Slăvitul Ieron avea ca patrie Capadocia și s-a născut în cetatea Tianiei din maică binecredincioasă și temătoare de Dumnezeu al cărei nume era Stratonica. În acea vreme împărățeau păgânii împărați Dioclețian și Maximilian, care arătau către idoli multă râvnă și credință. Atunci li s-a vestit că toată Armenia și Capadocia se împotrivesc poruncii lor și nu se închină idolilor. Iar ei, sfătuindu-se mult, au ales doi bărbați vicleni plini de toată răutatea și înșelăciunea, ale căror nume erau Agricolae și Lisie. Deci, pe Agricolae l-au trimis în Armenia iar pe Lisie în Capadocia, dându-le două porunci. Cea dintâi, să piardă pe creștinii cei ce nu se închină idolilor; iar a doua, să scrie la oaste bărbați și tineri puternici, îndemânatici la război.
Când a venit Lisie în Capadocia, căuta pe aceia care ar fi buni de război pentru ca să-i înscrie la oaste. Atunci i s-a spus despre Ieron, care era un bărbat tare și puternic și mai cu bărbăție decât alții. Iar Lisie îndată a trimis ostașii să-l aducă pe el. Mergând trimișii la el acasă, nu l-au aflat, căci era la țarina sa, ocupându-se cu lucrul. Deci au mers ostașii acolo vrând să-l ia. Iar el, știind că vor să-l ia în rândurile ostașilor, n-a vrut să meargă cu ei, cugetând că nu este lucru de folos a fi împreună cu închinătorii de idoli și a ostăși cu dânșii, fiind creștin. Aceia însă, au vrut să-l ia cu sila, dar Ieron, mâniindu-se, a apucat un lemn ce se afla acolo și a început a-i bate pe ostași astfel încât nici unul din ei nu i-a putut sta împotrivă, ci toți au fugit. Iar el, izgonindu-i pe dânșii ca un leu, îi bătea fără cruțare. Atunci ostașii cei izgoniți și risipiți, adunându-se la un loc, s-au rușinat de neputința lor, că nu au putut lua un om, ba chiar că au fost biruiți de dânsul.
Temându-se a se întoarce deșerți la cei ce i-au trimis, vorbeau între ei: “Dacă ne vom întoarce la ighemon fără Ieron, nu numai că vor râde toți de noi că un om a biruit atâția ostași dar vom fi și aspru pedepsiți pentru împuținarea sufletului nostru”. Pentru aceea au trimis după mai mulți ostași chemându-i în ajutorul lor spre a porni și a doua oară asupra lui Ieron. Dar acesta simțind năvălirea lor, a intrat cu însoțitorii săi într-o peșteră ce era în apropiere – căci avea împreună cu el optsprezece creștini binecredincioși care se războiau cu păgânii ce veniseră asupra lui.
Atunci au trimis ostași la ighemon, spunându-i că Ieron s-a închis într-o peșteră cu alți creștini și nu pot să-l ia. Iar ighemonul a trimis îndată mai multă oaste în ajutorul lor, însă nu puteau să-i facă nimic, căci nu îndrăznea nimeni nici măcar a se apropia de ușa peșterii, temându-se de bărbăția lui Ieron. Atunci a fost trimis de ighemonul un prieten al lui Ieron, anume Chiriac. Acesta mergând, a sfătuit pe ostași să se depărteze de la peșteră. “Nu puteți, zise el, să-l luați cu sila, ci cu blândețe și cu bună sfătuire”.
Depărtându-se ostașii de la peșteră, a intrat Chiriac la dânsul și l-a sfătuit ca să nu fie potrivnic ighemonului, ci să se înscrie în rânduiala ostășească. Astfel vorbind în pace cu dânsul, a îmblânzit mânia lui, l-a scos din peșteră și l-a dus acasă la maica sa, care era văduvă, bătrână și oarbă. Iar ea aflând că pe fiul ei Ieron îl duc la ighemonul, a început să plângă foarte mult, numindu-l toiag al bătrâneților sale și lumina ochilor săi celor orbi.
Deci se tânguia că se lipsește de un fiu ca dânsul care o mângâia în necazurile văduviei și a orbirii ei. Iar ostașii, înconjurându-l, îl sileau să meargă la ighemon. Apoi el, luându-și rămas bun de la maica sa, care plângea și de la toți cunoscuții care se adunaseră atunci acolo, a luat cu dânsul o rudenie a sa, anume Victor și s-a dus cu ostașii în cetatea Melitinei. Au mai mers cu el și doi frați ai rudeniei sale, Matronian și Antonie, și alți prieteni de credință. Iar apunând soarele și făcându-se seară, n-au ajuns la cetatea Melitina, ci au rămas la un loc oarecare, unde au așteptat până dimineața.
