„Supuneţi-vă… unii faţă de alţii, îmbrăcaţi-vă întru smerenie…”
(I Petru, 5, 5)
Măreţia „nebuniei” se deschide din smerenia vieţii creştineşti exprimată prin lepădarea de sine; a fi fără nici o pretenţie la demnitatea exterioară, a fi mai prejos decât acei cu care trăieşti şi te cunosc. Smerenia încununează nevoinţa „nebuniei” anume prin aceea că, cel ce şi-a asumat-o trebuie să lupte cu sine însuşi, dezrădăcinând din inima sa cel mai puternic sentiment din sufletul omului – iubirea de sine. Smerenia omului faţă de alţi oameni alcătuieşte „nebunia”.
Sfinţii „nebuni”, prin smerenie, care le-a fost călăuză de neînlocuit în viaţa lor, au luptat cu acest duşman al omului. Desăvârşirea prin smerenie, după cuvintele Sfântului Isaac Sirul, este „să primeşti cu bucurie învinuiri nedrepte”. Smerenia i-a făcut pe Sfinţii „nebuni” să se considere pe sine mai prejos decât li se cuvenea lor după cin sau rang. Din acest punct de vedere, „nebunia” este rolul (dacă putem întrebuinţa acest cuvânt) mântuitor, dar şi cel mai important al slujirii obşteşti. Ei păstrau neîncetat în inima lor mustrarea de sine, din care se năştea pocăinţa. Viaţa Sfinţilor „nebuni” a constat dintr-o exercitare neîntreruptă a pocăinţei smerite.
Smerenia Sfinţilor „nebuni” era asemenea celei întâlnite la copii. Un copil, după fire este şi plăpând, şi sărac, şi fără putere, şi fără voinţă. Dar în viaţa duhovnicească, dimpotrivă, copilul după duh „este cel mai mare în Împărăţia cerurilor” (Matei, 18, 4). Sfinţii „nebuni” au mers după Hristos, ca un copil mic după tatăl sau mama sa. Ei nu se lăudau cu nici un lucru, ci-l camuflau în fapte „stranii” şi în duhul smereniei se bucurau în Domnul. Se străduiau să fugă de laude şi în acest scop se ascundeau de tot ce-i lumesc, dându-se în multe cazuri drept fără de minte (asemenea sfat pentru întărirea în smerenie l-a dat încă pustnicul avva Or al Nitriei). Smerenia duhului i-a făcut pe Sfinţii „nebuni” să se îndepărteze de tot ce putea să-i jignească pe cei din jur şi această calitate înalţă nevoinţa „nebuniei” la treapta slujirii obşteşti.
Sfinţii „nebuni” erau oamenii prin care Dumnezeu descoperea voia Lui. Dumnezeu i-a ales pe aceşti oameni simpli, pentru că, în primul rând, prin simplitatea lor, ei spuneau numai adevărul, iar în al doilea rând, ei au suferit mult, au pătimit mult, iar suferinţele răscumpără păcatele, îl aproprie pe om de Dumnezeu. Iată de ce dreptatea era întotdeauna de partea Sfinţilor „nebuni”, cu toate că de cele mai multe ori erau socotiţi fără minte, proşti. Dar însăşi omenirea a observat demult puterea adevărului spusă de un „prost” sau de un copil. Un proverb rusesc aşa ne şi spune: „Prostul şi cel mic vor spune adevărul”. Şi experienţa de viaţă ne dovedeşte că nu există situaţie mai penibilă pentru părinţi decât atunci când sînt mustraţi de un adevăr spus aproape inconştient de copii. Viaţa Sfinţilor „nebuni” se potrivea întocmai cu adevărul pe care-l spuneau oamenilor.
