Sinuciderea și poziția Bisericii Ortodoxe

Din comunicatul
Sfântului Sinod al Bisericii Greciei

1. Definiția sinuciderii
Sinuciderea se numește acea faptă umană prin care omul însuși își pune capăt vieții sale.
În sensul propriu al cuvântului sinuciderea este acea faptă umană deplină, care are drept pecete moartea sinucigașului. În timp ce încercarea de sinucidere este o faptă umană nedeplină, adică nu are drept rezultat moartea celui care încearcă să se sinucidă.
De asemenea, deosebire se face și între sinucidere și tendința de sinucidere, adică o acțiune care abia se manifestă sau a unui gând de sinucidere care este o simplă pornire cugetătoare, o dorință a cuiva de a muri, uneori intensă, alteori nu.
Sinuciderea este ucidere și este „luarea intenționată de către noi înșine a propriei noastre vieți”, de aceea și diferă de uciderea obișnuită, adică ridicarea vieții altuia de către cineva. Sinuciderea se deosebește în directă și indirectă.
Sinuciderea directă se numește violența de bunăvoie, acțiunea cu o unealtă ucigașă în scopul ridicării propriei noastre vieți, pe când cea indirectă este sinuciderea care se înfăptuiește de noi înșine, dar treptat (de pildă, prin refuzul de a mânca, prin luarea de droguri, deși cunoaștem sfârșitul acestor fapte, eutanasia, adică întreruperea de bună voie a vieții bolnavului, când aceasta este cerută de cel bolnav, de medic sau de rudele lui, expunerea conștientă și fără nici un motiv a vieții noastre la primejdii, cum ar fi viteza absurdă cu motocicleta sau cu mașina etc.).
În acest punct trebuie să menționăm ce înțelegem atunci când spunem intenție de sinucidere. Analizând termenul intenție trebuie să spunem că el arată sursa și criteriul faptelor omului, sensul general al cugetării și al irascibilului (= totalitatea sentimentelor și dispozițiilor) omului, în baza căruia însuși omul își judecă faptele sale, dar și faptele celorlalți din punct de vedere moral. Adică este vorba de totalitatea mișcărilor lăuntrice ale omului sau, mai bine spus, totalitatea predispozițiilor sale voliționale, care îi dictează ce trebuie să facă în fiecare caz, însă fără multă și îndelungată cugetare și cercetare.
2. În Grecia antică
În Grecia antică a existat o lege potrivit căreia sinucigașii nu aveau parte de aceeași înmormântare ca și ceilalți, a căror viață se sfârșea firesc, ci erau îngropați în afara cimitirului comun și fără mâna cu care au ținut obiectul ucigaș și și-au pricinuit loviturile violente și mortale și, în cele din urmă, moartea lor. Acea mână era îngropată separat de trupul sinucigașului. De asemenea, sinucigașul nu era socotit vrednic să aibă placă de mormânt, pe care să se scrie numele lui, așa încât nimeni să nu știe cine zace în acel mormânt. Și aceasta pentru vechii elini (Pitagora, Platon, Aristotel etc.), care considerau sinuciderea o mare cădere atât din motive religioase, cât și cetățenești. Asemănătoare era poziția și celorlalte popoare față de sinucidere.
Însă atunci când în antichitate s-au tocit principiile morale și cetățenești, filozofii cinici și, mai târziu, cei stoici au început să învețe că „indiferența față de viață este proprie filozofului, iar moartea, care este o simplă trecere, un mijloc către dobândirea independenței sufletului” . Această învățătură și principiu stoic al sinuciderii s-a răspândit peste tot în Imperiul Roman (Seneca) și sinuciderile multor bărbați de vază din acea epocă, sub presiunea stăpânirii romane, erau dese, așa cum ne înștiințează Tacit și Pliniu. Aceste concepții ale înțelepților antici, cu diferite modificări, au fost primite și de filozofii ce au urmat, apărând în cugetarea filozofică a anilor de mai târziu.
3. Celelalte religii
Sinuciderea a fost condamnată dintru început de toate religiile ca o crimă foarte grea. Astfel religia iudaică consideră sinuciderea drept lașitate și lipsă de evlavie față de Dumnezeu, așa cum consemnează istoricul Iosif Flaviu: „Sinuciderea este străină naturii de obște a tuturor făpturilor și o lipsă de evlavie față de Dumnezeu, Ziditorul nostru… Sufletele tuturor celor ce și-au ridicat cu furie mâinile împotriva lor înșiși, le va primi iadul cel întunecat, iar Dumnezeu, Părintele acestora, revarsă asupra urmașilor acestora pedeapsa pentru nelegiuirile strămoșilor” . În timp ce în Vechiul Testament sinuciderea este inclusă în porunca lui Dumnezeu, „Să nu ucizi” .