În acea noapte s-a arătat fericitului Ieron, cineva îmbrăcat în haine albe, care cu dragoste a zis către dânsul: “Iată, Ierone, bine vestesc ție mântuire; calea pe care călătorești este dreaptă, căci nu pentru împăratul cel pământesc te vei nevoi, nici vei ostăși pentru slava care degrabă piere, ci pentru Împăratul Cel ceresc vei săvârși nevoința, și degrabă vei veni la Dânsul, ca să primești de la El cinste și laudă”. Acestea zicând cel ce i se arătase, a umplut de nespusă bucurie inima lui și s-a dus. Iar el, sculându-se vesel, a zis către prietenii și către rudeniile care erau cu dânsul: “Acum am cunoscut în mine taina buneivoințe a lui Dumnezeu și de acum cu veselie alerg pe calea ce-mi stă înainte; o comoară este, o moștenire și o bogăție, care sunt ascunse în cer; iar bunătățile ce sunt de față, nimic nu folosesc celor ce le moștenesc; căci ce va folosi omului, dacă ar dobândi toată lumea, iar sufletul său și-l va pierde? Nimic nu-mi este mai scump și mai bun decât sufletul. Mi-ajunge vremea vieții care a trecut și care în deșert am cheltuit-o. Mă voi duce de acum către Dumnezeu. Un lucru însă mă tulbură, grija maicii mele, care, fiind văduvă și bătrână neputincioasă și lipsită de lumina ochilor, nu are cine să-i ajute și să o sprijinească pe dânsa. Dar de vreme ce merg să mor pentru Hristos, Domnul meu, Lui Îi încredințez pe maica mea, căci El este Tatăl săracilor și al văduvelor”.
Acestea zicând, a lăcrimat pentru maica sa și apoi a plecat. Iar când a ajuns la cetatea Melitina, Sfântul Ieron a fost închis în temniță și împreună cu dânsul au fost închiși și alți treizeci și trei de creștini, către care Sfântul a început a le vorbi astfel: “Ascultați sfatul meu, prietenilor și fraților, și luați aminte vorbele mele, care pot să vă folosească vouă, nu în veacul acesta, ci în cel ce va să fie. Căci toți cei ce se tem de Dumnezeu, nu caută vreun folos vremelnic de acum, ci pe cel care are să fie veșnic. Ați auzit că păgânul ighemon voiește să aducă dimineață jertfă zeilor, la care jertfă ne va sili și pe noi. Deci să nu ne supunem poruncii lui și să nu ne închinăm idolilor, nici să le aducem jertfă. Ci să jertfim mai bine jertfă de laudă adevăratului nostru Dumnezeu și să-I aducem rugăciunile noastre, ca ascultându-le, să ne dea tărie și bărbăție a suferi muncile și a dobândi fericitul sfârșit”.
Când a grăit Sfântul acestea, toți cu un suflet au răspuns: “Cuvintele tale sunt mai dulci decât fagurele de miere pentru noi, căci ne sfătuiești ceea ce cu adevărat este de folos și de mântuire. Și toți voim a muri mai bine pentru Hristos Dumnezeul nostru, decât, închinându-ne idolilor, să viețuim în deșertăciune”. Aceste cuvinte ale sfinților spuse în temniță, straja le-a vestit ighemonului Lisie. Iar el, dimineața a șezut la judecată plin de aprindere și de mânie și scoțând pe Sfinții Mucenici din temniță, i-a pus înaintea sa și a zis către dânșii: “Care diavol v-a adus pe voi în nebunia cea fără de sfârșit, ca să vă împotriviți unei atât de mari stăpâniri, să treceți cu vederea poruncile împărătești și să nu vă închinați marilor zei?”
Răspuns-au sfinții: “Cu adevărat am fi fost nebuni și jucării ale diavolilor dacă cinstea ce se cuvine lui Dumnezeu am fi dat-o lemnului și pietrei, care sunt lucruri făcute de mâini omenești. Dar noi suntem înțelepți, închinându-ne Dumnezeului a toate, Care cu cuvântul a făcut cerul și pământul și cu Duhul gurii Lui le-a adus din neființă în ființă”.
