Pontul – „pământ al moştenirii”, în care au adus lumina Evangheliei Sfinţii Apostoli Petru şi Andrei şi s-au născut din primele veacuri creştine până astăzi sumedenie de sfinţi. Pe unul dintre aceste suflete binecuvântate, pe care Biserica l-a proslăvit de curând în ceata celor Drepţi – Gherontíssa Sofia, cunoscută după mănăstirea în care şi-a petrecut aproape toată viaţa fără să fie monahie ca „nevoitoarea de la Panaghia” – vi-l vom pune înainte în cele ce urmează.

Acest suflet râvnitor de sfinţenie s-a născut în 1886 în apropiere de străvechea cetate a Trapezuntului, într-o familie cu adâncă evlavie (în duh, iar nu în literă!), ca mai toţi locuitorii de atunci ai Pontului.

Dumnezeu i-a cercetat de timpuriu inima cu dragostea Sa, iar atmosfera plină de credinţă şi de rugăciune în care a crescut i-a hrănit Sofiei aplecarea pentru „chipul îngeresc de viaţă”. Însă părinţii n-au dorit s-o piardă de lângă ei, aşa că, în pofida dorului de monahism din tainiţa inimii sale, s-au grăbit s-o însoare cu un fecior vrednic din sat.

Acest lucru nu a împiedicat-o pe Sofia să urmeze calea bunelor-săvârşiri. Toţi o ştiau pentru mila cu care învăluia fiecare suflet şi pentru râvna adâncă cu care îndemna la pocăinţă şi la lucrarea dragostei. Prin această lucrare lăuntrică se învrednicise de mare îndrăzneală la Domnul şi la sfinţii Lui, îndeosebi Marele Mucenic Gheorghe, care i s-a arătat în mai multe rânduri.

Însă Dumnezeu, Care nu lasă neascultat nici unul din tainicele doruri ale omului, a îngăduit asupra Sofiei un şir de încercări care au făcut-o, în cele din urmă, să I se dăruiască pe deplin. Mai întâi, ambii ei copilaşi au murit – cel mic, la vârsta de doi ani şi jumătate. Apoi şi-a pierdut soţul – încorporat în armată la începutul Primului Război Mondial, în 1914, apoi, ca mulţi alţii, dispărut în adâncurile Asiei Mici.

Era una dintre acele „vremuri de cercare” din zbuciumata istorie a Greciei, când Dumnezeu îngăduie să se reverse vasul durerilor peste poporul Său pentru a cerne adevărul de minciună şi sfinţenia de întinăciune. Atunci, în vara lui 1923, au fost ucişi 350.000 de greci ortodocşi pe marea coastă a Asiei de miazănoapte spălată de apele Mării Negre, într-una din cele mai mari tragedii ale modernităţii…

Aşa a ajuns Sofia în Grecia, silită să se refugieze aici cu o corabie de ponţieni, prilej pentru una din întâmplările minunate care i-au marcat viaţa. Refugiaţii fuseseră prinşi de o furtună înfricoşătoare, care ameninţa să-i scufunde. Atunci, îşi aminteşte Sofia, „valurile s-au umplut de îngeri şi s-a arătat Maica Domnului, zicând: «Oamenii vor pieri, căci sunt foarte păcătoşi». Şi i-am spus: «Preasfântă Stăpână, lasă să pier eu, că sunt păcătoasă, şi lumea să se izbăvească!»”.

Deşi trecută bine de treizeci de ani şi bolnavă, a fost un nou început al vieţii ei. Din pricina stării sale, fratele ei a ţinut-o câţiva ani în casa lui, dar duhul Sofiei era de pe-acum desprins de cele ale lumii, care îi aduceau doar tulburare şi neodihnă. I s-a sugerat să se recăsătorească, însă a refuzat cu tărie, căci toate din lăuntru o trăgeau înspre pustie.

Atunci i s-a arătat iar Maica Domnului şi i-a zis: „Vino în casa mea!” „Dar unde e casa ta?”, s-a mirat Sofia. Împărăteasa Cerurilor i-a răspuns: „La Mănăstirea din Klisura”. Purtată de aripile dumnezeieştii iubiri, Sofia s-a înălţat atunci cu totul şi pe veci deasupra celor materiale, murind acestei lumi pentru a se naşte din nou, pe veci, lui Hristos. În ciuda neputinţelor trupeşti şi a slăbiciunii firii femeieşti, Sofia a purces cu bărbăţie pe această cale lungă şi plină de încercări.

„Ard de focul dragostei pentru Hristos, şi tu te aştepţi să-mi fie frig?”

