Smerenia este haina lui Dumnezeu, spune Sfântul Isaac Sirul, iar înomenindu-se prin ea acoperă slava Sa ca să nu fie arsă zidirea la vederea Lui. Sfinţii Părinţi disting între feluri de smerenie şi de mândrie, în raport cu omul şi cu Dumnezeu. Smerenia începe cu iubirea faţă de semeni şi implică recunoaşterea faptului că sursa întregii noastre vieţi biologice şi spirituale este exterioară, este Dumnezeu. Nu este însă doar un act comprehensiv, de înţelegere raţională, ci de cunoaştere prin încercări şi lupte de dobândire a virtuţilor.
În funcţie de criteriul duhovnicesc luat în consideraţie, smerenia prezintă mai multe aspecte. După subiectul raportării, omul sau Dumnezeu, distingem două trepte. În acest sens, avva Dorotei explica: “Smerenia cea dintâi constă în a socoti cineva pe fratele său mai înţelept decât pe sine şi întrecându-l pe el în toate şi, simplu grăind, aşa cum a zis sfântul acela (Apostolul Pavel, n.n.), în a se socoti pe sine mai jos decât toţi. Iar a doua smerenie constă în a pune pe seama lui Dumnezeu toate isprăvile. Aceasta este smerenia desăvârşită a sfinţilor (…) Aceasta se naşte în chip firesc în suflet din lucrarea poruncilor. Astfel, sfinţii, cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât se văd pe ei mai păcătoşi”. Iar Sfântul Ioan Casian întăreşte acest adevăr: “Nimeni nu poate atinge ţelul final al desăvârşirii, adică al curăţiei, decât numai printr-o umilinţă adevărată, pe care o arată mai întâi faţă de fraţi şi apoi chiar lui Dumnezeu”.
Smerenia păcătosului şi mândria dreptului
După criteriul treptei duhovniceşti a iubitorului de Dumnezeu, putem deosebi o smerenie a păcătosului aflat în stadiul curăţirii, una de mijloc, a celui care încă luptă cu patimile, şi una desăvârşită, care este a celor nepătimaşi. Păcătosul care se umileşte la inimă pentru greşelile sale calcă pe prima treaptă a luptei pentru smerenie. “Trebuie să ştii, învăţa Sfântul Ioan Gură de Aur, că un păcătos smerit întrece pe un drept mândru; adu-ţi aminte de fariseul şi vameşul din Evanghelie. Iată ce spunea fariseul: “Mulţumesc Ţie Dumnezeule, că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, desfrânaţi, sau ca şi acest vameş” (Luca 18, 11). O, ce nebunie! Mândria acestui fariseu nu numai că îl făcea să se înalţe mai presus de tot neamul omenesc, ci într-un chip nebunesc batjocorea pe vameşul, care sta nu departe de dânsul.” În continuare, sfântul punctează reacţiile vameşului: “Nu a răsplătit ocara cu ocară, nu s-a aprins prin batjocorire, ci a suferit totul cu îngăduinţă”. Prin răbdare, “săgeata vrăjmaşului a fost pentru el leac de vindecare, ocara i-a adus lui mărire, cununa de cinste”. Fiecare dintre noi este îndemnat să urmeze modelul vameşului, însă nu prin imitarea păcatelor acestuia, ci a cugetării smerite. În gradul de virtute nedeplină, regăsim smerenia la cel aflat în stadiul luptei cu patimile, care se sileşte să identifice cu mintea sa motive pentru a se smeri. Smerit cu cugetul, dezvolta Isaac Sirul, nu îl putem numi “nici pe cel ce se smereşte la amintirea păcatelor şi greşelilor, când şi le aminteşte înainte de a se simţi zdrobit cu inima şi de a coborî cugetarea lui din gândurile de mândrie în vremea pomenirii lor, deşi şi acest lucru e vrednic de laudă. Pentru că dacă mai are un gând de mândrie, încă n-a dobândit smerenia, ci încearcă să şi-o apropie prin felurite meşteşugiri. Chiar dacă şi acest lucru e vrednic de laudă, totuşi încă nu are smerenia, ci o voieşte, dar încă nu o are”. Pentru simplul fapt că te străpungi la inimă câteodată sau ai lacrimi la rugăciune, nu înseamnă că ai atins cerul smereniei. Spre exemplu, lacrimile la rugăciune, mai ales în prezenţa altora, pot fi aduse de către demoni, ca să te atragă spre slava deşartă şi să îţi faci impresii că eşti special şi deosebit de turma credincioşilor. În completarea portretului acestui luptător pentru evlavie, Diadoh al Foticeii sublinia: “El are un cuget mai smerit din pricina neputinţei trupului, sau a celor ce duşmănesc fără temei pe cei ce se îngrijesc de dreptate, sau a gândurilor rele”. Pe această treaptă persistă încă întristarea şi descurajarea, în lipsa fericirilor pământeşti. “Dar tot cel ce se nevoieşte a trebuit să treacă prin cea dintâi ca să ajungă la cea de-a doua”.
