În ianuarie, într-o dimineață, pe la 4 a sunat telefonul. Ne-am speriat, bineînteles, și mama a ridicat receptorul cu destulă frică.
– Vreau să vă anunț o bucurie, a spus o voce.
Nu se auzea prea bine, se telefona dintr-un loc populat, cu un puternic zgomot de fond.
– Vreau să vă anunț o bucurie. Soțul dumneavoastră va veni curând acasă.
– Doamne! a început mama să plângă. Adevărat? Curând? Când?
– Foarte curând! Sunteți bine? Sănătoase amândouă?
– Da, da, suntem bine. (…)
Necunoscutul a închis și noi n-am știut ce să credem. Să fi fost o glumă proastă? Cineva care vrea să-și bată joc de noi?… Nu, nu se putea asta. Nu, trebuia să fie un recent eliberat din închisoare – așa, ca tânărul care venise cu câteva luni înainte la noi. N-am mai putut dormi. Eram prea emoționate…
După vreun sfert de ora, telefonul a sunat iarăși. Era din nou necunoscutul:
– Voiam să vă spun că soțul dumneavoastră va veni foarte, foarte curând.
– Curând?, a întrebat mama plină de speranță. Doamne, cât de curând?
– Mărioara, nu mă recunoști? Eu sunt…
Mama a început din nou să plângă:
– Dumitre, Dumitre, tu ești? (…)
În sfârșit, timpul s-a hotărât să treacă și, chiar mai repede decât speram, am văzut intrând pe poartă silueta înaltă a tatei, cu pălăria lui cu boruri late. Ducea în mână o bocceluță. Ne-am repezit afară și ne-am îmbrățișat plângând. Era frig și zăpada scârțâia sub pașii nostri. Doamne, ce fericire! Ce dimineață minunată!
– De ce n-ai spus dintr-o dată la telefon că ai venit?, l-am întrebat.
– Mi-a fost teamă să nu vă emoționați prea tare. Să n-ai un șoc, Mărioara, un atac de inimă…
Sosise pe la miezul nopții și așteptase cuminte în gară, până în zori, ca să nu ne sperie, să nu ne emoționeze. Apoi a pregătit-o pe mama… Doamne, ce fel de om era!
Da, ăsta era tata. Ceilalți erau mai importanți și nu se gândea decât la ei.
Lidia Ionescu-Stăniloae