Acestea grăindu-le sfinții, unul dintre cei ce stăteau înaintea ighemonului a arătat cu mâna asupra fericitului Ieron, și a zis: “Acesta este omul care s-a împotrivit ostașilor trimiși de tine, ighemoane, și toate cele ce ați auzit, el le-a făcut”. Iar ighemonul, căutând la dânsul, a zis: “De unde ești tu?” După ce Sfântul a spus patria sa și cetatea în care s-a născut, atunci ighemonul a zis iarăși: Tu ești potrivnicul poruncilor împărătești, care te lauzi cu tăria mâinilor tale și ai făcut rău ostașilor celor trimiși de noi?” Iar Ieron, cu bărbăție a răspuns fără frică: “Eu sunt. Cu adevărat am urât pe cei ce urăsc pe Domnul meu și asupra vrăjmașilor Lui m-am luptat. Cu urâciune desăvârșită i-am urât pe ei; că vrăjmași mi-au fost, pentru aceea i-am necăjit pe dânșii bătându-i și izgonindu-i ca pe niște iepuri fricoși”.
Ighemonul, auzind acestea, s-a mâniat și nu l-a lăudat ca pe un viteaz, ci ca pe un nesupus l-a defăimat, și a grăit: “Nebunia te-a pornit pe tine la o îndrăzneală ca aceasta, încât nici stăpânirea împărătească nu ai ascultat-o, nici poruncii noastre nu te-ai supus, iar pe trimișii noștri i-ai rănit. Pentru aceea, mâna ta cea necurată, care a ascultat de capul tău cel nebun, poruncesc să se taie de la cot”. Deci, îndată a fost tăiată mâna Sfântului Ieron, după porunca ighemonului. Iar pe ceilalți sfinți a poruncit să-i bată fără milă și așa s-a făcut. După aceea, iarăși fiind aruncați în temniță, ei mulțumeau lui Dumnezeu, Celui ce i-a învrednicit a suferi asemenea răni pentru numele cel sfânt al Lui.
Însă unul dintre dânșii, anume Victor, care s-a pomenit mai sus, rudenia Sfântului Ieron, slăbind de rănile ce le luase mai înainte și temându-se de cele ce aveau să mai fie, a chemat la sine în taină pe cel ce scria numele creștinilor celor prinși și munciți și l-a rugat cu smerenie să șteargă numele lui din cartea în care erau scrise numele legaților ce pătimesc pentru Hristos și să-l elibereze din temniță. Și a făgăduit a-i da pentru aceasta, moșia sa. Iar acela bucurându-se de lucrul cel făgăduit, a făcut după dorința lui Victor, căci a șters numele lui din numărul creștinilor și l-a eliberat noaptea din temniță. Deci, ieșind Victor de acolo, îndată a murit și astfel și-a pierdut și moșia și viața sa, și s-a lipsit de cununa mucenicească.
Făcându-se ziuă, Sfântul Ieron a înțeles cele ce făcuseră și umplându-se de mâhnire, se tânguia cu amar pentru rudenia sa, zicând: “Vai ție, o, Victore, cum ai făcut aceasta? Cât de urâtă s-a făcut viața ta! Cum ai cumpărat sufletului tău pierzare! Cum singur te-ai dat vrăjmașilor! Pentru ce ai ales fuga cea rușinoasă mai mult decât cununa slavei? Pentru ce ai cinstit ușurătatea cea vremelnică mai mult decât bucuria cea nesfârșită? Cum te-au supărat pe tine durerile bătăilor celor mici, care sunt nimic în fața muncilor celor veșnice pe care le vei dobândi, căzând în mâinile lui Dumnezeu?”
Așa tânguindu-se Sfântul pentru cel căzut din ceata mucenicilor, a chemat la temniță pe cei doi însoțitori care îl urmau, fiindu-i rudenii de aproape, adică pe Antonie și Matronian, și a zis către dânșii: “Apropiați-vă de mine și ascultați dorința mea cea mai de pe urmă, pe care să o aduceți la îndeplinire, când vă veți întoarce. Averea mea care este în Pisidia o dau surorii mele Teotimia, ca din aceea, având cele de trebuință spre hrană, să săvârșească pomenirea pătimirii mele; iar cealaltă avere o las maicii mele pentru văduvia și bătrânețile ei, căreia să-i dați și mâna mea cea tăiată și să-i ziceți ca să scrie stăpânitorului Rustic, care stăpânește în Ancira, să-i dea ei casa cea din Vadisani, iar mâna mea să fie pusă acolo.