Cea dintâi perioadă a nevoinţelor ei la Panaghia Klisurii, din 1927 până în 1950, a fost neînchipuit de grea. Mănăstirea era în paragină, căci vântul puternic al secularismului, care bătea sălbatic peste pământul grecesc, trecuse şi prin lăcaşul Panaghiei. Şi totuşi, Sofia cea vitează, fără să se facă monahie, a trăit potrivit făgăduinţelor monahale cu multă răbdare şi jertfelnicie în acel loc singuratic, în chip mai presus de fire. Iar când, după câţiva ani, încercările şi suferinţele au copleşit-o, Preasfânta Maică i s-a arătat iarăşi în vis, după cum mărturisea mai târziu Sofia: „«Răbdare!», mi-a strigat Maica Domnului, «Oamenii să aibă mai multă răbdare! Iar tu – şi mai multă!»”.

Înţelepţită de Dumnezeu, pentru a scăpa de primejdiile duhovniceşti care o înconjurau (căci, în ciuda celor prin care trecuse, era încă o femeie frumoasă), Sofia a început să ducă nevoinţa unei nebune pentru Hristos. Se îmbrăca sărăcăcios şi rău, cu haine rupte şi găurite. Aşa a smuls din rădăcină patima iubirii de sine şi a slavei deşarte. Pentru a-şi păzi bogăţia lăuntrică, căuta ca oamenii să-şi bată joc de ea şi s-o nesocotească.

Îşi strunea trupul prin nevoinţe greu de închipuit – petrecea uneori în post deplin mai multe zile în şir (mai cu seamă în răstimpul ocupaţiei germane din al Doilea Război Mondial), adâncindu-se în rugăciune la un paraclis învecinat mănăstirii, iar când se hrănea, mânca pe sponci, puţină pâine sau pesmeţi, roşii, struguri, murături şi alte legume fierte cu puţină făină. Dormea la fel de puţin şi în condiţii neprielnice somnului, ca o „pasăre a Cerului” – uneori, din pricina umezelii solului (care, cu timpul, i-a măcinat oasele), chiar în picioare. Aerul rece şuiera prin uşile rupte, iar zăpada curgea prin hornul stricat – iată în ce condiţii se nevoia Sofia!

Dar lucrarea ei de căpătâi era cea ascunsă ochilor omeneşti, în adâncul inimii, unde cultiva duhul pocăinţei şi al lepădării de sine, căci, aşa cum spune un sfânt Stareţ contemporan, „dragostea lui Dumnezeu este deşertătoare: El ne-a poruncit să-L iubim până la ura de sine”.

Iată două întâmplări pilduitoare pentru lucrarea ei duhovnicească: într-o seară de iarnă, Sofia a ieşit afară în timpul unui viscol cumplit ca să aprindă candelele icoanei de la intrare şi de la aghiasmatarul din afara zidurilor mănăstirii. Paznicul, uitând de ea, a închis şi a zăvorât poarta. Nevoitoarea şi-a petrecut noaptea afară, acoperită de zăpadă, rugându-se până dimineaţă. A doua zi, paznicul a deschis poarta şi, văzând arătarea din curte, a rupt-o îngrozit la fugă. Nevoitoarea s-a ridicat, s-a scuturat de zăpada care o acoperise pe jumătate şi a intrat nevătămată în mănăstire…

Altădată, un preot care venise la mănăstire a cercetat-o pe Sofia în vechea trapeză, unde îşi petrecea răstimpurile de odihnă: „În loc de saltea, pătură, pernă, ea avea un sac gol de hârtie. Şi şedea acolo, ţinându-şi braţele în jurul genunchilor strânşi la piept, încercând să prindă un pui de somn. Deci am mers acolo şi, de îndată ce m-a văzut, mi-a zis: «Hai, hai, o s-aprind repede un foc ca să te încălzeşti!». Şi a luat două sau trei lemne, pe care încerca să le aprindă doar cu o lumânare, fără iască. «Gherontissa, nu vă e frig?», am întrebat-o. A început să se bată cu mâna în piept – şi parcă ar fi lovit o bucată de marmură, căci era numai piele şi os. «Ard, ard, ard!», mi-a spus, în graiul ei pontic, «ard de focul dragostei pentru Hristos, şi tu te aştepţi să-mi fie frig?…»”.

„Din inimă vă cer: lucraţi toată fapta cea bună!”

Doar Dumnezeu cunoaşte taina inimii Sofiei şi a nevoinţelor ei, însă roadele date de acest „pom răsădit lângă izvoarele apelor” au vădit-o adevărată înţeleaptă cu Duhul.

