În vremea împărăției lui Antonin împăratul Romei, era un ostaș de fel din Italia, ostășind sub stăpânirea voievodului Sebastian, cu numele Victor, care a crezut în Domnul nostru Iisus Hristos, iar numele Lui cel preasfânt îl mărturisea înaintea tuturor. Pornindu-se prigoană asupra creștinilor, a chemat voievodul pe fericitul Victor și i-a zis: “Au venit la noi cărți de la împăratul, poruncind să vă ducem pe voi, creștinii, la jertfele zeilor noștri; iar pe cei ce nu se vor supune, cu grele munci să-i chinuim. Deci tu, Victore, să aduci jertfă zeilor, ca să nu cazi sub munci, căci îți vei pierde viața și sufletul tău”.
Iar Sfântul Victor a răspuns: “Eu nu mă voi pleca poruncii împăratului celui muritor și nu voi face voia lui, pentru că am pe Împăratul Cel fără de moarte, Dumnezeul și Mântuitorul meu Iisus Hristos, a Căruia Împărăție este fără de sfârșit și cei ce fac voia Lui vor avea viață veșnică; iar cei ce fac voia împăratului vostru cel muritor, a căruia împărăție este vremelnică, vor pieri în veci”.
Voievodul a zis către dânsul: “Tu ești ostaș al împăratului nostru, supune-te dar poruncii lui și adă jertfă”. Sfântul a răspuns: “De acum nu mai sunt ostaș al împăratului vostru cel pământesc, ci al Celui ceresc, pentru că, deși am ostășit o vreme sub stăpânirea împăratului vostru, însă n-am încetat a sluji Împăratului meu. Și acum nu-L voi lăsa pe El și idolilor voștri nu voi jertfi. Deci, fă ceea ce voiești. Iată trupul meu este în mâinile tale, iar peste suflet are stăpânire numai Dumnezeul meu”.
Iar voievodul a zis: “Omule, singur pe tine te dai în primejdie, neascultând porunca; jertfește zeilor ca să te izbăvești de muncile care îndată te vor ajunge pe tine”. Sfântul a răspuns: “Eu chiar aceasta voiesc, a răbda munci pentru Domnul meu și mult mă voi bucura, învrednicindu-mă a pătimi pentru numele Lui”.
Atunci voievodul îndată a poruncit să-i sfărâme degetele și să le rupă din încheieturi. Apoi a ars un cuptor foarte mult și a aruncat pe Sfântul Victor într-însul, dar a rămas acolo trei zile viu și nevătămat, ca și cei trei tineri în cuptorul Babilonului. Iar muncitorul a poruncit a treia zi, să deschidă cuptorul și să ia cenușa Mucenicului să o arunce în râu. Dar când cuptorul a fost deschis, Sfântul a ieșit sănătos, lăudând pe Dumnezeu pentru că nu s-a atins de dânsul focul și nu l-a vătămat. După aceasta voievodul a chemat pe un vrăjitor și i-a poruncit să omoare pe Sfântul Victor cu otravă. Acela a fiert carne cu otravă aducătoare de moarte și i-a dat să mănânce. Iar el a zis: “Deși nu mi se cade a primi de la voi carne necurată și a mânca, dar pentru ca să cunoașteți că nimic nu poate otrava cea aducătoare de moarte împotriva puterii Domnului meu, Dătătorul de viață, o voi mânca”. Apoi, rugându-se, a mâncat carnea cu otravă și n-a pătimit nimic.
Văzând vrăjitorul că nu s-a vătămat Sfântul din mâncarea otrăvită, a pregătit alte cărnuri cu otravă mai cumplită și a zis către Sfântul: “Dacă vei mânca și aceasta și vei fi viu, îndată voi lăsa tot meșteșugul vrăjitoriei și al fermecătoriei și voi crede în Dumnezeul tău”. Iar Sfântul Victor a mâncat și acele cărnuri amestecate cu otravă și mai cumplită și a rămas iarăși nevătămat. Atunci vrăjitorul a zis cu mare glas: “Iată, ai biruit puterea vrăjitoriei mele, Victore, și sufletul meu cel pierdut de demult l-ai scos acum din iad, pentru că cred în Domnul Iisus Hristos, Cel propovăduit de tine”. Apoi, ducându-se la casa sa, a adunat cărțile vrăjitoriei și toate fermecătoriile și le-a ars, apoi s-a făcut creștin desăvârșit.
Voievodul văzând că nimic nu a vătămat pe Sfântul, s-a mâniat foarte și a poruncit să-i taie toate vinele trupului; după aceasta să-l arunce într-o căldare cu untdelemn fierbinte. Însă Sfântul zicea: “Așa-mi este de plăcut acest untdelemn ce fierbe, precum celui însetat apa rece”. Iar muncitorul, mai mult umplându-se de mânie, a poruncit să spânzure pe Sfântul pe lemn și să-i ardă tot trupul cu făclii; apoi, amestecând niște praf omorâtor cu oțet, l-a turnat în gura lui. Iar Sfântul a zis: “Oțetul și această otravă de moarte îmi este dulce ca mierea și fagurul”.
Muncitorul, umplându-se mai mult de mânie, a poruncit să scoată ochiiMucenicului lui Hristos. După aceasta l-a spânzurat cu capul în jos și s-a dus lăsându-l așa spânzurat trei zile. Iar a patra zi, socotind ostașii că Mucenicul ar fi murit, au venit să-l vadă și aflându-l pe dânsul viu, s-au spăimântat; iar toți cei ce veniseră cu el au orbit și-și căutau fiecare povățuitor. Dar Sfântului, făcându-i-se milă de dânșii, s-a rugat lui Dumnezeu cu sârguință și a zis către dânșii: “În numele Domnului meu Iisus Hristos, să vedeți!”