Făcând acest legământ cu însoțitorii săi, fericitul Ieron aștepta sfârșitul pătimirii sale. Iar după patru zile ighemonul Lisie a șezut la judecată și chemând pe sfinți, îi silea să se închine idolilor, silindu-i și cu îmbunări și cu îngroziri, ca să se depărteze de la Hristos și să se închine la idoli. Iar când a văzut că nimic nu sporește, a poruncit mai întâi să-i bată cu toiege fără cruțare, după aceea i-a judecat spre a fi tăiați de sabie. Însă Sfinții Mucenici, împreună cu povățuitorul lor, fericitul Ieron, după primirea multor bătăi, când mergeau la locul de ucidere, cântau cu veselie cuvintele acestea: Fericiți cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului.
Venind la locul cel însemnat, și-au plecat genunchii și s-au rugat, zicând: “Doamne, Iisuse Hristoase, primește sufletele noastre!” Atunci au fost tăiate cinstitele și sfintele lor capete. Iar Antonie și Matronian s-au apropiat de ighemon rugându-l să le dea voie ca să ia trupul rudeniei lor, fericitul Ieron. Dar ighemonul n-a vrut să le dea voie. Ei l-au rugat, ca măcar capul cel tăiat al lui Ieron să-l dea lor. Și a zis ighemonul: “Dacă-mi veți da atâta aur cât se va potrivi cu greutatea capului, veți putea lua capul acela”. Antonie și Matronian se mâhneau pentru că nu aveau atâta aur cât trebuia ighemonului pentru capul sfântului, deși acel cinstit cap care se tăiase pentru Hristos, de mii de ori era mai scump și mai cinstit.
Iar Dumnezeu a pus gând bun în inima unui bărbat slăvit și bogat, cu numele Hrisantie, ca să răscumpere capul Sfântului Mucenic Ieron. Acesta a dat ighemonului atâta aur, cât trebuia pentru a se potrivi în cumpănă cu capul și luându-l, îl păstra la sine cu cinste. Iar tiranul iubitor de aur căuta și mâna sfântului cea tăiată, vrând ca și pentru ea să dobândească aur. Dar Antonie și Matronian, auzind aceasta, au fugit noaptea, ducând cu ei mâna lui Ieron. Iar trupul lui și ale celorlalți Sfinți Mucenici, tăiați împreună cu dânsul, luându-le creștinii noaptea, le-au îngropat pe ascuns.
Deci frații cei mai sus pomeniți, luând mâna sfântului, au dus-o la Stratonica, maica lui, au dat-o în mâinile ei și au spus cu de-amănuntul toate cele întâmplate. Ea primind mâna iubitului său fiu, tăiată pentru Hristos, cu lacrimi o uda, ca o maică o săruta și la ochi o punea. Și pe de o parte veselindu-se, iar pe de altă parte de fire fiind biruită, cu tânguire zicea:
“O, iubitul meu fiu, te-am născut viu și întreg, iar acum numai o parte mică am din trupul tău cel mort, pentru care mă cuprinde jalea. Vai mie, fiul meu, întru durere te-am născut, întru osteneli te-am crescut, nădăjduind a te avea toiag la bătrânețe, povățuitor la neputințe, și mângâiere în necazuri; iar acum m-am lipsit de tine, lumina ochilor mei celor orbi. Dar pentru ce plâng în vremea aceasta, în care mi se cade a mă veseli și a mă bucura? Căci sunt maică a mucenicului, că am adus lui Dumnezeu rodul pântecelui meu. Căci am auzit despre tine, o, iubitul meu fiu, că nu ai murit cu moarte de obște, ci cu cea mucenicească; iar moartea aceasta este pricinuitoare de multe bunătăți.
Deci, ducându-te de la mine, nu mă lăsa până în sfârșit, fiul meu, ci cu rugăciunile tale mijlocește la Domnul, pentru care ți-ai vărsat sângele, ca și pe mine să mă slobozească degrabă din viața aceasta plină de multe osteneli și de mari nevoi”.
Astfel grăind cu plângere, a pus mâna sfântului la locul acela unde singur a binevoit să se așeze și toate cele poruncite de dânsul le-a adus la îndeplinire. Iar Hrisantie cel mai sus pomenit, care a răscumpărat capul Sfântului Ieron cu mult aur, după câtăva vreme a zidit o biserică în locul acela unde au fost tăiați Sfinții Mucenici și a așezat într-însa acel cinstit cap, slăvind pe Sfânta Treime în veci. Amin.
