Sfântul Ierarh Averchie, episcopul Ierapolei, cel întocmai cu Apostolii

Acest sfânt Averchie a fost episcop în Ierapoli pe vremea împărăției lui Marc Aureliu, fiul lui Antonin, unde erau puțini creștini, iar închinătorii la idoli erau o mulțime nenumărată. Odată s-a făcut în cetatea aceea un mare praznic păgânesc și toți necredincioșii, adunându-se cu jertfe, dănțuiau în capiștea idolească, închinându-se neînsuflețiților zei. Văzând acest lucru, Sfântul Averchie a plâns și a suspinat, căci oamenii cei orbiți, lăsând pe Dumnezeu, se închinau idolilor și nebăgând în seamă pe Ziditorul, cinsteau lucrul făcut de mâini omenești. Apoi, închinându-se în cămara sa, se ruga zicând: “Dumnezeul veacurilor și Doamne al milei, Cel ce ai zidit lumea și o stăpânești, Cel ce ai trimis pe Unul născut, Fiul Tău, pe pământ, ca să Se întrupeze pentru om, Tu caută acum din cer spre toată partea cea de sub cer și nu trece cu vederea nici această cetate în care m-ai pus pe mine păstor oilor Tale celor cuvântătoare, ci vezi pe oamenii cei întunecați din ea, care cinstea ce Ți se cuvine Ție o dau necuraților idoli și lucrului făcut de mâinile lor. Izbăvește pe acești rătăciți de pierzarea lor, din întuneric adu-i pe ei la lumina Ta și să-i numeri cu turma Ta cea aleasă”. Astfel rugându-se sfântul a adormit, că era noapte, și a văzut în vedenie un tânăr mai frumos cu podoaba decât fiii omenești, dându-i lui în mâini un toiag și zicându-i: “Averchie, în numele Meu acum să mergi și cu acest toiag să sfărâmi pe începătorii rătăcirii”.

Sculându-se din somn, Averchie a cunoscut că }nsuși Dumnezeu S-a arătat în vedenie, pentru că a simțit în inima sa o negrăită bucurie. Deci, umplându-se de râvnă, s-a sculat și, apucând un lemn mare ce i-a venit la îndemână – fiind încă întuneric, că era ca al nouălea ceas din noapte – a alergat la capiștea lui Apollo, în care cu o zi înainte fusese praznic mare și se aduseseră multe jertfe, pentru că acea capiște avea în ea mulțime de idoli mari, frumoși și de mare preț. Ajungând la capiște, a aflat ușile încuiate și, lovind în uși, îndată s-au deschis. A intrat în capiște și întâi a început a lovi pe idolul cel mare al lui Apollo, apoi pe ceilalți și pe toți i-a zdrobit și i-a sfărâmat în bucăți mici. Aceștia, fiind muți și surzi, fără suflet și neputincioși, nu au putut să se apere de Sfântul Averchie, nici să strige când îi sfărâma și nu se auzea decât zgomotul ce se făcea din căderea la pământ a idolilor și din sfărâmarea lor.

Atunci, deșteptându-se preoții idolești care locuiau aproape de capiște și auzind zgomot mare acolo, nu pricepeau ce este și alergând degrabă, au aflat pe zeii lor aruncați la pământ și sfărâmați. Când au văzut pe Sfântul Averchie călcând cu picioarele rămășițele bucăților idolești și sfărâmându-le cu lemnul ce-l avea în mâini, s-au înfricoșat. Iar Sfântul Averchie, întorcându-se spre dânșii, le-a zis cu mânie: “Mergeți la mai marii cetății și la tot poporul și să spuneți că zeii voștri, îmbătându-se la praznicul ce li s-a făcut ieri, în noaptea asta s-au bătut și, căzând la pământ, s-au sfărâmat”. Aceasta zicându-le Sfântul, s-a dus la casa sa, ca bărbatul cel tare care a biruit pe vrăjmașii cei ce cu adevărat erau începătorii pierzării multor suflete omenești.

