Acest astru strălucitor al Bisericii a văzut lumina zilei în anul 1749, în insula Naxos din arhipelagul Ciclade – Grecia. Părinții săi, evlavioși și cu frică de Dumnezeu, i-au dat la Sfântul Botez numele de Nicolae și l-au încredințat preotului satului pentru a-l învăța să citească. De mic copil s-a îndepărtat de jocurile gălăgioase ale celorlalți copii, pentru a se dedica stăruitor lecturii. El a fost dăruit de Dumnezeu nu numai cu o inteligență vie, ci, de asemenea, și cu o memorie excepțională, care-i permitea să rețină și să repete imediat tot ceea ce citea.
Apoi a fost trimis la Smirna, la vârsta de 16 ani, pentru a deprinde învățătura dascălului Ierotei. ASfântul Nicodim Aghioritul, Purtătorul de Dumnezeuici s-a făcut iubit de toți, atât de învățători, cât și de frați, pentru dulceața și bunătatea deprinderilor sale. În afară de cultura laică și studiul cărților sfinte a învățat latina și franceza și a devenit iscusit cunoscător al Sfinților Părinți, al aghiografiei și sfintelor canoane. Aceasta l-a învrednicit să fie un profund teolog ortodox, făcând cunoscut poporului grec, robit de turci, comorile Tradiției Bisericii.
După patru ani de studii la Smirna, deoarece turcii masacrau pe grecii din regiune, în urma campaniei ruse, el a fost nevoit să se întoarcă în patria sa, Naxos. Acolo i-a întâlnit pe părinții Grigorie, Nifon și Arsenie, exilați din Sfântul Munte în urma controversei colivarilor, care susțineau că nu se pot face parastase Duminica, întrucât este ziua Învierii Domnului. Aceștia i-au aprins dragostea pentru viața monahală și l-au inițiat în practica ascezei și a rugăciunii inimii. Informat de către ei că la Hâdra trăia un om cu virtuți deosebite, cunoscător adânc al Sfinților Părinți, anume Mitropolitul Macarie al Corintului, tânărul Nicolae s-a dus la el, asemenea cerbului însetat la izvoarele apelor, și în apropierea acestui sfânt ierarh a înțeles nevoia urgentă de a edita și traduce cărți din izvoarele Sfintei Tradiții.
Acolo s-a întâlnit și cu vestitul sihastru Silvestru din Cezareea, care se nevoia într-o chilie izolată, la mică distanță de Corint. Acest sihastru sfânt i-a zugrăvit atât de luminos bucuriile vieții ascetice, încât tânărul Nicolae s-a hotărât să ia îndată jugul lui Hristos și, luând scrisoare de recomandare de la Silvestru, s-a dus la Muntele Athos în anul 1775.
Aici a intrat în obștea Mânăstirii Dionisiu și, la puțin timp, a fost făcut rasofor sub numele de Nicodim, primind ascultarea de secretar și citeț; el devine curând model pentru toți frații, iar ascultarea o îndeplinea cu supunere fără murmur și cu râvnă pentru post și rugăciune. El sporea în fiecare zi, supunându-se învățăturii duhovnicești și pregătindu-se pentru luptele vieții isihaste. După doi ani, Sfântul Macarie din Corint l-a vizitat în Sfântul Munte și l-a rânduit să corecteze și să pregătească pentru tipar “Filocalia”, această enciclopedie ortodoxă a rugăciunii și vieții spirituale.
Tânărul călugăr s-a retras într-o chilie la Karyes, pentru a săvârși această lucrare dumnezeiască a celor mai înaintați părinți ai isihasmului și care cerea o profundă cunoaștere a sufletului. La fel a făcut și pentru alte scrieri, cum sunt “Everghetinos” și “Tratatul despre Sfânta Împărtășanie” scris de Sfântul Macarie, dar pe care l-a îmbunătățit mult. După terminarea corecturii acestor cărți, monahul Nicodim s-a întors la Dionisiu, dar studierea părinților filocalici și lucrarea neîncetată a rugăciunii lui Iisus l-au preocupat toată viața.
Auzind de Sfântul Paisie de la Neamț, care conducea o mie de călugări în Moldova în această sfântă lucrare a coborârii minții în inimă, Cuviosul Nicodim a pornit cu corabia spre Moldova, ca să-l cunoască. Dar, prin providența dumnezeiască, o furtună l-a împiedicat să-și atingă acest scop.
