Starea sufletului după moarte

Patimile sufletului nu pier o dată cu moartea. Astfel, Sfântul Macarie Egipteanul spune că: „Sufletul cel păcătos, fiind încă în trup, răspândește duhoarea faptelor rele, dar după moarte o răspândeste încă și mai mult. Și ele, coplesindu-l, în fac negru și întunecat”1. Patimile alipesc sufletul de lumea aceasta și, după cum spun Părinții, ele îl îngreunează, de nu-și poate lua zborul la Cer. De aceea, Sfântul Grigorie de Nyssa îi învață pe creștini să se ferească pe cât pot de o asemenea întinare: „Cei ce trăiesc în trup trebuie să se dezlege de împătimirea trupească mai ales printr-o viață virtuoasă, pentru ca după moarte să nu mai aibă nevoie de o altă moarte, care să-l dezlipească de trup; ci, scăpând din lațuri, moartea să-i lase sufletului cale ușoară și neîmpiedicată spre binele de sus; fiindcă acum nu-l mai împovărează trupul.

Dar dacă cineva are cugetarea cu totul trupească, punându-și toată pornirea și lucrarea sufletului în slujirea poftelor trupești, un astfel de om nici după ce a ieșit din trup nu se desparte cu totul de patimile trupești. După cum cei ce-și petrec cea mai mare parte a vieții în locuri rău-mirositoare nu scapă de putoarea aceea nici când se mută la aer curat, căci, petrecând vreme îndelungată în acel miros greu, a pătruns în ei și nu mai iese, tot așa și cei iubitori de trup este cu neputință să nu ducă cu ei, după mutarea în viața cea nevăzută, măcar cât de puțin din duhoarea trupului; iar din această pricină suferința lor sporeste, fiindcă sufletul lor e încă și mai înlănțuit de cele pământești.”2
În treacăt fie spus, în acest fel explică Sfântul Grigorie de Nyssa apariția nălucilor: „Cu aceasta se potrivesc și cele spuse de unii, că în jurul mormintelor se arată adesea, ca niște umbre, nălucile celor adormiți. Dacă aceasta este adevărat, atunci se dovedește astfel că unele suflete sunt foarte alipite de viața trupească, alipire ce trece, în cazul acesta, dincolo de marginile firești, iar aceasta pentru că sufletul n-a putut să iasă din trup și să zboare din el curat si fără nici o urmă de tină, nici n-a îngăduit chipului său să se transforme cu totul într-unul nevăzut, ci zăbovește lângă forma trupului, chiar și după ce forma s-a destrămat și, deși a ieșit din trup, rătăcește cu dor prin locurile în care se află materia trupului și se întoarce mereu la el.”3

Dimpotrivă, curățit de patimi, ușurat de povara cărnii și neținut de lațurile lumii, sufletul se desparte lesne de trup și se înalță la cereștile locașuri 4.
Putem spune, așadar, că sufletul duce cu sine tot ce-a agonisit în vremea sălășluirii sale în trup, fie bune, fie rele, și stăruie în cele în care a fost aflat la vremea morții. „Sufletele celor adormiți – scrie Arhimandritul Iustin Popovici – intră în viața de dincolo cu tot ceea ce poartă în ele, după cuvântul care zice: «Faptele lor vin cu ei.» (Apoc. 14, 13). Merg dincolo cu toate gândurile și simțirile lor, cu virtuți și cu patimi, cu cele bune ale lor și cu cele rele, cu întreaga lor lume morală. Adică, așa cum sunt si așa cum au ieșit din acest trup și din viața pământească”5. Aceasta este, după el, o formă de păstrare a identității persoanei: „Dacă moartea ar putea să schimbe starea sufletului, s-ar pierde continuitatea persoanei, și în viața de dincolo Petru n-ar mai putea fi recunoscut ca fiind Petru, nici Pavel, ca Pavel.”6
De vreme ce sufletul își păstrează starea spirituală în care l-a aflat ceasul morții, urmează că de-acum înainte îi este cu neputință să se mai schimbe în vreun fel. Iar aceasta din mai multe motive. Unul dintre ele, după Părintele Iustin Popovici, este acela că, lipsit de trup și de prilejurile din viața pământească, sufletul nu are cum să ducă o altă viață sau să se poarte altfel. „Chiar dacă în lumea de dincolo sufletul ar voi din toată ființa sa să se schimbe și să înceapă o nouă viață, cu totul alta decât cea dusă pe pământ, el nu poate face lucrul acesta în nici un chip. Nu mai poate s-o facă pentru că-i lipseste trupul, fără de care omul nu este om și nu poate să hotărască și să acționeze liber; îi lipsesc totodată locurile și tovărășiile pământești, care-i dădeau prilej de fapte bune și de mântuire. Altfel spus, pe lumea cealaltă sufletul nu mai poate să se pocăiască, pentru că acolo rodesc cele pe care le-a sădit aici […]. Aceasta ne învață Sfânta Scriptură numind cele de pe pământ „semănături”, iar viața de dincolo „seceriș”.( Gal. 6, 7-8.)7

1. Despre ieșirea sufletului… Și cum se desparte de trup…

2. Dialogul despre suflel și înviere.

3. Ibidem.

4. Vezi Ibidem, 73.

5. Dogmatica Bisericii Ortodoxe, vol. 5, Lausanne, 1997, p. 369.

6. Ibidem.

7. Ibidem, p. 370.

Total
1
Shares
Previous Post

Atât de mari erau harismele pe care i le dăruise Dumnezeu!

Next Post

Este minune apariția Cinstitei Crucii la 14 Septembrie 1925?

Related Posts