Preoții idolești îndată au alergat la mai marii cetății și le-au spus toate cele ce făcuse Averchie. Făcându-se ziuă, a străbătut vestea într-un ceas în toată cetatea despre fapta lui Averchie și s-au strâns la capiște și tot poporul cu căpeteniile sale și, văzând pe zeii lor zdrobiți și sfărâmați în mici bucăți și aruncați la pământ, s-au mirat. Apoi, umplându-se de mânie mare, strigau în multe feluri, zicând: “Averchie să fie ucis”. Alții răcneau: “Să-l trimitem la împărat, ca să ia acolo chinurile cele vrednice după faptele sale”. Iar cei mai mulți strigau: “Să mergem să-i aprindem casa ca să ardă cu toți casnicii săi”. Însă cei mari ziceau către popor: “Să nu îndrăzniți să aprindeți casa lui Averchie, pentru că de veți aprinde casa lui, ne temem să nu se aprindă toată cetatea, ci pe Averchie singur prinzându-l, să-l judecăm după lege sau să-l trimitem pe el la cea mai aspră judecată”. Astfel tulburându-se poporul și vrând să vină asupra casei lui Averchie, unii din vecinii săi, auzind aceasta, au alergat la casa lui și l-au aflat învățând pe credincioșii care se adunaseră la dânsul și i-au spus despre toate cele auzite de la popor, că adică vor să vină asupra lui și să-l prindă ca pe un făcător de rele.

Auzind aceasta credincioșii, s-au temut și cu rugăminte sfătuiau pe sfântul lor păstor ca să iasă din casă și să se ducă undeva, până ce se va potoli poporul. Dar Sfântul nu se temea și a zis: “Domnul a poruncit apostolilor Săi ca să propovăduiască cu îndrăzneală cuvântul mântuirii tuturor neamurilor, netemându-se de nimic; oare eu mă tem de cei ce se scoală asupra mea și caută sufletul meu, pentru râvna ce o am pentru Dumnezeul meu? Chiar de m-aș ascunde, fugind din mâinile oamenilor, oare cum voi scăpa din mâinile lui Dumnezeu? Ce loc mă va ascunde pe mine de Dânsul? Cu adevărat, fraților, nu se cade nouă a ne teme și a ne ascunde, având pe Domnul ajutor și păzitor al vieții noastre, pentru Care este bine a pătimi, dar este mai plăcut a muri și mai folositor decât toată viața aceasta chinuită”. Acestea zicându-le, a ieșit din casa sa și a mers în mijlocul cetății împreună cu credincioșii. Ajungând la locul unde avea obiceiul a se aduna poporul, îi învăța pe cei care erau acolo ca să cunoască pe adevăratul Dumnezeu, să înțeleagă înșelăciunea diavolească și deșărtăciunea zeilor și să se lepede de ea și apoi să slujească cu credință Celui ce locuiește întru cei de Sus, Ziditorul tuturor. Iar cineva dintre necredincioși, alergând la mai marele cetății și la tot poporul cel adunat la capiștea lui Apollo – și care cârteau pentru sfărâmarea idolilor – le-a spus că Averchie învață poporul credința creștinească în mijlocul cetății. Auzind acestea păgânii, s-au înfuriat și mai mult, căci nu numai pe idolii lor i-a sfărâmat, ci și credința sa cea creștinească a îndrăznit a o propovădui pe față. Deci, au alergat la dânsul cu aprindere, scrâșnind din dinți asupra lui și vrând să-l ucidă chiar în același loc. Erau acolo trei tineri de multă vreme îndrăciți și pe când se apropia poporul de Sfântul Averchie, deodată acei tineri îndrăciți, tulburați fiind de diavoli, au început a grăi cu glas înfricoșat, încât pe toți i-au înspăimântat și și-au rupt hainele de pe ei, apoi au început a-și rupe carnea cu dinții și a-și mușca mâinile. După aceea, căzând la pământ, s-au tăvălit, spumegând și adeseori slobozeau glas înspăimântat, strigând: “Averchie, jurămu-ne pe tine cu unul adevăratul Dumnezeu, pe Care Îl propovăduiești, să nu ne muncești pe noi înainte de vreme”.