Arzând de dorința de a se dărui total rugăciunii în liniște, a părăsit Mânăstirea Dionisiu și s-a retras la o chilie aproape de Karyes, apoi la schitul Capsala, care ține de Mânăstirea Pantocrator, sihăstrie dedicată Sfântului Atanasie. Aici a recopiat multe manuscrise pentru nevoile sale sufletești, dăruindu-se neîncetatei rugăciuni și cugetării la scrierile Sfinților Părinți. După puțin timp, Cuviosul Arsenie din Peloponez, pe care-l cunoscuse la Naxos, s-a reîntors în Muntele Athos și s-a așezat în schitul Capsala. Astfel, fericitul Nicodim i-a devenit ucenic bătrânului. Apoi se retrage într-o insulă aproape pustie lângă Eubeea, în anul 1782.
Acolo, la cererea vărului său, Episcopul Ierotei din Euripos, Sfântul Nicodim a scris capodopera operelor sale – “Manualul sfaturilor bune”, sau “Paza celor cinci simțiri”, despre păzirea simțurilor și a gândurilor și despre activitatea minții. În vârstă de 32 de ani și singur, lipsit de cărți și notițe și neavând ca resurse decât bogăția imensei sale memorii și dialogul continuu cu Dumnezeu, el expune în această operă o sinteză a tuturor învățăturilor spirituale ale Sfinților Părinți, arătate printr-un mare număr de citate, texte însoțite de referințe exacte. El învață cum se poate dezrobi mintea (nous) de înlănțuirea plăcerilor simțurilor, pentru a-i permite înălțarea prin rugăciunea inimii la cugetările duhovnicești ale contemplației. În timpul petrecut în această insulă, sfântul a înfruntat atacurile puternice ale demonilor care căutau să-l războiască; dar el își păzea mintea și nu-și ridica capul din cartea sa, decât pentru a râde de încercările lor neputincioase.
După un an petrecut în Skiropoula, el s-a reîntors în Athos, unde avea să primească marea schimă și culionul Sfântului Teonas din Capsala. A acceptat să aibă un discipol, pe Ierotei, și s-a dăruit mai mult ca oricând scrierii și cercetării fraților care veneau să se stabilească în împrejurimi, pentru a se folosi de înțelepciunea sa. Cu prilejul revenirii sale în Sfântul Munte, Sfântul Macarie i-a încredințat grija traducerii și editării operelor complete ale Sfântului Simeon Noul Teolog. În introducerea acestei opere, care conține profunde analize asupra contemplației, Sfântul Nicodim precizează că astfel de cărți nu sunt scrise doar pentru călugări, ci și pentru laici, pentru că toți creștinii sunt chemați să trăiască desăvârșirea evanghelică.
El a redactat apoi un “Îndreptar de spovedanie” care este folosit regulat în Biserica Greacă de azi și a adunat într-o culegere unică, corespunzând celor opt glasuri și fiecărei zile a săptămânii “Canoanele Maicii Domnului”, cântate la sfârșitul Vecerniei în mânăstiri. Dincolo de alte numeroase cântări liturgice, el a publicat, de asemenea, două opere adaptate după vestitele cărți duhovnicești din Apus, adică “Războiul nevăzut” de Lorenzo Scuppoli (1589) și “Deprinderi duhovnicești”, care au cunoscut până în zilele noastre un mare ecou.
Ieromonahul Agapie din Peloponez a venit la Muntele Athos pentru a-i propune Sfântului Nicodim să traducă o antologie a Sfintelor Canoane pe care o pregătise și o comentase. Sfântul, pentru care viața și disciplina Bisericii erau mai prețioase decât propria sa viață, a luat câțiva caligrafi și a terminat această operă foarte necesară Bisericii, pe care a numit-o “Pidalion”, adică îndreptar. El a muncit zi și noapte, timp de doi ani, adunând și corectând textele îndoielnice, respectând canoanele Sfintelor Sinoade ale Părinților și decretele legislației bizantine și îmbogățind Pidalionul cu un număr mare de note și subînsemnări, care au format o garanție pentru aplicarea corectă a canoanelor în viața Bisericii. Când cartea a apărut la Leipzig, în anul 1800, contribuind la cunoașterea sfântului, el a fost profund îndurerat și a scris: “Era mai bine să mă fi împuns direct în inimă cu o sabie, decât să mi se adauge sau să mi se retragă ceva din ceea ce am scris în această carte”.