Odată, Împărăteasa Cerurilor i s-a arătat şi i-a poruncit: „Ia un toiag şi propovăduieşte pocăinţa”. Sofia s-a văitat: „Nu pot, Maica mea; oamenii nu mă ascultă”. Maica lui Dumnezeu însă a îndemnat-o cu tărie: „Trebuie să cuvântezi. Nu înceta să povăţuieşti…” Aşa că, după această poruncă tainică a Preasfintei Stăpâne, la înţeleapta Sofia au început să vină nenumăraţi oameni bolnavi, săraci, răniţi sufleteşte, deznădăjduiţi şi întristaţi, căutând de la ea rugăciune şi ajutor. Iar ea, ca o desăvârşită ascultătoare a poruncilor dumnezeieşti, îi primea cu inima deschisă: „Bine aţi venit, dragilor! Bine aţi venit, dragii mei!”, revărsând de pe binecuvântatele sale buze poveţe calde şi simple, dar nu mai puţin întăritoare şi luminătoare: „Rogu-vă, iubiţi copiii ai lui Dumnezeu, pe cât puteţi, aveţi credinţă şi nădejde. Pocăiţi-vă, spovediţi-vă, lucraţi toată fapta cea bună. Din inimă vă cer: lucraţi toată fapta cea bună! Dumnezeu să vă dăruiască duh bun, şi să vă dea Lumina Sa!”.

Duhul lui Dumnezeu ce sălăşluia în ea o umplea şi de duh prorocesc, ce ieşea din preaplinul inimii ei în cuvinte pline de durere şi de dragoste: „Am văzut nori negri. Urgia lui Dumnezeu se pogoară asupra lumii. Aceştia coboară treptat şi se apropie, şi când vor atinge pământul, atunci va izbucni războiul… Maica Domnului plânge pentru noi. Genunchii ei sângerează de la cât se roagă pentru noi… Pocăiţi-vă! Fiţi buni. Ţineţi posturile. Suntem pe pământ doar pentru puţină vreme. Rugaţi-vă, ziceţi: «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu!» O, Doamne, fă ca toţi oamenii să se pocăiască! Păziţi cele Zece Porunci. Iubiţi-vă unii pe alţii. Fiţi milostivi. Pocăiţi-vă, copiii mei… Urgia lui Dumnezeu se apropie. Încununaţi-vă cu feciorie şi curăţie. Dea Dumnezeu să vă mântuiţi la a Doua Venire!”.

„Ţine-ţi gura închisă, ţine-ţi gura închisă!”

Ajunsă la măsura desăvârșirii, fericita Sofia trăia încă de pe acum în veacul ce va să fie, în tovărășia lui Dumnezeu, a Preasfintei Maici, a îngerilor și a sfinților. Cu adevărat, ea s-a făcut „împreună-cetăţean cu Sfinţii” și „lăcaș al lui Dumnezeu în Duh” Efeseni 2:19, 22, după cum ne-o descoperă astfel de întâmplări istorisite de cei care au cunoscut-o:

„Odată, Stareţa s-a apropiat de mine şi mi-a arătat către Maica Domnului «Platytera», zugrăvită în absida Altarului: «Asta-i mâna cu care m-a lovit!». Am întrebat: «De ce v-a lovit, Gherontissa?» «Mai demult», îmi răspunse ea, «cineva a furat caseta cu bani a mănăstirii. Poliţia a venit, şi m-a întrebat dacă nu cumva ştiu cine a luat-o. Nu ştiam, dar bănuiam pe cineva şi am spus: N-am văzut nimic, însă cred că poate a luat-o cutare. Mai apoi, după ce poliţia a plecat, Maica Domnului m-a tras două palme, zicându-mi: L-ai văzut tu pe acela că a luat-o? Chiar de l-ai fi văzut cu ochii tăi, ar fi trebuit să iei parte la îndreptarea sa, la pocăinţa sa, şi nu să-l dai de gol. Atunci i-am strigat: Am greşit, am greşit, Maica mea!». Până la moarte, zicea în poveţele ei pline de simplitate: «Ai auzit? Ai priceput? Ţine-ţi gura închisă, ţine-ţi gura închisă!»”.