Smerita cugetare, însuşirea firească a celor desăvârşiţi
Sfântul Isaac Sirul distinge ca pisc al desăvârşirii smerenia suprafirească, harismă care se dă sfinţilor numai după ce au câştigat toate virtuţile: “Numai în desăvârşirea virtuţilor se poate dobândi smerenia”. Cel desăvârşit, deşi are fapte vrednice de laudă, le tăinuieşte şi se socoteşte în sinea lui ca fiind nimic. În acelaşi ton, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: “Smerenia nu înseamnă ca un păcătos să se socotească pe sine cu adevărat păcătos, ci aceea este smerenie, când cineva se ştie pe sine că a făcut multe şi mari fapte bune, şi totuşi nu cugetă lucruri înalte despre sine, ci zice ca Pavel: “Cu nimica pe mine nu mă ştiu vinovat, însă aceasta nu mă îndreptează pe mine” (1 Cor. 4, 4)”. Omul sfânt, continua Isaac Sirul, “n-are nevoie să caute pricini pentru cugetul său ca să se smerească, ci cel ce a dobândit-o pe aceasta în toate acestea în chip desăvârşit şi firesc, fără să se silească. Căci el a primit-o în sine ca un dar (harismă) mare”. Această smerenie este prezentă în inima lui nu prin efort raţional-mental, ci “fără silă”. Smerenia desăvârşită, întărea şi Diadoh al Foticeii, “se iveşte (…) când mintea e luminată de harul dumnezeiesc întru simţire şi siguranţă multă”. Atunci, “sufletul are smerita cugetare ca pe o însuşire firească, întrucât, fiind plin de bunătate dumnezeiască, nu mai poate să se umple de slavă deşartă, chiar dacă ar împlini neîncetat poruncile Domnului, ci se socoteşte pe sine mai smerit decât toţi, în urma împărtăşirii de bunăvoinţa dumnezeiască”. În starea aceasta, atletul duhovnicesc nu este impresionat de nimic din bogăţiile lumii şi “nu simte săgeţile cumplite ale păcatului”. Un simulacru de smerenie regăsim la omul care temperamental este blând şi liniştit, nu dintr-o lucrare duhovnicească. Căci scrie: “Nu tot cel blând şi liniştit, sau înţelegător şi blând prin fire, a ajuns la treapta smeritei cugetări”. Aşa cum remarca şi Sfântul Isaac Sirul, omul “nu învaţă decât prin încercări. Şi fără încercare nu cunoaşte smerenia”. Iar Diadoh al Foticeii spunea că “strălucirea smereniei” nu o putem atinge “dacă nu ne-ar înmuia harul, aducând asupra noastră pătimirile povăţuitoare, ca să lămurească voia noastră cea slobodă”. Pentru a dobândi smerenia, nu ajunge să citim cărţi sau să chemăm în mintea noastră gânduri smerite. Este nevoie să cunoaştem întru simţirea inimii că nu putem face nimic bun fără Dumnezeu. Dar întâi trebuie să trecem prin “cuptorul” necazurilor, să ne simţim neputinţa şi să înmulţim rugăciunile de cerere a ajutorului divin. “Iar când cineva cunoaşte că este lipsit de ajutorul lui Dumnezeu, face multe rugăciuni şi cu cât le înmulţeşte pe acestea, cu atât se smereşte mai mult în inima sa. Căci, observa Isaac Sirul, nimeni, rugându-se şi cerând, nu poate să nu se smerească. Iar “inima zdrobită şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalmul 50, 19). Mai departe pe acest lung drum duhovnicesc, inima se smereşte prin dureri şi părăsiri povăţuitoare din partea lui Dumnezeu, ceea ce are ca rezultat şi oprirea minţii din vagabondarea gândurilor: “Căci smerenia adună inima”. Aşadar, omul smerit la inimă este un om concentrat, “adunat”, care se roagă cu mintea neîmprăştiată. Câştigul acestei rugăciuni concentrate este faptul că “inima simte ajutorul lui Dumnezeu. Pentru că află o putere de încredere ce se mişcă în ea. Iar când omul simte ajutorul dumnezeiesc, că e de faţă ajutându-l, inima lui se umple îndată de credinţă şi înţelege prin aceasta că rugăciunea îi este mijlocul prin care găseşte ajutor şi izvor de mântuire”.