Sfântul Nicodim a corectat și pregătit pentru tipar scrierile complete ale Sfântului Grigorie Palama, o adevărată lucrare dogmatică și mistică de mare valoare. Dar lucrarea a fost distrusă la Viena pe timpul războiului. Aceasta a fost o mare pierdere pentru Ortodoxie.
Întristat de toate acestea, Cuviosul Nicodim se nevoia singur ca un mare sihastru, îmbrăcat rău ca un cerșetor, hrănindu-se mai mult cu orez fiert, cu miere și măsline. Când era apăsat de foame, se ducea la vecini să mănânce, dar cel mai adesea, fiind prins în discuții, cuviosul uita să mănânce. Nu cunoștea decât două activități: rugăciunea și studiul. La orice oră din zi sau din noapte îl găseai deasupra unei cărți sau scriind, sau stătea cu bărbia în piept, pentru a face ca mintea să se coboare cât mai profund în inima sa, chemând neîncetat numele cel sfânt al lui Iisus. El a devenit astfel o neîncetată rugăciune, căci prin această unire intimă cu Hristos, harul divin punea în inima sa întreaga comoară a Bisericii.
Când scria, era așa de absorbit, încât nu simțea nimic în jurul lui. Într-o zi, un călugăr, venind la el și găsindu-l lucrând, i-a pus o bucată de pâine proaspătă în gură. Seara, când a trecut din nou, l-a găsit pe sfânt în aceeași poziție, cu bucata de pâine în gură, ca și când n-ar fi avut nimic.
El a făcut un vast comentariu al Epistolelor Sfântului Apostol Pavel, după Sfântul Teofilact al Bulgariei, ca și al Epistolelor Sobornicești. De asemenea a făcut un comentariu al celor nouă cântări ale lui Moise din Vechiul Testament, intitulat “Grădina Harului” și a tradus comentariul Psalmilor lui Eftimie Zigabenul. Ca în toate celelalte traduceri ale sale, Sfântul Nicodim depășea mult rolul unui traducător, căci completa textele cu note bogate în mărturii ale altor Sfinți Părinți ai Bisericii. El a editat, de asemenea, o colecție de vieți de sfinți vechi, o culegere nouă și “Noul martirologiu”, adică antologia vieților noilor sfinți martiri, oprimați sub jugul otoman, datorită cărora numeroși apostați puteau fi convertiți ca să fie numărați în ceata sfinților martiri.
Mereu preocupat de educația poporului lui Dumnezeu, a compus un “Manual al bunelor maniere creștine”, în care a adunat scrierile morale ale Sfântului Ioan Gură de Aur. Zi de zi, toți cei care erau răniți de păcate sau de apostazie, neglijând episcopii și duhovnicii lor, alergau la ascetul din Capsala, Cuviosul Nicodim, pentru a găsi vindecare și mângâiere sufletelor. Și veneau nu numai călugări, ci și mireni sosiți de departe, astfel încât sfântul a ajuns să se plângă că nu se poate ruga cum se cuvine, dorind să plece în pustie. Dar, boala l-a împiedicat să facă acest pas. Avea vârsta de 57 de ani. Însă, era epuizat de asceză și de munca editării de cărți, care puteau să umple o bibliotecă.
El era atins de o așa slăbiciune, că nici o mâncare nu-l putea întări. Deci a părăsit sihăstria din Capsala pentru a trăi un timp în chilia fraților săi din Karyes. Aici a redactat, după doi ani de muncă, “Sinaxarul”, care cuprinde toți sfinții Bisericii. Întorcându-se la Capsala, a scris comentarii ale canoanele sărbătorilor și ale Octoihului. Astfel a terminat această ultimă operă în care apare întreaga sa știință teologică și esență spirituală, chiar dacă era foarte bolnav în anul 1808. La noile calomnii care au apărut, condamnând nedrept pe Atanasie din Paros și alți trei colivari, de către Patriarhul Grigorie al V-lea, Sfântul Nicodim nu a putut să le ia apărarea și s-a mulțumit să redacteze o Mărturisire de credință.