Apoi ei îndată au văzut și mergând, au vestit voievodului cele ce s-au făcut. Iar voievodul, mâniindu-se și mai tare, a poruncit ostașilor să jupoaie pielea de pe Sfântul. Aceasta făcându-se, o femeie din popor care venise la acea pierzare, anume Ștefanida, cu credința creștină, soția unuia din ostași a văzut două cununi frumoase coborându-se din cer, una pe capul Sfântului Mucenic Victor și alta pe capul său, și a început cu mare glas a ferici pe Sfântul, zicând:
“Fericit ești, Victore, și fericite sunt pătimirile tale pentru Hristos; bine primită este lui Dumnezeu jertfa ta ca și a lui Abel, pentru că singur te-ai jertfit Lui cu inimă dreaptă. Astfel te-a primit pe tine Dumnezeu, ca și pe Enoh, bărbatul cel drept, pe care l-a dus în rai ca să nu guste moartea până la o vreme. Drept ești ca și Noe cel plin de fapte bune și desăvârșit în neamul său. Crezut-ai ca și Avraam și te-ai adus pe tine jertfă lui Dumnezeu ca și Isaac. Avut-ai osteneli ca și Iacov și te-ai făcut preaînțelept ca și Iosif, căruia i-a fost dat a spune mai înainte cele ce erau să fie. Ispite ai răbdat precum Iov, care, după multe pătimiri, a biruit pe diavolul; urmat-ai lui Isaia care a fost tăiat de Manase cu fierăstrău. De tine focul nu s-a atins ca și de cei trei tineri din cuptorul lui Nabucodonosor. Ți-ai pus nădejdea spre Dumnezeu, precum David fiul lui Iesei. Căci iată, văd două cununi trimise din cer, una mai mare și mai frumoasă, iar alta mai mică. Deci, cea mai mare se aduce ție de doisprezece îngeri, iar cea mai mică mie, căci și eu sunt vas mai neputincios, însă sunt gata a intra în nevoință și a răbda bărbătește pentru Domnul nostru și sufletul meu a-l pune pentru El”.
Acestea grăind ea și auzind-o voievodul, a poruncit celor ce stăteau înainte să o prindă pe dânsa și să o aducă înaintea sa. Și, căutând spre dânsa cu mândrie, a întrebat-o, grăind: “Cine ești tu?” Sfânta a răspuns: “Sunt creștină!”. Apoi a întrebat-o voievodul despre nume și despre vârstă și aflând că o cheamă Ștefanida și are de la nașterea sa cincisprezece ani și opt luni, iar cu bărbatul său a viețuit un an și patru luni, a început a grăi către dânsa mai cu blândețe, zicând: “Pentru ce vrei să lași așa degrabă lumea aceasta frumoasă și viața aceasta dulce și cu buna petrecere împreună cu bărbatul tău și voiești a-ți pierde frumusețea tinereții tale, dându-te singură de voie, la moarte pentru Cel răstignit?”
Sfânta a răspuns: “Las lumea aceasta deșartă și vremelnică și toate dulcețile trupești ce sunt pe pământ, precum și pe bărbatul meu, ca să pot ieși împreună cu fecioarele cele înțelepte în întâmpinarea Mirelui Celui nemuritor, a lui Hristos Mântuitorul meu”. Iar voievodul a zis către dânsa: “Lasă acele cuvinte mincinoase și nefolositoare despre Dumnezeul tău și te apropie de zeii noștri și le jertfește lor”. Sfânta Ștefanida a răspuns: “Tu și zeii tăi sunteți plini de minciuni, iar eu grăiesc adevărul; căci Domnul meu adevărat este și nu este nedreptate întru Dânsul. Deci nu voi jertfi mincinoșilor zei, ci voiesc a fi jertfă bine primită adevăratului Dumnezeu, Care viețuiește în cer, ca să nu mă lipsesc de cununa cea pregătită mie întru împărăția Lui”. Iar muncitorul îndată a poruncit să plece la pământ vârfurile a doi copaci de finic ce erau acolo și să lege de dânșii pe Sfânta Ștefanida și să o sfâșie. Deci, i-a legat un picior de vârful finicului celui plecat, iar altul de celălalt vârf, apoi le-a dat drumul. Iar finicii, ridicându-se la înălțimea lor, au despărțit pe Sfânta în două. Atunci sfântul ei suflet zburând ca o pasăre, și-a aflat cuib în cer și cununa cea pregătită ei. Iar pe Sfântul Victor a poruncit tiranul să-l taie cu toporul.
Deci, auzind Sfântul hotărârea aceasta, mulțumea lui Dumnezeu. Iar când era să-i taie capul, el a prorocit moartea muncitorilor săi, zicând: “După douăsprezece zile veți muri și voi, iar după douăzeci și patru de zile, voievodul vostru va fi prins de cei potrivnici”. Acestea prorocind, el s-a rugat și și-a plecat capul, care a fost tăiat cu toporul. Iar după tăiere a curs lapte amestecat cu sânge și mulți din cei necredincioși văzând acea minune, au crezut în Hristos. Și mai ales când au văzut împlinirea prorociei lui, căci precum a prorocit, așa a și fost; căci cu moarte năprasnică au pierit cei ce l-au muncit pe el, iar voievodul a căzut în mâinile vrăjmașului său.
Astfel a pătimit Sfântul Victor împreună cu Sfânta Ștefanida în cetatea Damascului, în a unsprezecea zi a lunii noiembrie. Iar acum se sălășluiesc amândoi în cetatea aceea, căreia nu-i trebuie soarele și luna ca să lumineze, pentru că slava lui Dumnezeu o luminează pe dânsa și luminătorul ei este Mielul lui Dumnezeu, Căruia I se cuvine slavă, in veci. Amin.