În faţa smereniei, diavolul este neputincios
Numeroase încercări şi ispite sunt aduse de Dumnezeu peste cei care Îl iubesc. Astfel, “de multe ori îi înfricoşează cu patimile firii şi cu alunecările în gânduri urâte şi spurcate. Iar uneori, cu boli şi neputinţe trupeşti; şi alteori, cu sărăcie, cu lipsa celor neapărat de trebuinţă. Şi uneori, cu durerile unei frici cumplite şi cu părăsirea şi cu războiul arătat al diavolului, prin care obişnuieşte să-i înspăimânte. Iar alteori, prin felurite lucruri înspăimântătoare”. Aceste necazuri sunt clopoţelul duhovnicesc prin care Dumnezeu îi cheamă pe iubitorii lui, “ca să nu cadă în somnul trândăviei, fie din pricina unor lucruri faţă de care cel ce se nevoieşte e slab, fie pentru trezirea fricii de cele viitoare”. Prin urmare, cu cât suntem mai treji, mai puţin leneşi în lucrarea minţii, suntem şi mai smeriţi, mai mulţumitori şi avem prezenţa de spirit duhovnicească de a ne învinovăţi pe noi înşine pentru tot răul care ni se întâmplă. Pentru mândrie se abat asupra noastră multe necazuri, “ca să fie deşteptată cugetarea”. Făcând fapte bune, omul trebuie să şi vegheze în toată vremea “şi să-şi păzească sufletul şi să cugete că e creat şi, de aceea, uşor la cădere. Căci fiecare, fiind creat, are nevoie de puterea lui Dumnezeu, care să-l ajute”.Omul smerit cu inima nu opune niciodată altuia scutul unui orgoliu care să îi apere egoismul rănit. Cel smerit nu poate fi jignit, supărat, stârnit la mânie. Însă în inima celui mândru creşte “arborele fărădelegii” despre care vorbea Marcu Ascetul, numind patimile amărăciunii, a mâniei şi a supărării. Ne scapă adesea din vedere această legătură subtilă dintre mândrie şi o banală supărare, o tristeţe sau mânie. Omul smerit este împăciuitor şi făcător de pace, dar cel mândru produce conflicte: “Prin mândrie se aţâţă numai certuri, dar înţelepciunea este cu cel ce ascultă sfaturile” (Proverbe 13, 10). Cel smerit este iubit de Dumnezeu, de oameni şi chiar de fiarele sălbatice, care-şi “pleacă capetele lor şi ling mâinile şi picioarele lui, căci din ele se răspândeşte acea mireasmă ce se răspândea din Adam înainte de cădere”. Mai mult, spunea Isaac Sirul, “chiar dracii, cu asprimea, cu răutatea, cu mândria cugetului lor, când se apropie de el, se fac una cu pământul. Şi toată viclenia lor se prosteşte şi uneltirile lor se destramă şi răutăţile lor se opresc”. Celui mândru însă îi stau împotrivă şi Dumnezeu, şi oamenii (Luca 26, 41). Privirea sa dispreţuitoare, mersul ţanţos, limbajul arogant şi sfidător, ironic, maliţios şi sarcastic nu atrag decât duhurile întunecate spre a-l face vas al răutăţii lor. Ba chiar, “cel mândru nu va mai avea nevoie de drac. Căci el însuşi este drac şi vrăjmaş şi se războieşte cu sine”, adăuga Sfântul Ioan Scărarul. Omul trufaş nu se cunoaşte deloc pe sine, remarca Sfântul Ioan Gură de Aur, întrucât îşi atribuie calităţi care sunt daruri de la Dumnezeu. Dar, “ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit?” (I Cor. 4, 7), îl întreba Apostolul Pavel pe cel mândru. În schimb, omul smerit, spunea Sfântul Ioan Casian, se păzeşte, de duhul mândriei, zicându-şi, la dobândirea oricărei fapte bune: “Nu eu, ci darul lui Dumnezeu, care este cu mine” (1 Cor. 15, 10), “Fără de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5) sau “Dacă Domnul nu ar zidi casa, în zadar s-ar trudi ziditorii” (Psalmul 26, 1), sau “Nu a celui ce voieşte, nici a celui ce aleargă, ci a lui Dumnezeu, care miluieşte” (Rom. 9, 16).