Și în islam este condamnată sinuciderea, de vreme ce, potrivit cu învățătura lui, drept cea mai înaltă virtute este considerat desăvârșita supunere a omului față de voia dumnezeiască, față de care sinuciderea, ca distrugere de bună voie a vieții, este cu desăvârșire incompatibilă.
La fel și textele budiste condamnă sinuciderea.
4. Biserica Ortodoxă
Învățătura creștină consideră sinuciderea unul din cele mai mari păcate, iar Biserica Ortodoxă, bazată pe Sfânta Scriptură și pe Sfânta Tradiție, consideră sinuciderea drept crimă împotriva sfințeniei vieții umane și clătinare și pierdere a credinței și nădejdii sinucigașului în Dumnezeu. Potrivit Noului Testament, omul nu are viața de la sine, ci a primit-o de la Dumnezeu și, ca un dar al lui Dumnezeu ce este, este dator s-o prețuiască și, potrivit cu scopul ei, trebuie să o folosească. „Căci nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine. Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem” .
Iar „dacă trăim și dacă murim, ai Domnului suntem”, înseamnă că numai El are desăvârșita stăpânire asupra noastră, căci El ne-a răscumpărat din blestemul Legii și încă cu marele preț al înseși vieții Sale, pentru că spune: „Voi nu sunteți ai voștri, căci ați fost cumpărați cu preț” . Așadar, cel care de bună voie își distruge viața, pentru că, judecând cu superficialitate, o consideră de nesuferit, își însușește dreptul lui Dumnezeu și-l încalcă cu bună știință, necinstindu-L pe Dumnezeu, pentru care și este socotit fără iertare.
Viața, ca dar al lui Dumnezeu, are un scop concret și înalt, de vreme ce Dumnezeu nu a făcut și nu face nimic fără un anumit scop. Iar scopul vieții omului, a fiecărui om, potrivit cu învățătura creștină, este desăvârșirea sa duhovnicească, adică sfințenia, care va avea drept ultimă răsplătire Împărăția Cerurilor. Credința dreaptă, participarea conștientă la Tainele Bisericii și respectarea poruncilor lui Dumnezeu îl povățuiesc pe om la slobozirea de patimi și, în continuare, la unirea cu Dumnezeu, adică la îndumnezeirea sa după Har, prin participarea la energiile necreate ale lui Dumnezeu Cel în Treime. Și omul, ca fiu al lui Dumnezeu și „fiu al Împărăției Sale” , este dator să slujească acestui scop, totdeauna „umblând cu vrednicie, după chemarea cu care a fost chemat” , „până să ia Hristos chip în el” , scop pe care îl nesocotește și-l zădărnicește de bună voie ieșirea prematură și în chip violent din această viață, adică sinuciderea.
Omul întreg, care este alcătuit din trup și suflet, are mare valoare înaintea lui Dumnezeu, deoarece este biserică a lui Dumnezeu Însuși, precum se spune: „Voi sunteți biserica lui Dumnezeu și Duhul lui Dumnezeu sălășluiește în voi” . De aceea, din acest punct de vedere al credinței și învățăturii creștine, Biserica condamnă îndoit sinuciderea, pe de o parte ca lipsă de evlavie și răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, iar pe de alta ca stricare și distrugere a bisericii lui Dumnezeu, și o consideră ca un păcat de moarte, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „De va strica cineva biserica lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfântă este biserica lui Dumnezeu, care sunteţi voi” .
5. Epitimii-pedepse duhovnicești aspre
Conștiința Bisericii a plasat sinuciderea între păcatele de moarte și de aceea a rânduit epitimii (pedepse) aspre celor ce se sinucid, ca să învețe și alții să respecte sfințenia și valoarea vieții omenești. Prin urmare, creștinul și mai ales ortodoxul nu poate dispune de trupul său după bunul său plac.
Cunoscând scopul adevărat al vieții sale, care este îndumnezeirea după Har, așa cum am menționat mai sus, nici o pătimire sau vreo vinovăție nu-l poate duce la descurajare sau deznădejde. Creștinul cunoaște și crede că este dator să sufere fără cârtire greutățile și amărăciunile acestei vieți, ca fiind îngăduite de Dumnezeu, pentru folosul nostru duhovnicesc. De asemenea, el mai cunoaște că nici un păcat nu este atât de greu (în afară de sinucidere, care se face întru cunoștință), pe care să nu-l ierte Dumnezeu (de pildă, vânzătorul Iuda).
