,

Sfântul Sfințit Mucenic Lucian, preotul din Antiohia

Sfântul Lucian era de loc din cetatea Samosatelor din Siria, născut din părinți drept-credincioși. La vârsta de doisprezece ani a rămas orfan și averea care i-a rămas de la părinți a împărțit-o la săraci, iar el, alegându-și viața cea strâmtă și aspră, se deprindea la învățătura dumnezeieștilor cărți. Din tinerețea lui nu bea vin, ci numai apă, primea hrană o dată pe zi, iar uneori toată săptămâna nu gusta nimic, și hrana lui era numai pâine și apă. Cea mai multă vreme a vieții sale o petrecea în rugăciuni și lacrimi, căutând fericirea celor ce plâng. Și, iubind tăcerea, se mângâia întotdeauna cu gândirea la Dumnezeu, iar la față întotdeauna arăta trist. Când era nevoie să vorbească, atunci din gura lui curgeau dumnezeieștile Scripturi, încât abia putea să se odihnească gândind neîncetat la dânsele.

Printr-o viață ca aceasta ajungând la adâncul înțelepciunii și devenind mai iscusit decât alții întru învățătură, s-a învrednicit de rânduială preoțească în Antiohia. Vrând ca și pe alți mulți să-i vadă în dreapta credință și în înțelepciune asemenea cu sine, dar mai ales ca să-i învețe pe cei tineri, a făcut o școală și a adunat mulțime de ucenici; el era învățător al îndoitei înțelepciuni: al celor scrise în Scriptură și al celor duhovnicești; adică și dumnezeiasca Scriptură învățându-i să o înțeleagă și cu fapte bune povățuindu-i a viețui. Încă era iscusit și la scriere, căci scria frumos și repede, multe cărți scriind, încât dintru această lucrare de mână se hrănea și pe dânsul și pe cei săraci. Vechiul și Noul Testament care erau scrise în limba greacă, fiind stricate de vicleșugul ereticilor, le-a îndreptat din nou în limba evreiască. Și întru atâta era darul lui Dumnezeu în el, încât, când umbla prin cetate, de unii era văzut, iar de alții nevăzut.

Preamărindu-se el cu bunătățile sale pretutindeni, a aflat de dânsul necredinciosul împărat Maximian, numit și Galerie, care în acea vreme, aflându-se în țările Răsăritului, voia să dezrădăcineze și să piardă sfânta credință. Mai ales pe acei învățători creștini, înțelepți și renumiți îi chinuia și îi ucidea, cum de curând îl ucisese pe Sfântul Antim al Nicomidiei și pe Sfântul Petru al Alexandriei, socotind nelegiuitul că de va surpa pe stâlpii bisericești, cu înlesnire va cădea și Biserica lui Hristos.

Auzind și despre Sfântul Lucian, a poruncit să-l caute și să-l aducă pentru a fi chinuit. Iar el, ca orice om, temându-se să nu slăbească în munci, se ascundea de cei ce-l căutau. Dar un preot care locuia acolo în Antiohia, pe nume Pangratie, fiind de credința cea rea a lui Savelie, demult zavistuindu-i slava cea bună a lui Lucian, a spus despre dânsul celor trimiși de împărat unde se ascunde și, la fel ca Iuda, a vândut la moarte pe cel nevinovat de moarte. Și l-au prins necredincioșii pe Sfântul Lucian și l-au dus în Nicomidia pentru a fi chinuit.