De o spaimă înfricoșată ca aceasta împiedicându-se oamenii, au stat și s-au întristat, privind la chinurile cumplite ale acelor tineri și, auzind înfricoșata lor strigare și țipătul, a căzut peste toți spaima; apoi, liniștindu-se, priveau ce are să facă Averchie cu tinerii aceia, fiindcă îl rugau pe ei diavolii ca să nu îi chinuiască. Sfântul, făcând rugăciune, a zis: “Părintele iubitului Tău Fiu, Iisus, Cel ce ne ierți nouă păcatele, deși cu miile Ți-am greșit și ne împlinești toate cererile cele de folos, la Tine acum mă rog, gonește diavoleasca năvălire de la tinerii aceștia, ca și ei de acum să meargă pe calea poruncilor Tale, urmând cele sfinte ale Tale, și cu această minune, pe care o săvârșești întru dânșii, mulți să Te cunoască pe Tine, Unul preaputernicul Dumnezeu și să se lipească de Tine și să știe că nu este altul afară de Tine”. Astfel rugându-se Sfântul Averchie către Dumnezeu, s-a întors spre tinerii cei chinuiți de diavoli și, lovindu-i pe ei încetișor peste cap cu toiagul pe care îl avea în mâini, le-a zis: “În numele Hristosului meu vă poruncesc vouă, diavolilor, să ieșiți din tineri, nevătămându-i pe ei întru nimic”. Iar diavolii, strigând cu mare glas, au ieșit și tinerii zăceau la pământ ca morți. Apoi Sfântul Averchie, apucând pe fiecare de mână, i-a ridicat de la pământ și s-au sculat sănătoși și întru pricepere și, căzând înaintea sfântului, i-au sărutat cinstitele lui picioare.

Toate acestea văzându-le poporul, și-a schimbat mânia și a strigat: “Unul este Dumnezeul cel adevărat, Acela pe Care Averchie Îl propovăduiește”. Iar către Sfântul Averchie au zis: “Omule al lui Dumnezeu, spune-ne nouă, oare ne va primi pe noi Dumnezeul tău, dacă ne vom apropia de Dânsul? Oare ne va ierta păcatele noastre cele fără de număr, de ne vom întoarce către El? Deci, învață-ne pe noi cum să credem în El”. Iar Sfântul Averchie a început a-i învăța pe ei cunoștința de Dumnezeu și și-a întins cuvântarea până la al nouălea ceas din zi. Apoi a poruncit să fie aduși la el toți neputincioșii și i-a tămăduit pe ei cu numele lui Iisus Hristos, punându-și mâinile pe dânșii. Popoarele, ascultând învățătura lui și văzându-i minunile, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos și au cerut Botezul de la Sfântul Averchie. Iar el – de vreme ce acum era seară – a amânat botezul lor pentru a doua zi, poruncind tuturor să fie de față la Sfântul Botez. Apoi, a doua zi, adunându-se iarăși la dânsul poporul, i-a dus pe ei în Biserică și i-a învățat din învățătura creștină. După aceea, făcând obișnuitele rugăciuni, a botezat în ziua aceea cinci sute de bărbați. În puține zile nu numai cetatea aceea, ci și cetățile și satele dimprejur le-a adus la credință și le-a împreunat prin Botez cu Dumnezeu.

Străbătând vestea despre dânsul pretutindeni, mulți bolnavi din diferite și depărtate locuri alergau la dânsul și luau îndoită tămăduire, trupească și sufletească. Între cei care s-au tămăduit prin rugăciunile Sfântului a fost o femeie slăvită, cu numele Friella, mama lui Evxenian Poplion, antipatul Răsăritului. Friella, fiind oarbă și auzind că Sfântul Averchie tămăduiește multe și felurite boli, a poruncit să fie dusă la el. Aflându-l învățând poporul, a căzut la picioarele lui, rugându-l ca să-i deschidă ochii ei. Iar Sfântul, având mai întâi grijă de luminarea ochilor ei cei sufletești, a întrebat-o de va crede în Iisus Hristos, Cel ce a deschis ochii celui orb din naștere. După ce femeia a făgăduit că va crede și neîncetat uda cu lacrimi picioarele lui, Sfântul Averchie, rugându-se lui Dumnezeu, s-a atins de ochii ei și a zis: “Iisuse Hristoase, lumina cea adevărată, vino și deschide ochii roabei Tale”. Și îndată Friela a văzut și s-a botezat de dânsul. Iar după botez a dat jumătate din averea sa în mâinile Sfântului ca s-o împartă la săraci și, luând multă învățătură de la dânsul, s-a întors la locul său.

Fiul ei Evxenian Plopion, văzând că maica sa și-a căpătat lumina ochilor și aflând că numai Sfântul Averchie, cu rugăciunile sale, i-a redat vederea, a vrut să-l vadă și să-i dea mulțumire pentru tămăduirea maicii sale; iar Sfântul, învățând și pe Evxenian credința, l-a câștigat și pe el pentru Hristos.