Starea sa de sănătate se înrăutăți mult. Apoi a zis: “Domnul mă cheamă! Domnul mă cheamă! Eu sunt sătul de această lume!” Din zi în zi, boala se întindea în tot corpul său, iar el repeta cu voce tare rugăciunea lui Iisus, scuzându-se în fața fraților că nu putea să o țină în taină. După ce s-a spovedit și a primit Sfânta Împărtășanie, a luat în mâinile sale moaștele Sfântului Macarie din Corint și cele ale lui Partenie Skourtaios și, îmbrățișându-le cu lacrimi, a zis: “Voi ați plecat spre cer și păstrați virtuțile pe care le-ați semănat pe pământ, gustând deja slava Domnului nostru. Eu sufăr din cauza păcatelor mele! Pe voi, care ați fost părinții mei, vă rog să stăruiți pentru mine pe lângă Domnul, ca El să aibă milă de mine și să mă aducă unde sunteți și voi”. În timpul nopții, el striga: “Eu mor! Eu mor! Aduceți-mi Sfânta Împărtășanie!”
După ce a primit Sfânta Împărtășanie, a dobândit o liniște deosebită și, încrucișând mâinile deasupra pieptului, a răspuns călugărilor care îl întrebau dacă are odihnă: “Eu am făcut să intre Hristos în mine! Cum să nu am odihnă?” În zorii zilei de 14 iulie, 1809, sfântul și-a dat sufletul în mâinile Domnului. Unul dintre cei prezenți a strigat: “Era mai bine dacă ar fi murit astăzi mii de creștini, decât Nicodim!” Dar, chiar dacă astrul este ascuns, razele sale nu vor înceta să lumineze Biserica, iar cărțile sale rămân un izvor permanent de învățătură, de mângâiere, de încurajare pentru împlinirea vieții în Hristos. Cu ale cărui sfinte rugăciuni, Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, să ne miluiască și să ne mântuiască în veci. Amin.
Notă. Cuviosul Nicodim Aghioritul a scris și a tradus peste 20 de cărți bisericești, dintre care amintim:
1. Filocalia, ce cuprinde texte patristice despre urcușul duhovnicesc al sufletului către Dumnezeu – anul 1782;
2. Everghetinos, ce cuprinde texte patristice și fapte ale unor Sfinți – anul 1783;
3. Din scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog – anul 1790;
4. Carte foarte folositoare de suflet – anul 1794;
5. Cunună Pururea Fecioarei, sau Noul Theotocarion – anul 1796;
6. Războiul nevăzut – anul 1796;
7. Epitomă (Prescurtare) din psalmii proorocului și împăratului David, anul 1799;
8. Noul martirologiu – anul 1799;
9. Pidalionul – anul 1800;
10. Deprinderi duhovnicești – anul 1800;
11. Paza celor cinci simțiri – anul 1801;
12. Culegere nouă (Sinaxar) – anul 1803;
13. Hristoitia – Cartea bunelor moravuri creștine;
14. Tâlcuire la cele șapte Epistole sobornicești ale sfinților și prealăudaților apostoli Iacob, Petru, Ioan și Iuda – anul 1806;
15. Cartea Sfinților Varsanufie și Ioan – anul 1816;
16. Sinaxar – anul 1819;
17. Tâlcuirea Epistolelor Sfântului Apostol Pavel, după Teofilact al Bulgariei – anul 1819;
18. Grădina harurilor – anul 1819;
9. Mărturisire de credință – anul 1819;
20. Tâlcuire la cei 150 de Psalmi ai proorocului și regelui David – anii 1819-1821;
21. Eortodromionul sau Comentar la canoanele sărbătorilor – anul 1836;
22. Scara cea nouă, adică “Tâlcuire la cele 75 de trepte ale Octoihului din diferiți scriitori bisericești” – anul 1844;
23. Introducerea Sfântului Nicodim la scrierile Sfântului Grigorie Palama – anul 1883;
24. Despre dumnezeiasca Împărtășanie cu Preacuratele Taine ale lui Hristos;
25. Opera poetică a Sfântului Nicodim.