În 1967, s-a îmbolnăvit şi suferea dureri mari de stomac, dar nu şi-a pierdut nădejdea în Maica Domnului. Atunci, după cum povestea mai apoi, „a venit Preasfânta cu Arhanghelul Gavriil şi Sfântul Gheorghe, iar Arhanghelul mi-a zis: «Acum o să te operăm». Eu i-am zis: «Dar sunt o păcătoasă, trebuie să mă spovedesc, să mă împărtăşesc înainte de operaţie». «Nu vei muri», mi-a răspuns el”. Iar boala i s-a tămăduit în chip minunat…

Altădată, binecuvântata Sofia mătura plină de râvnă cărarea care duce de la Biserică la Icoana porţii, din afara mănăstirii. „De ce măturaţi?”, o întrebă respectuos un vizitator cucernic. „Mătur pentru că Maica Domnului va trece pe aici în seara aceasta. Trebuie să fie curăţenie…” „Cum?! Maica Domnului merge pe aici?!”, întrebă vizitatorul, cu adevărat surprins. Iar ea îi răspunse cu simplitate: „Da! Am văzut-o stând în acest loc…”

Iată în ce atmosferă vieţuia sfânta „nevoitoare a Panaghiei”!

„Când aveţi frica lui Dumnezeu, nimic rău nu vi se va întâmpla”

Poate lucrul cel mai ieşit din comun pentru nevoinţele fericitei Sofia era că, deşi a trăit desăvârşit monahal, şi încă la o măsură foarte înaltă, s-a socotit mereu nevrednică de primirea schimei călugăreşti, răspunzând cu adâncă smerenie de fiecare dată când i se propunea aşa ceva: „Cum aş putea eu, nevrednica, să port Schima? Sunt atât de păcătoasă, sunt ţărână, sunt o nebună, o ţicnită!”.

În pragul vârstei de 90 de ani, în aprilie 1974, după ce Maica Domnului îi vestise că „În trei zile vei veni cu mine”, de praznicul Sfântului Gheorghe, casnicul ei încă din tinereţi, în toiul bucuriei Paştilor, duhul cel drept al Sofiei s-a înălţat la Hristos, „Paştile cele mari şi preasfinţite”, mutându-se la „ziua cea neînserată a Împărăţiei Sale”.

Ne-au rămas cuvintele de despărţire cu care sfânta nevoitoare îi petrecea pe cei ce-o cercetau: „Rămâneţi cu bine! Să aveţi parte de binecuvântarea lui Avraam, Isaac şi Iacov, de toate darurile cele nepieritoare ale lui Dumnezeu! Să aveţi frica lui Dumnezeu în inimi! Să aveţi frica lui Dumnezeu. Când aveţi frica lui Dumnezeu, nimic rău nu vi se va întâmpla. Frica lui Dumnezeu îl face înţelept pe om. Ce e frica lui Dumnezeu? Nu că ar trebui să ne fie frică de Dumnezeu, ci să ne fie frică să-L întristăm, să-L rănim, să-I greşim, să-L învinuim. Iată înţelepciunea! Şi, săvârşind aşa, Dumnezeu vă va lumina ce să faceţi în viaţă… Rămâneţi cu bine! Rămâneţi cu bine!”.

Dincolo de Mănăstirea Născătoarei de Dumnezeu, la apus, în mijlocul lăstărişului, se află bisericuţa Cinstitului Înainte-mergător. Acolo se odihneşte mult-pătimitorul trup al Sfintei, în spatele Altarului. În 1982 a fost dezgropată, după rânduială. Tot locul s-a umplut de o mireasmă negrăită. O lumină cerească radia de jur împrejur, sporind frumuseţea primăvăratică a împrejurimilor. Osemintele ei – frumoase, curate, aurii – străluceau precum soarele. Acestea sunt însemnele Harului…

În 2011, Patriarhia Constantinopolului, cunoscând dreapta credinţă şi vieţuire a fericitei Sofia, cât şi minunile săvârşite după adormirea ei, a rânduit soborniceşte prăznuirea ei între Sfinţi, trecându-o în Sinaxarul Marii Bisericii ca Sfânta Sofia cea Nevoitoare.

În aceste „zile rele”, când lumea ameninţă să ne zdrobească pe noi, toţi călătorii pe „marea vieţii”, între stâncile poftelor trupeşti şi iubirii de sine, să ne fie chipul acestei sfintei nevoitoare „stea nerătăcită” pe calea cea îngustă şi plină de necazuri ce duce la Hristos, Învierea noastră, „Cel ce prin pătimirea Sa pe cel muritor îl îmbracă în podoaba nestricăciunii”. Atâta vreme cât darul Preasfântului Duh mai naşte Sfinţi, e dovadă că scumpa noastră Biserică, aşa defăimată şi urâtă cum este, nu încetează să reverse dumnezeiescul Har asupra celor binecredincioşi, umplându-ne de nădejde. „Iar nădejdea nu se lasă ruşinată – pentru că dragostea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre” Romani 5:5.

Radu Hagiu