După aceasta, alte trei cinstite femei, având ochii orbi, s-au apropiat de Sfântul și, închinându-se lui, i-au zis: “Și noi credem în Iisus Hristos, pe care tu Îl propovăduiești. Deci, ne rugăm ție, deschide și ochii noștri cei orbi, precum ai deschis pe ai Friellei”. Iar Sfântul a zis către dânsele: “De credeți în adevăratul Dumnezeu, precum ziceți, veți vedea lumina Lui”. Zicând acestea, și-a ridicat ochii săi în sus și a început a se ruga, iar când se ruga Sfântul, a venit din cer raza luminii celei negrăite, care covârșea strălucirea soarelui și a strălucit locul acela împrejur, unde se ruga Sfântul Averchie și toți cei ce erau colo au căzut la pământ, neputând să vadă acea lumină, numai singure cele trei femei stăteau în preajmă. Cum s-a atins acea lumină de ochii acelor femei oarbe, îndată au și văzut și s-a dus strălucirea luminii cerești. Apoi Sfântul le-a întrebat pe femei: “Ce ați văzut când s-au deschis ochii voștri?” Cea dintâi a răspuns: “L-am văzut pe Dumnezeul Cel veșnic, atingându-Se de ochii mei”. A doua a zis: “Eu am văzut un tânăr frumos, atingându-se de ochii mei”. Iar a treia a zis: “Eu am văzut un prunc mic și prealuminos, atingându-se de ochii mei”. Auzind acestea Sfântul și toți cei ce erau cu dânsul au lăudat pe Unul Dumnezeu în Treime, Cel ce face minuni preamărite.

După aceasta Sfântul Averchie, auzind că și în cetățile și satele din preajmă mulți bolesc de felurite neputințe, s-a dus cu ucenicii săi și, urmând Domnului său, umbla prin cetăți și prin sate, învățând cele pentru împărăția lui Dumnezeu și tămăduind pe cei neputincioși. Mergând la un loc care se numește Seliște, și-a plecat genunchii lângă un râu și s-a rugat, zicând: “Doamne, Îndurate, ascultă-mă pe mine, robul Tău și dă darul locului acestuia, ca să curgă izvor de ape calde și toți cei ce vor spăla într-însul să primească tămăduire de toate bolile și rănile”. Când a sfârșit rugăciunea, s-a auzit deodată un tunet, cerul fiind senin și toți cei ce erau de față s-au înspăimântat; iar după tunet a curs un izvor de apă caldă în locul unde erau genunchii Sfântului Averchie plecați la rugăciune. Apoi Sfântul a poruncit celor ce erau cu dânsul să sape gropi adânci, ca în ele să se adune apele calde. Tuturor bolnavilor le-a poruncit să se spele în apele acelea și toți cei ce se spălau câștigau sănătate, cu ajutorul rugăciunilor Cuviosului.

Odată, vrând să-l ispitească pe el diavolul, s-a prefăcut în chip de femeie și s-a apropiat de el, cerându-i binecuvântare. Căutând Sfântul la fața necuratului și vrând să se întoarcă, s-a împiedicat cu piciorul cel drept de o piatră care l-a vătămat și i s-a făcut o rană la gleznă. Din cauza durerii stătea trist, ținându-se cu mâna de acel loc unde era lovitura. Diavolul, râzând, s-a schimbat iar în chipul său și a zis către sfântul: “Să nu mă socotești că sunt din diavolii cei proști și nici pe care tu în multe feluri i-ai izgonit. Dimpotrivă, eu sunt mai-marele lor și această rană de la mine ți-a venit, căci tămăduind pe alții de dureri să fii și tu bolnav”. Zicând acestea diavolul, a intrat în unul din tinerii care stăteau înaintea Sfântului și a început să-l chinuie. Sfântul Averchie, rugându-se lui Dumnezeu, a certat pe diavol și l-a izgonit din tânăr. Apoi, diavolul ieșind, a strigat: “Multe rele îmi faci mie, Averchie și nu mă lași să viețuiesc aici cu pace, dar mă voi sârgui să-ți răsplătesc și la bătrânețele tale te voi sili să alergi la cetatea Romei”.