„Nebunia întru Hristos” poate trezi nedumeriri pentru cei ce înţeleg „nebunia” ca o stare de boală, stranie a omului. Asemenea nedumeriri apar de cele mai multe ori la omul intelectual, puţin familiarizat cu viaţa Sfinţilor „nebuni”. Moralitatea, obiceiurile sînt diferite la diverse categorii de oameni şi ele cu anii se schimbă. Fără îndoială că un om dintr-un cerc mai înalt, aflat în sfera unor relaţii complicate şi diplomatice cu alţi oameni, va găsi multă naivitate în viaţa ţăranilor simpli şi deschişi la suflet. În zilele noastre, când societatea este plină de minciună şi de nedreptate, a nimeri în tagma „nebunilor” – e un lucru uşor. E de ajuns să te hotărăşti numai a spune tuturor şi întotdeauna adevărul în faţă, fără făţărnicie, e destul să gândeşti fără a minţi, să fii sincer şi îndată vei auzi că eşti un anormal şi un nebun.
„Nebunia” nu se tratează numai prin prisma faptelor ciudate făcute de Sfinţii „nebuni”, care se pare că nu pot fi modele de urmat, cum ar fi spre exemplu purtarea necuviincioasă în biserică. Aşa, despre Sfântul Simeon nebunul se ştie că el, venind odată în biserică, a început să stingă lumânările aruncând cu nuci, iar când au vrut să-l scoată afară, el a început să arunce cu nuci în femei. Mulţi nu mergeau la biserică. Aici trebuie să menţionăm următoarele: nu orice lege are putere obligatorie pentru toate stările omului. Legea este un mijloc ce-l duce pe om spre viaţa duhovnicească. Dar treptele vieţii duhovniceşti sînt diferite şi, prin urmare, nici mijloacele care înalţă de la o treaptă la alta nu-s la fel. Deci, în afară de legile principale, esenţiale, obligatorii pentru toate vârstele vieţii duhovniceşti, există legi care, la trecerea de la o treaptă la alta, îşi pierd importanţa lor. În viaţa nouă – lege nouă, deci legea trecută, dată pentru treptele inferioare ale vieţii, pentru omul care a atins treptele ei superioare, nu mai are puterea de mai înainte. De aceea, nu-i de mirare faptul că Sfinţii „nebuni”, care au atins treapta înaltă a desăvârşirii duhovniceşti, uneori nu îndeplineau cerinţele legilor bisericeşti. Nevoinţa „nebuniei” este pentru cei aleşi şi se primeşte sub insuflarea harului dumnezeiesc. În această nevoinţă intrau bărbaţi maturi din punct de vedere moral; unii dintre ei se pregăteau către această nevoinţă prin asceză (ca de exemplu Sfântul Simeon, care a trăit 29 ani în pustie până la „nebunia” sa).
Proslăvirea Sfinţilor „nebuni” ne arată clar că „nebunia pentru Hristos” este plăcută lui Dumnezeu şi prin urmare este mântuitoare. Dar această importanţă a „nebuniei” în lucrarea mântuirii se deschide şi mai clar atunci, când intrăm mai adânc în esenţa nebuniei, ca stare deosebit de înaltă a lepădării de sine, în care Sfinţii „nebuni” au respins acea parte a minţii, care-i apropia de firesc, de pământesc, de „viaţa veche”, adică de păcat.
Sfinţii „nebuni” şi-au dedicat viaţa duhului, cunoaşterii de sine şi cu încetul ei mureau pentru lume, înălţându-se la aşa o libertate a duhului, încât pentru ei însăşi „viaţa este Hristos şi moartea câştig” (Filipeni, 1, 21). Anume o astfel de lepădare de sine au înfăptuit Sfinţii „nebuni” şi probabil nu vom greşi, dacă vom spune, că o astfel de lepădare şi cunoaştere de sine este proprie adevăratului Creştinism, deoarece viaţa creştinească nu este a noastră proprie, ci viaţa lui Hristos, viaţa Duhului lui Dumnezeu în noi şi ea se va manifesta numai atunci, când firea şi persoana noastră vor ceda locul ei şi, astfel, nimic al nostru, nimic vechi şi firesc nu o va împiedica şi activitatea noastră peste tot va fi nu una a firii, ci de la Hristos şi de la harul Sfântului Duh.
Protodiacon Ioan MUNTEANU
Sursa: www.csf.md