Slava deşartă şi discreţia
Pe de altă parte, cel mândru caută să fie recunoscut, admirat, apreciat şi slăvit de oameni. Aceasta este patima slavei deşarte, pe care Sfântul Ioan Scărarul o caracteriza ca fiind “risipirea ostenelilor, pierderea sudorilor, nepoata necredinţei, înaintemergătoarea mândriei, înecarea corabiei în port”. După Sfântul Ioan Casian, slava deşartă este considerată ca început al mândriei, patimă care îi războieşte mai ales pe cei desăvârşiţi, care au biruit patimile desfrânării şi mâniei. Omul smerit este doar o prezenţă care transpare, devine vizibilă numai prin gesturile sale materiale, dar discrete până la diafan. El nu se compară decât cu el însuşi şi se consideră păcătos şi că nu face nimic bun. Spre acest model duhovnicesc îndemna şi Cuviosul Petru Damaschin: “Având cineva toată virtutea trupească şi sufletească, să se socotească pe sine şi mai dator lui Dumnezeu, ca unul ce a luat multe prin har, nevrednic fiind”. Iar Cuviosul Isaia Pustnicul adăuga: “Smerenia constă şi în a nu se măsura cineva ca să constate până unde a ajuns prin vreo faptă a sa; a privi la ea cât de importantă, cât de mare, a nu o lua în seamă. Smerenia mai stă în: a nu se sfădi, în supunere, în a căuta mereu cu privirea în jos, a avea ochii morţi; a te păzi de minciună, a nu te lăsa prins de vorbe deşarte, a nu te împotrivi nimănui, a te sili pe tine la osteneală, a răbda defăimarea, a urî odihna şi a nu supăra pe nimeni”. Mai mult, una din calităţile smeritei cugetări, potrivit aceluiaşi autor duhovnicesc, constă în renunţarea la voia proprie în favoarea aproapelui, dar “întru cunoştinţă”, cu discernământ.
Tămăduirea mândriei
Sfântul Vasile cel Mare aprecia că cel mândru “se vindecă dacă crede în judecata celui care a spus: “Domnul celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (Iac. 4, 6), altfel spus dacă se teme de judecata la care va fi supusă mândria”. Domnul Hristos însuşi atrage atenţia asupra urmărilor nefericite ale mândriei: “Oricine se înalţă pe sine se va smeri” (Mt. 23, 12; Lc. 14, 11). Iar Marcu Ascetul spunea: “Când vezi vreun gând că-ţi făgăduieşte slava omenească, să ştii sigur că-ţi pregăteşte ruşine”. Ca şi smerenia, mândria prezintă două forme: una în care te consideri mai presus de ceilalţi oameni şi îi dispreţuieşti, şi una prin care pui pe seama puterilor proprii darurile şi reuşitele (fizice, intelectuale, spirituale şi materiale, sociale). Atunci când omul se concentrează pe sclipirea de bine şi frumos din celălalt, fără a privi la defectele lui, are şansa de a se feri de prima formă de mândrie. Mai mult, aşa cum învaţă avva Dorotei: “A se socoti mai prejos de toţi se opune mândriei celei dintâi. Căci cum se poate socoti pe sine mai mare decât fratele său, sau înălţa în ceva, sau defăima, sau dispreţui pe cineva, cel ce se socoteşte pe sine mai prejos de toţi”. De asemenea, acceptarea ocărilor, a batjocurii, a necinstei sau defăimărilor sunt “leacuri tămăduitoare ale mândriei”.Iar al doilea tip de mândrie se vindecă prin rugăciunea neîncetată: “Cel ce se roagă totdeauna lui Dumnezeu, de se învredniceşte să izbutească în ceva, ştie de unde i-a venit ajutorul ca să izbutească şi nu se poate mândri, nici nu-şi pune cele izbândite pe seama puterii sale, ci le pune pe seama lui Dumnezeu şi Lui îi mulţumeşte pururea şi pe El îl roagă pururea, tremurând să nu cadă de la ajutorul Lui şi să se arate slăbiciunea şi neputinţa lui”. Mai mult decât orice altă patimă, mândria nu se poate tămădui prin eforturi proprii. Sfântul Ioan Scărarul ne-a lăsat un cuvânt care, până astăzi, stârneşte în fiecare din noi o bună nelinişte: “Pe cei neînfrânaţi poate că-i vor tămădui oamenii; pe cei vicleni, îngerii; iar pe cei mândri, singur Dumnezeu”.Să umblăm în toate zilele în duhul smereniei, care nu înseamnă să ne punem mai jos decât ceilalţi, într-o coregrafie ce presupune o coborâre de pe un loc mai înalt. Omul smerit nu coboară de undeva, ci se recunoaşte cu realism duhovnicesc a fi nimic şi cel din urmă. “Cel smerit, spunea Sfântul Macarie cel Mare, nu cade niciodată. Unde ar putea să cadă acela care se află mai jos decât toţi?”. Smerenia nu înseamnă ca un păcătos să se socotească pe sine cu adevărat păcătos, ci aceea este smerenie, când cineva se ştie pe sine că a făcut multe şi mari fapte bune, şi totuşi nu cugetă lucruri înalte despre sine, ci zice ca Pavel: “Cu nimica pe mine nu mă ştiu vinovat, însă aceasta nu mă îndreptează pe mine”(1 Cor. 4, 4).”