Sfântul, întorcându-se acasă, șapte zile n-a mâncat și nici n-a băut, ci petrecea în post și rugăciuni toată noaptea, rugându-se lui Dumnezeu să nu dea vrăjmașului o putere ca aceea asupra lui, ca să meargă acolo unde ar voi să-l ducă. În a șaptea noapte i s-a arătat lui Domnul în vedenie, zicându-i: “Averchie, cu a Mea purtare de grijă vei merge la Roma, ca să fie și mai bine cunoscut numele Meu acolo; deci nu te teme, căci darul Meu va fi cu tine”. Iar Sfântul, întărindu-se prin acea vedenie, a spus fraților cele ce a auzit de la Domnul, Care I s-a arătat lui. Apoi, nu după multă vreme, diavolul care se lăuda că va osteni în Roma pe Sfântul Averchie, a început cu viclenie să-și arate fapta.

În acea vreme împărat al Romei era Marc Aureliu și el a făcut părtaș al împărăției sale pe Luchie Vera, pe care l-a logodit cu fiica sa Luchilia. Însă mai înainte de a se face nunta, a intrat diavolul în acea fecioară și o chinuia, fiind amândoi împărații, și tatăl și logodnicul, într-o mare mâhnire pentru dânsa. Adunând din toate părțile doctori înțelepți, vrăjitori și preoți idolești, se îngrijeau de tămăduirea ei, dar nimic nu sporeau, ci din zi în zi îi era mai rău Luchiliei. Apoi a început diavolul dintr-însa a striga, zicând: “Nimeni nu mă poate izgoni de aici, în afară de Cuviosul Averchie, episcopul Ierapoliei”. Auzind aceasta împăratul Aureliu, tatăl acelei fecioare, a trimis îndată la antipatul său Evxenian Poplion, care era la răsărit, scrisoarea următoare: “Știre s-a făcut stăpânirii noastre pentru un oarecare Averchie, episcopul Ierapoliei, care este într-a ta stăpânire și în credința creștinească este îmbunătățit bărbat, încât izgonește diavolii și alte boli poate să tămăduiască; deci, noi, având trebuință de el, trimitem doi senatori de-ai noștri, Valerie și Vasian, ca să-l aducă la noi cu toată cinstea. De aceea, poruncim cinstei tale să-l sfătuiești pe el să vină degrabă la noi, căci vei avea din partea noastră nu puțină laudă”.

Asemenea scrisoare primind antipatul de la împărat, a mers la Cuviosul Averchie și l-a rugat să meargă în Roma împreună cu solii împărătești. Iar Sfântul Averchie, aducându-și aminte că diavolul se lăuda că are să-l ostenească în calea cea lungă până la Roma, a zis întru sine: “Deși te-ai sârguit, vrăjmașule, a împlini ceea ce te-ai lăudat ca să faci, însă nu te vei bucura, pentru că am nădejde la Dumnezeu că nu-mi vei supăra bătrânețele, ci și acolo voi sfărâma grumazul tău cu puterea Hristosului meu, Care mi-a făgăduit în vedenie Darul Său”. Pregătindu-și toate cele de trebuință pentru călătorie, s-a sculat și a plecat, chemând în ajutor pe Atotputernicul Dumnezeu.

Pregătirea lui s-a făcut în acest chip: a luat puțină pâine, iar într-un burduf de piele a turnat puțin vin, untdelemn, oțet și apă și le-a făcut să nu se amestece între ele, că atunci când îi trebuia vin pe cale, atunci din burduf numai vin curgea, iar când îi trebuia untdelemn, apoi numai untdelemn ieșea, iar când voia oțet, oțet scotea, la fel și cu apa, și așa, după trebuință, fiecare lichid curgea deosebit de celălalt, deși toate erau în același burduf. Odată ucenicul lui, voind fără binecuvântare să scoată un pahar de vin din burduf, îndată au curs toate lichidele amestecate: și vin, și untdelemn, și oțet, și apă, încât nu-i era cu putință să guste, iar el, înspăimântându-se, a mărturisit Sfântului păcatul său și a cerut iertare de la dânsul. Apoi, iarăși, cu binecuvântarea fericitului, fiecare lichid curgea deosebit.

