„Nesimțirea este o simțire omorâtă, atât a trupului cât și a duhului, care sfârșește în nesimțire, dintr-o boală și nepăsare îndelungată”[1].
„Ştiu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort. Priveghează…”[2].
Simțurile trupești, vătămarea și moartea lor
Dacă vreodată constatăm că unul din simțurile noastre nu funcționează cum trebuie, ne neliniștim și alergăm la medic. Dacă, de pildă ochii noștri schimbă forma sau culoarea obiectelor sau urechile noastre nu pot percepe sunetele de joasă sau de înaltă intensitate, iarăși ne neliniștim și alergăm la medic. Dacă suntem în această stare, adică dacă simțurile noastre nu ne înștiințează foarte exact, ci se îmbolnăvesc, atunci vă dați seama că nu putem avea imaginea lumii noastre exterioare, nu ne putem adapta la ea.
Dacă simțurile noastre, toate simțurile noastre, vederea, auzul, mirosul, gustul și pipăitul au murit, atunci trupul, încă înainte de a se despărți de suflet, este considerat mort sau seamănă cu un trup mort. În acest caz spunem că omul nu mai este conștient sau a pierdut legătura cu mediul înconjurător. Trăiește, dar nu aude, nu vede, nu simte. Dacă simțurile îl părăsesc cu totul pe om, atunci spunem că omul acesta este un mort viu. Acestea privesc și se întâmplă cu simțurile noastre firești.
Simțurile duhovnicești
Dar, așa cum știți, simțurile nu se referă numai la trup, ci ele privesc și sufletul. Are și sufletul simțurile sale și mai ales simțuri corespunzătoare cu cele ale trupului. Adică avem vedere duhovnicească, auzire duhovnicească, gust duhovnicesc și așa mai departe. Mai ales la simțurile duhovnicești se referă foarte des cuvântul lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură ne vorbește în multe locuri despre ele.
Despre vederea duhovnicească, de pildă, în Cartea Apocalipsei, în epistola către îngerul, episcopul Laodiceii, ne spune următoarele: „Te sfătuiesc să cumperi de la Mine… alifie de ochi ca să-ţi ungi ochii şi să vezi”[3]. Apoi Însuși Domnul îi mustră pe farisei și pe bătrânii poporului care nu vedeau, deși vedeau minunile făcute de El. Și spune acel cuvânt pricinuitor de uimire: „Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi”[4]. Orbul mărturisește pe Iisus Hristos că este Dumnezeu, în timp ce fariseii, bătrânii poporului și sinedriul cei cu ochii deschiși orbesc conștient și de bună voie, orbesc și nesocotesc minunea.
La orbul cel din naștere, despre care evanghelistul Ioan prelungește cuvântul[5], ei insistă și-l întreabă: Tu ești cel ce ai fost orb care stăteai pe treptele templului? Apoi îi cheamă pe părinții lui și-i întreabă: Acesta este fiul vostru? După care îl întreabă iarăși pe el: Tu ești acela? De ce atâta neîncredere? Dar ei nu sunt neîncrezători în privința orbului, ci nu vor să creadă în ceea ce a săvârșit Hristos, nu vor să-L recunoască pe Iisus Hristos. Așadar, pentru aceasta orbii văd și mărturisesc, iar cei cu ochii deschiși nu văd și tăgăduiesc.
Și despre auzire Domnul spune în repetate rânduri: „Vedeți cum auziți”[6]. Luați aminte cum auziți. Căci auzul duhovnicesc nu este numai acela în care cuvintele lovesc în urechi și se formează înțelesurile lor în creier, după care acesta să prelucreze cuvintele ca înțelesuri. Ci auzul duhovnicesc este perceperea profundă a înțelesurilor pe care le-a prelucrat creierul.
Despre gust cuvântul lui Dumnezeu spune: „Gustați și vedeți că bun este Domnul”[7]. Adică veniți și gustați. Nu numai să vedeți, nu numai să auziți, ci să și gustați – gustul este ceva mai apropiat – și să cunoașteți din această gustare duhovnicească că Dumnezeu este „bun”. Adică verificați și veți cunoaște că Dumnezeu este bun.
Lipsa simțurilor duhovnicești
Lipsa acestor simțiri duhovnicești duce, iubiții mei, la acea jalnică stare pe care ne-o descrie Proorocul Isaia, la care se referă și Evanghelistul Ioan, a cărui proorocie s-a înfăptuit în Persoana lui Iisus Hristos. El spune: „Doamne, cine a crezut în ceea ce a auzit de la noi? Şi braţul Domnului cui s-a descoperit? […] Au orbit ochii lor şi a împietrit inima lor, ca să nu vadă cu ochii şi să nu înţeleagă cu inima şi ca nu cumva să se întoarcă şi Eu să-i vindec”[8]. Jalnică stare este nesimțirea duhovnicească.
Prin urmare, putem spune că, pe lângă nesimțirea trupească, adică lipsa funcționării normale a simțurilor trupești, avem și nesimțirea duhovnicească. Iar aceasta este o stare care nu numai că nu este deloc rară, ci, din păcate, foarte obișnuită, de multe ori într-o măsură foarte neliniștitoare. Tocmai acesta va fi subiectul predicii noastre de astăzi: Despre nesimțirea duhovnicească.
[1] Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuv. XVII, c. 1, Filoc. Rom. IX, Editura IBMBOR 1980, p. 254.
[2] Apocalipsa 3, 1-2.
[3] Apocalipsa 3, 18.
[4] Ioan 9, 39; cf. Luca 4, 18, 19.
[5] Ioan 9, 1-41.
[6] Luca 8, 18; Cf. Matei 11, 15 și 13, 9, 43; Marcu 4, 9; Luca 8, 8 și 18, 35 ș.a.
[7] Psalmul 33, 9; Cf. I Petru 2, 3.
[8] Isaia 53, 1; Ioan 12, 38-40.
Fragment din cartea DESPRE NESIMȚIREA DUHOVNICEASCĂ, de Ierom. Athanasie Mitilineos