În acea vreme, cumplitul împărat întru atât se ridicase asupra creștinilor, încât ucidea și pe pruncii cei mici ai lor, la fel ca un al doilea Irod, și, vrând să-i pângărească pe prunci cu mâncăruri jertfite idolilor, a poruncit să li se dea cu de-a sila din acele mâncăruri. Iar ei, povățuindu-se de Duhul Sfânt și fiindu-le scârbă de acea mâncare, nu voiau să primească și pentru aceea îi ucidea. Și s-a întâmplat de i-au adus doi prunci de neam bun, amândoi de un tată și de o mamă, iar aceștia, fiind învățați de părinții lor și mai ales de Dumnezeu, se mâhneau tare mult de închinarea idolilor. Pe aceștia, chemându-i judecătorul, îi amăgea cu cuvinte și cu mâncăruri dulci din cele jertfite idolilor, că doar-doar s-ar împărtăși de mâncărurile lor cele diavolești. Ei însă se împotriveau și lepădau mâncărurile, zicând: “Părinții ne-au poruncit nouă să nu gustăm din aceste mâncăruri, pentru că de va mânca cineva din acestea, acela mânie pe Hristos”. Atunci judecătorul a poruncit să-i bată fără cruțare cu vergi, iar ei, ca niște bărbați desăvârșiți, nu au băgat seama de acestea. Dar un sofist, stând înaintea împăratului, i-a zis: “Rușine ne-ar fi nouă dacă pruncii cei mici, nu demult dezlegați din scutece, ar putea, prin răbdarea lor, să biruiască pe împăratul roman. Deci, o, mare împărate, să mi-i dai în mâinile mele și eu îi voi învăța pe ei să-i cinstească pe zei”. Atunci împăratul i-a dat lui pe acei prunci, iar el făcând alifie din muștar iute și răzându-le părul de pe capetele lor, i-a uns cu alifia aceea iute și le-a pus capetele într-un vas fierbinte și, înfierbântându-se capetele lor, ardeau ca de o văpaie de foc ca și cum erau loviți de fulger. Și amândoi copiii au murit în acele chinuri. Întâi a căzut mort cel mai mic, iar cel mai mare, văzându-l pe fratele lui mort, a strigat: “Ai biruit, fratele meu, ai biruit! Dumnezeu îți este ție de ajutor”. După aceea, sărutând trupul fratelui mort, și-a dat și el duhul.

Acestea s-au petrecut în Nicomidia, unde era dus și prea fericitul Lucian la chinuri. Când era în Capadocia, văzându-i pe ostași lepădându-se de Hristos de frica judecătorilor, îi învăța pe ei, zicându-le: “O! ce rușine pentru voi, căci fiind ostași sănătatea voastră o puneți întotdeauna pentru împăratul cel pământesc și vremelnic, chiar sufletele voastre le puneți pentru dânsul, iar pentru Hristos, Împăratul cel ceresc și vrednic, n-ați voit să stați neclintiți, nu numai că v-ați cruțat, ci v-ați și lepădat de El. Deci, socotiți ce folos aveți, ascultând pe împăratul pământesc, și gândiți-vă de ce v-ați lepădat de împăratul cel ceresc. Pentru deșartă slavă și cinste v-ați dat într-atât pierzării pe voi, iar pentru Domnul vostru, cel ce Și-a dat Sângele Său pentru noi și a gătit bunătățile cele negrăite robilor Săi, n-ați voit să răbdați puțin și să împărățiți în veci cu El. Rușinați-vă de pruncii cei mici și de femeile cele neputincioase, ale căror inimi sunt mai viteze decât ale voastre, pentru că acelea rabdă bărbătește pentru Domnul lor și s-au făcut ca bărbații, iar voi, temându-vă de chinuri, v-ați făcut femei și prunci mici. Ce se va întâmpla cu voi când vă va chema Hristos la judecata Sa?” Iar ostașii, auzind acestea, iarăși s-au întors la Hristos cu pocăință și mergeau la chinuri, mărturisind cu inima și cu gura numele cel întru totul sfânt al lui Iisus Hristos. Până la patruzeci de ostași au fost uciși pentru Hristos. Așa a grăit Sfântul Lucian, prin limba sa cea dulce și plină de dumnezeiesc dar, pentru cei căzuți de la Hristos și iarăși i-a întors către El și către nevoința mucenicească i-a întărit.

Când l-au dus în Nicomidia, a aflat acolo mulți creștini și ucenici ai săi, care aveau mare frică de chinuri, din care unii se ascundeau, iar alții voiau să se lepede de creștinism, temându-se de cumplita chinuire și moarte. Pe toți aceștia i-a sfătuit Sfântul Lucian cu puternicul său cuvânt și i-a întărit în credință ca să nu se teamă de cei ce ucid trupul, pentru că sufletul nu pot să-l ucidă. Se spune că o fecioară, pe nume Pelaghia, ucenica lui Lucian, când era căutată spre a fi chinuită pentru credința în Hristos, temându-se să nu-i fie luată fecioria, a sărit de la o fereastră înaltă și a murit și pe aceasta credincioșii au cinstit-o ca pe o mucenică.