După ce au ajuns la Roma, împăratul și femeia sa, Faustina, l-au primit cu cinste și l-au dus la fiica lor care era chinuită de diavol. Văzând aceasta pe Sfântul Averchie, a râs și i-a zis: “Oare nu ți-am spus, Averchie, că îți voi răsplăti supărarea mea și că la bătrânețele tale te voi sili ca să mergi în cetatea Romei?” Iar Sfântul i-a răspuns: “Cu adevărat este așa, dar nicidecum nu te vei mângâia cu aceasta, diavol blestemat”. Apoi a poruncit ca fecioara să fie scoasă afară din palat. Pe când o scotea, diavolul se scutura nevoind să meargă. Însă fecioara, fiind dusă cu sila, a început diavolul a o arunca la pământ și a o bate. Atunci Sfântul Averchie, ridicându-și ochii în sus, a făcut rugăciune către Dumnezeu pentru tămăduirea fecioarei care pătimea, iar diavolul a început a striga: “Jurute pe tine, cu Însuși Hristosul tău, ca să nu mă trimiți în adânc, nici în alt loc oarecare, ci să merg acolo unde am fost mai înainte de a fi aici”. Iar Sfântul i-a răspuns: “Vrăjmașule, să mergi la tatăl tău satana, iar pentru că mi-ai ostenit bătrânețele mele până aici, să ai și tu parte de osteneală și să nu te întorci nepedepsit aici”. Și era acolo înaintea palatului o piatră foarte mare, pe care numai o mulțime de oameni abia putea s-o miște din loc.

Spre acea piatră arătând Sfântul cu mâna, a zis către diavol: “Ție îți poruncesc, diavole, cu numele Domnului meu Iisus Hristos, ca să duci piatra asta până în patria mea, în cetatea Ierapoliei, și să o așezi lângă porțile dinspre miazăzi”. Iar diavolul, ca un rob predat și legat cu jurământ, ieșind din fiica împăratului, a luat piatra aceea și, suspinând din greu, a dus-o prin văzduh pe la locul numit Ipodromiul. Mulți oameni au văzut, cu mare mirare, piatra aceea ce o ducea prin văzduh și au auzit pe diavolul suspinând cu glas mare, dar nu au putut să-l vadă. Iar diavolul, ducând piatra în Ierapole, a aruncat-o în acel loc unde îi poruncise Sfântul Averchie. Locuitorii Ierapoliei, când au văzut piatra căzând ca de năpraznă din văzduh, s-au mirat foarte tare, neștiind taina, până când s-a întors Sfântul înapoi la dânșii.

Fiica împăratului, fiind eliberată de diavolul care o chinuia, zăcea la picioarele Sfântului Averchie ca o moartă. Iar Faustina, împărăteasa, socotind că fiica ei a murit, a început să plângă. Apoi Sfântul, întinzând mâna, a ridicat-o pe fecioară, care acum era sănătoasă și cu mintea întreagă. Atunci s-au bucurat foarte mult părinții ei și toată casa împărătească s-a veselit de tămăduirea fiicei împăratului. Îndată părinții ei au trimis cu bucurie vestitori la ginerele lor, Luchie Verul, care era atunci în război împotriva parților, înștiințându-l de însănătoșirea logodnicei lui. Apoi i-au dat Sfântului daruri și l-au întrebat ce-i mai trebuie, făgăduindu-i să-i dea toate cele ce va voi. Dar el n-a luat nici aur, nici argint, nici vreo altă avere, pentru că zicea: “Nu are nevoie de bogăție cel pentru care pâinea și apa este ca o masă împărătească sau ca un banchet mare și ospăț îmbelșugat”. Însă el a cerut aceste două lucruri: cel dintâi lucru cerut a fost ca să li se dea creștinilor săraci din Ierapoli, din daniile împărătești ce se luau în fiecare an, câte trei mii de măsuri de grâu – căci atunci toți oamenii din Ierapole credeau în Hristos, iar al doilea lucru pe care l-a cerut Sfântul de la împărat a fost să se poruncească a se zidi, cu cheltuială împărătească, băi la apele cele calde, pe care el cu rugăciune le scosese la suprafață, spre tămăduirea bolnavilor. Și îndată împăratul i-a făgăduit că îi va îndeplini cu bucurie amândouă lucrurile cerute, dându-i și înscris pentru aceasta.