Biserica respinge întreruperea vieții fără voia lui Dumnezeu și de aceea interzice orice slujbă sau ierurgie (slujba înmormântării, îngroparea în cimitirul credincioșilor, parastase, Trisaghioane, Sfinte Liturghii) pentru cei care se sinucid, pentru că prin această faptă a lor, potrivit cu cele pe care le-am arătat mai sus, au necinstit dumnezeiescul dar al vieții și s-au tăiat singuri de la Trupul Bisericii.
Adică motivul interzicerii înmormântării bisericești este mărimea păcatului, care se săvârșește de către cel care se sinucide, lipsindu-se pe sine de viață, acest dar dumnezeiesc, și se condamnă pe sine la moartea prin sinucidere, faptă pe care nici mânia, nici sărăcia, nici mâhnirea, nici dezamăgirea nădejdilor, nici frica și nici o altă oarecare faptă nu o poate justifica.
„Căci socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de slava care ni se va descoperi…Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? (…) Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit. Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” .
Numai cei care nu cred în Dumnezeu pot încuviința sinuciderea drept o faptă eroică și chiar să laude ieșirea violentă din această viață, atunci când judecă că nici un bine nu le oferă ea.
Însă creștinii care cred în Dumnezeu și în nemurirea sufletului în nici un caz tragic, economic, social, moral etc. și în nici o situație neîndurătoare nu-și vor înarma mâna ca să pună sfârșit violent vieții lor, chipurile, pentru a se elibera, pentru că aceasta este o lașitate. În realitate sinuciderea este ultima expresie a absolutului egoism și a lipsei de pocăință.
Creștinul credincios nu deznădăjduiește, nu-și pierde credința în mila, în Harul și în iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Știe să rabde. Această asprime a Bisericii, care dorește prevenirea sinuciderilor, are drept scop și atenționarea celor vii (rude, prieteni, cunoscuți etc. ale celui sinucis) asupra sfințeniei dumnezeiescului bun al vieții, dar și asupra gravității păcatului sinuciderii, pentru care și accentuează că epitimiile pe care le pune asupra celor ce se sinucid presupun că ei au fost conștienți când au luat această hotărâre și că această faptă a fost făcută cu voia lor. Cu alte cuvinte, sinucigașul „era întru sine” și nu suferea de vreo boală psihică.
6. Eutanasia = ucidere + sinucidere
Anterior am consemnat că în cadrul sinuciderii indirecte, care se săvârșește întru cunoștința noastră, însă treptat, este încadrată și eutanasia, adică întreruperea intenționată a vieții a omului, atunci când aceasta este cerută de cel bolnav, de medic sau de rudele bolnavului, pentru ca să „se chinuiască bolnavul”.
Eutanasia este o concepție socială contemporană pentru „o moarte demnă”, iar încadrarea ei legală se bazează pe „dreptul la moarte”, pe care îl are fiecare om, potrivit acestei concepții, care izvorăște din ideologiile bunăstării, care, cel puțin în secolul trecut (XX), au pricinuit genocide și nenumărate măceluri.
Până acum nici o țară nu a legalizat eutanasia, deoarece este considerată de toate guvernele statelor drept o asociere a uciderii cu sinuciderea.
Pentru prima dată în istoria omenirii „rodul social al eutanasiei” a fost legiferat de către parlamentul Olandei la 28 Noiembrie 2000 cu 104 voturi pentru și 40 împotrivă. Prin votarea acestei Legi, Olanda a devenit primul stat al Europei, care, în ciuda legilor sale care condamnă uciderea și sinuciderea, legalizează gemenii morții, adică eutanasia, care, așa cum am menționat mai sus, este o asociere dintre ucidere și sinucidere.
Cu acest pretext al legiferării aceste Legi de către guvernul Olandei și datorită gravității problemei, Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, la 14 Decembrie 2000, prin comunicatul ei oficial, îi informează pe grecii ortodocși despre ce este eutanasia, pe deoparte, iar pe de alta care sunt pozițiile Bisericii față de această problemă.

Total
2
Shares
Previous Post

De ce Creștinismul nu trebuie să se schimbe odată cu vremurile?

Next Post

Semințele răului

Related Posts