru a putea intra împreună cu El, trebuie să ne agonisim asemănarea cu El, prin dăruire totală în slujirea Lui și prin desăvârșita curăție. Aceasta este prima lecție a Sfintei și Marii Luni.
Mai există însă o primejdie. Apostolii, mergând spre Ierusalim, socoteau că acum este momentul inaugurării mult doritei Împărății mesianice, care avea să fericească pe Israel printre celelalte neamuri. De aceea, cererea celor doi fii ai lui Zevedei, de a sta de-a dreapta și de-a stânga, asupra căreia stăruie, de asemenea, Sfânta și Marea Luni: „Doamne, nepricepându-se mama fiilor lor Zevedei, pentru taina cea nespusă a rânduielii Tale, a cerut de la Tine ca să dăruiești fiilor ei cinstea împărăției celei vremelnice…” (Utrenia). Dacă cele două păcate de mai sus au primejduit sinagoga, de acesta din urmă au fost primejduiți cei mai aproape ai Domnului, ucenicii, Biserica Sa. Mântuitorul însă ne arată că aceasta înțelegere este străină de Dânsul: „Ci Tu, învățând pe ucenicii Tăi, le-ai zis să nu se asemene păgânilor, ca să stăpânească pe cei mai mici… Că nu va fi așa între voi, ucenicii mei…; ci cel mai mare dintre voi să fie slujitor tuturor. Că și Eu Însumi am venit ca să slujesc lui Adam celui ce sărăcise și să-Mi dau sufletul răscumpărare pentru mulți…”.
Slava și bogăția la care râvneau ucenicii și în care veacuri de-a rândul s-a desfătat Biserica cea pământească nu sunt în duhul Învățătorului Care, bogat fiind și Stăpânul a toate, de voia Sa a sărăcit și a luat chip de rob și a venit nu ca să I se slujească, ci ca El să slujească și să Se dea răscumpărare pentru lume. Sărăcia și smerenia slujitoare a aproapelui cu care S-a îmbrăcat Mântuitorul abia în veacul de acum Biserica începe să le descopere în adevărata lor lumină. Cât de anevoie unele adevăruri majore se impun atenției oamenilor! Pildele nu au lipsit, căci Biserica de multă vreme cinstește astfel pe Cuvioșii săi: „Cuvioase Părinte, glasul Evangheliei auzind… bogăția și slava întru nimic le-ai socotit și tuturor ai strigat: iubiți pe Dumnezeu și veți avea dar veșnic. Nimic să nu cinstiți mai mult decât dragostea Lui și atunci când va veni întru slava Sa, veți avea odihnă cu toți sfinții…” Sărăcia, smerenia și dragostea de Dumnezeu sunt podoabele care ne deschid larg ușa cămării celei împodobite a Mântuitorului.