Maximian auzise despre Lucian că atât îi este de frumoasă fața și vorbele lui sunt atât de dulci, încât oricare, văzându-i cinstita lui față și auzindu-i cuvintele, nu era cu putință ca să nu devină creștin. Temându-se păgânul de el, ca nu cumva și el, vorbind cu Lucian față în față, să se facă creștin, când l-au adus la dânsul a vorbit cu el prin perdea și de la depărtare. Mai întâi i-a făgăduit lui Lucian multe și cinstite daruri, iar după ce Sfântul Lucian a râs de cuvintele lui cele înșelătoare și viclene, a început a-l îngrozi cu chinuri. Dar el deloc nu s-a înfricoșat de amenințarea lui; apoi l-a pus în temniță în care a răbdat tot felul de chinuri: l-a legat în lanțuri, l-a bătut cu pietre ascuțite și l-au chinuit mult cu foamea și cu setea; iar printre alte multe chinuri i-au rupt toate membrele din încheieturi, l-au pus cu spatele pe cioburi ascuțite, pe care a zăcut patruzeci de zile. Și, sosind praznicul dumnezeieștilor arătări, sfântul a dorit ca și el și creștinii cei erau cu dânsul să se împărtășească cu Sfintele Taine. Și L-a rugat pe Dumnezeu să-i îndeplinească dorința. Și a rânduit Milostivul Dumnezeu ca, prin nebăgarea de seamă a străjerilor, unii din credincioși s-au adunat în temniță la dânsul aducând pâine și vin. Iar Sfântul Lucian a zis ucenicilor lui și tuturor credincioșilor care erau acolo: “Stați împrejurul meu și să vă faceți Biserică, căci cred lui Dumnezeu că mai bine primită îi va fi Lui Biserica cea vie, decât cea de lemne sau de pietre”. Apoi, înconjurându-l pe el toți, le-a zis: “Să săvârșim Sfânta Liturghie și să ne împărtășim cu dumnezeieștile Taine”. Iar ucenicii i-au zis: “Unde să punem mâinile, părinte, pentru săvârșirea Sfintelor Taine, pentru că aici nu este masă?” Iar el, zăcând cu fața în sus, fiind legat pe cioburi, a zis: “Pe pieptul meu să o puneți și va fi pristol viu al Dumnezeului celui viu”. Și așa s-a săvârșit dumnezeiasca Liturghie în temniță, pe pieptul sfântului, după rânduială, precum se cade, cu toate rugăciunile cele cuviincioase ei și toți s-au împărtășit cu Sfintele și dumnezeieștile Taine.

Dimineață a trimis împăratul slujitori ca să vadă dacă Lucian mai este încă viu. Și când au intrat slujitorii pe ușile temniței, Sfântul Lucian, văzându-i, a strigat de trei ori: “Sunt creștin”. Și cu aceste cuvinte și-a dat duhul în mâinile lui Iisus Hristos, Dumnezeul său. Și slujitorii au vestit lui Maximian că Lucian a murit, iar el a poruncit ca trupul lui să fie aruncat în mare. Slujitorii au făcut după porunca împăratului și, legându-l de o piatră, au aruncat în noianul mării mult pătimitorul trup al Sfântului Lucian. Și a stat în mare treizeci de zile. După aceea i s-a arătat unuia din ucenicii săi, și anume lui Glicherie, poruncindu-i să meargă la malul mării și, luându-i trupul lui, să-l îngroape. Și a ieșit Glicherie la mal împreună cu alți creștini și căutau trupul sfântului; și iată că a văzut în mare niște delfini ducând trupul cel mucenicesc nestricat, pe care, aducându-l la mal, l-au aruncat pe uscat. Iar credincioșii, luându-l cu mare bucurie, l-au îngropat cu mare cinste. Iar după mulți ani, Sfânta împărăteasă Elena, maica lui Constantin, a ridicat o Biserică în numele sfântului mucenic, deasupra mormântului său, căruia și de la noi acum să-i fie slavă, cinste și închinăciune, în vecii vecilor. Amin.