Sărbătorirea de peste an a unuia dintre cei mai profunzi teologi ai Bisericii, Cuviosul Maxim Mărturisitorul, ne așază în faţă alegerea pe care o face omul confruntat cu o problemă pe care o consideră de importanţă vitală. Cuviosul Maxim s-a evidențiat în istoria Bisericii Ortodoxe ca unul care a mărturisit dreapta credinţă, indiferent de prigoanele la care a fost supus din partea împăratului sau a patriarhului eretic din acea vreme. Cuviosul Maxim s-a născut la finele veacului al 6-lea, atunci când Bizanţul era încă frământat de ecourile ereziei monofizite, ce a dus la numeroase schisme şi apariţia altor diferite comunităţi care nu acceptau deja relaţiile lor cu creştinii din Constantinopol. Este vorba mai ales de creştinii din Africa şi Orientul Îndepărtat al Imperiului Bizantin.
Cuviosul Maxim a primit o instruire laică nemaipomenită, fiind vestit pentru agerimea minţii. Astfel, a ajuns să lucreze la Cancelaria Imperială pe lângă împăratul Heraclie al Bizanţului (610-641). După un timp alege să devină călugăr şi se retrage în Mănăstirea Hrisopoli de pe celălalt mal al Bosforului. Este rugat după o vreme să devină egumen al mănăstirii, dar se poartă în continuare ca cel mai simplu monah. După câţiva ani, la solicitarea viitorului Patriarh Sofronie al Ierusalimului, Maxim întreprinde o călătorie misionară la Alexandria, măcinată de noua erezie monotelită. Această învăţătură cuprinsese deja minţile celor mai mulţi clerici şi teologi din Africa, Asia şi capitala Constantinopol, fiind chiar susţinută de împărat. Patriarhii Constantinopolului, Alexandriei şi Antiohiei de atunci susţineau această erezie şi au emis hotărâri care obligau credincioşii să facă la fel.
Maxim însă merge din loc în loc, propovăduind că Mântuitorul a avut două voinţe şi două lucrări, potrivit celor două firi ale Sale – dumnezeiască şi omenească. Predica lui începe cu insula Creta, apoi la Alexandria, unde a predicat timp de şase ani, și la Cartagina, cinci ani. După ce s-a reîntors în Africa, Cuviosul Maxim intră în vizorul autorităţilor de stat şi eclesiale, care emit o nouă hotărâre menită să împace cele două grupări. Hotărârea aceasta interzicea tuturor să discute despre voinţele şi lucrările lui Hristos în public. Cuviosul Maxim a fost nemulţumit de o asemenea decizie și a fost permanent susţinut în această învăţătură de episcopii Romei, iar papa Martin a convocat un sinod la Lateran, în anul 649, unde a fost condamnat monotelismul răsăritean. Acest lucru l-a înfuriat pe noul împărat bizantin Constans II, care a poruncit ca papa Martin şi Maxim să fie trimişi în închisoare. Maxim a fost readus la Constantinopol în anul 654, trimis în Tracia doi ani mai târziu şi readus în Capitală, unde a fost torturat pentru credinţa sa împreună cu alţi adepţi ai teologiei pe care o predica. Astfel, deţinuţilor le-au fost tăiate limba şi mâna dreaptă pentru a nu mai putea propovădui sau scrie despre convingerile lor religioase. Ulterior, Cuviosul Maxim a fost exilat în zona Georgiei de astăzi, unde a şi murit în data de 13 august 662. De curând, arheologii georgieni chiar au emis ipoteza aflării moaştelor Sfântului Maxim Mărturisitorul în ţara lor.
Opera Sfântului Maxim Mărturisitorul
Scrierile exegetice ale Sfântului Maxim conţin tâlcuiri ale locurilor greu de înţeles din Sfânta Scriptură, tâlcuirea Rugăciunii Tatăl nostru şi a Psalmului 59, interpretări ale operelor Sfinților Dionisie Areopagitul şi Grigorie Teologul. Tot exegetice sunt şi explicaţiile pe care Sfântul Maxim le-a făcut slujbelor bisericeşti, numite „Mistagogia”.
Lucrările sale dogmatice sau privitoare la învăţătura de credinţă se referă la disputele cu Patriarhul Pir al Constantinopolului, tratate şi scrisori adresate diferitelor persoane. Printre acestea se numără şi o expunere a învăţăturii ortodoxe despre fiinţa şi ipostasul dumnezeiesc, despre Întruparea şi îndumnezeirea firii umane.
Cuviosul Maxim a scris şi lucrări antropologice, în care analizează sufletul omului şi existenţa conştientă şi personală a acestuia după moartea omului. Alte scrieri importante ale Cuviosului Maxim sunt „Capetele despre dragoste” şi trei imnuri liturgice deosebit de frumoase.
Teologia Sfântului Maxim are la bază experienţa duhovnicească a marilor Părinţi ai pustiei, precum şi dialectica filosofiei precreştine. Această teologie a fost continuată şi dezvoltată ulterior de sfinţi precum Simeon Noul Teolog şi Grigorie Palama.
Preot Eugeniu Rogoti
Sursa: http://ziarullumina.ro