Petrecând el câtăva vreme în Roma și întărind în credință Biserica lui Hristos, i s-a arătat în vedenie Domnul, zicându-i: “Se cade ție, Averchie, ca să mergi în Siria, ca și acolo să propovăduiești numele Meu, să întărești Biserica Mea și să tămăduiești mulțime de bolnavi”. Averchie, după vedenia aceea, îndată a rugat pe împărat ca să-l slobozească, dar el nu voia, temându-se ca nu cumva în lipsa lui să se întoarcă iarăși vrăjmașul în fiica lor. Iar Averchie i-a spus să nu se teamă, încredințându-l că diavolul nu se va întoarce și împăratul abia i-a dat drumul Sfântului. Apoi s-a urcat în corabie, care a plutit spre părțile Siriei.

Mai întâi a fost în Antiohia, apoi s-a dus la Apamia și în cetățile cele dimprejur, aducând pace Bisericilor celor tulburate de ereticii marchioniți. Apoi, trecând Eufratul, a cercetat Bisericile din Nisibe și din toată Mesopotamia. De acolo a mers în Cilicia și Pisidia, apoi a trecut la Sinad, mitropolia Frigiei. Prin toate țările și cetățile acelea a adus mult folos Bisericii lui Dumnezeu, pe mulți credincioși i-a întors la credință, pe eretici i-a rușinat și i-a izgonit, pe credincioși i-a întărit în credință, a povățuit pe cei rătăciți la calea cea bună, duhurile cele diavolești din oameni le-a gonit și multe feluri de neputințe ale bolnavilor a tămăduit; drept pentru care a fost numit de toți întocmai cu apostolii, pentru că nimeni n-a înconjurat așa de multe țări și cetăți ca el, afară de apostoli.

Astfel, arhiereul Averchie a răspândit slava lui Hristos Dumnezeu și a propovăduit mântuirea oamenilor. Apoi s-a întors la scaunul său. Auzind poporul Ierapolei că păstorul lor se întoarce la dânșii și că este aproape de cetate, au alergat toți în întâmpinarea lui, mici și mari, bărbați, femei și copii și cu bucurie negrăită căzând înaintea lui, ca și copiii înaintea tatălui, se învredniceau de binecuvântarea Sfântului, pe care de mult îl doreau. Apoi Sfântul Averchie, intrând în Biserica din cetate și șezând pe scaunul său, a dat pace tuturor și i-a învățat multe. Astfel a adus mare bucurie norodului, prin venirea lui, dar mai ales săracilor, căci pentru hrănirea lor avea scrisoarea împărătească, care poruncea ca țăranii să ia pe fiecare an trei măsuri de grâu din dările împărătești ce se adunau. Astfel s-a luat acel grâu în toți anii, până la Iulian Paravatul, care a stricat acel așezământ împărătesc și scrisoarea ce o adusese Sfântul. Apoi s-au clădit și băi la apele acelea calde, prin poruncă împărătească și prin sârguința Sfântului Averchie.

Cuviosul Averchie a petrecut ceilalți ani ai vieții sale întru cuvioșie și dreptate și, bine întreținându-și turma, s-a apropiat de sfârșitul vieții sale, despre care a știut mai înainte de vreme. Pentru că i s-a arătat Domnul în vedenie, zicându-i: “Averchie, acum este aproape vremea să te odihnești după ostenelile tale”. Iar Averchie și-a chemat turma și a spus că viața lui se sfârșește. Dând obișnuitul său cuvânt de învățătură, pe toți îi învăța să stăruie în credință, în nădejde neîndoită și în dragoste nefățarnică. Apoi și-a gătit mormântul și, dând tuturor pace și binecuvântare, și-a dat sfântul său suflet în mâinile Domnului. Așa s-a sfârșit Sfântul Averchie, cel întocmai cu apostolii, având șaptezeci și doi de ani. Plângând mult pentru el tot poporul Ierapoliei, au îngropat cinstitul lui trup cu mare cinste. Piatra aceea, care prin porunca lui se adusese de la Roma, au pus-o cu mare osteneală pe mormântul Cuviosului, cu ale cărui rugăciuni multe tămăduiri se făceau la mormânt și la apele calde, pe care singur le-a scos la suprafață prin rugăciuni, prin care și nouă pururea să-Și verse Domnul mila Sa în veci. Amin.

Previous Post

De ce să merg la Biserică?

Next Post

Sfinții 7 tineri din Efes

Related Posts
Total
0
Share