În fiecare an, pe 20 noiembrie, cu o zi înainte de marele praznic al Intrării în Biserică a Maicii Domnului, numită în popor şi Vovidenia, Biserica noastră Ortodoxă îl cinstește pe Cuviosul Grigorie Decapolitul, unul dintre marii mărturisitori ai dreptei credințe în vremuri de restriște. Ocrotitor duhovnicesc al Mănăstirii Bistrița din județul Vâlcea, acest Sfânt rămâne până în zilele noastre un exemplu de credință neclintită și de dragoste desăvârșită faţă de Dumnezeu și de poruncile Sale. Se spune că, încă din pruncie, inima lui ardea pentru cele cerești, iar sufletul nu-și găsea odihna în grijile lumii. Alegând să renunțe la căsătorie, și-a dedicat viața lui Dumnezeu și slujirii Sale… pe vecie!
Pentru că mulți dintre dumneavoastră ne-ați propus, în anii trecuți, să notăm câteva rânduri și despre acest Sfânt ocrotitor al Olteniei și al întregii noastre țări, iată că în acest an dedicăm un prim articol și Sfântului Grigorie Decapolitul, aducându-vă înainte un detaliu mai puțin cunoscut din viața sa: felul aparte în care au ajuns în țara noastră Sfintele sale Moaște, fiind cumpărate… de la un musulman. Detalii, în rândurile de mai jos.
Sfântul din Asia Mică
Înainte de toate, se cuvine să notăm câteva detalii biografice. Astfel, reținem că Sfântul Grigorie Decapolitul s-a născut în orașul Irinopolis din Decapolea Isauriei, în sud-estul Asiei Mici, pe la sfârșitul secolului al VIII-lea, într-o familie înstărită și evlavioasă. Încă din tinerețe, avea o înclinație deosebită pentru viața duhovnicească, dedicându-se rugăciunii, meditației și faptelor de milostenie. După ce a respins propunerea părinților de a se căsători, a ales să se retragă în Munții Isauriei, unde, sub îndrumarea unui fost episcop refugiat, a intrat în monahism.
În perioada iconoclasmului, Cuviosul Grigorie a fost un apărător vrednic al cultului Icoanelor, criticându-i pe cei care au căzut în erezia iconoclastă, inclusiv pe egumenul mănăstirii în care se afla. După ce a fost asuprit pentru curajul său, s-a retras într-o mănăstire condusă de unchiul său, unde a continuat viața de călugăr timp de 14 ani. Mai târziu, s-a retras într-o peșteră din munți, unde a dus o viață de asceză aspră, dedicându-se cu totul rugăciunii și meditației.
După o perioadă de pribegie în Apus, la Roma, a continuat să călătorească, vindecând bolnavi și aducând mângâiere celor care aveau nevoie de îndrumare duhovnicească. Apoi, întorcându-se, s-a stabilit în Tesalonic, unde a devenit recunoscut pentru darul înainte-vederii și pentru numeroasele minuni săvârșite prin puterea rugăciunilor sale. În ciuda vârstei înaintate și a suferinței fizice, a continuat să se roage lui Dumnezeu pentru binele celor din jur. Spre sfârșitul vieții, a fost lovit de o boală grea și a călătorit la Constantinopol pentru a se întâlni cu unchiul său, care fusese eliberat din închisoare. A trecut la Domnul în ziua de 20 noiembrie 842, în urma suferinței sale, iar la câteva luni după moartea sa, în 843, a avut loc reinstaurarea cultului Icoanelor, un moment de mare însemnătate pentru Biserica noastră Ortodoxă.
Moaștele Sfântului Grigorie, cumpărate de la un musulman
La scurtă vreme, mormântul său a devenit un adevărat loc de pelerinaj, datorită minunilor care se săvârșeau acolo, printre care amintim doar multele tămăduiri de boli și din robia diavolului. Văzând aceasta, călugării din mănăstirea în care era îngropat au hotărât să-i dezgroape trupul și au văzut că acesta era întreg și neputrezit.
Moaștele sale au rămas în Constantinopol, într-o mănăstire ctitorită de ucenicul său, Iosif Imnograful, timp de peste șase secole, până la căderea Constantinopolului în 1453, iar în jurul anului 1490 acestea au fost aduse în țara noastră. Potrivit tradiției, Banul Barbu Craiovescu, care provenea dintr-o însemnată familie nobiliară română, dintr-o pricină necunoscută, aștepta să fie executat într-o temniță din Istanbul. În noaptea dinaintea execuției, cunoscutul se ruga cu lacrimi către Dumnezeu și către Cuviosul Grigorie, despre care știa că a ocrotit atâta vreme vechea capitală a Bizanțului. Rugăciunile sale erau atât de intense, încât a adormit. În vis, scăpase din temniță și se afla într-o Biserică luminată de candele și cu Icoane aurite: era la Bistrița, departe, peste mări și țări, înconjurat doar de câțiva monahi surprinși să vadă un boier cu haine rupte și lanțuri la picioare.
Achitat și eliberat din închisoare, Barbu Craiovescu și-a asumat o misiune asemănătoare, parcă, Sfintei Împărătese Elena: a pornit în căutarea Moaștelor Cuviosului Grigorie Decapolitul. După o lungă călătorie prin Istanbul, a aflat că Moaștele erau păstrate de un negustor turc, care, deși era musulman, simțea binecuvântarea pe care prezența Cuviosului o aducea în casa lui. Nu i-a fost ușor lui Barbu să-l convingă pe turc să se așeze la „masa negocierilor”, însă acesta din urmă a acceptat numai după ce boierul i-a propus un schimb inedit: racla să fie pusă pe un talger de cântar, iar pe celălalt talger să fie pus același număr de kilograme în aur curat. Negustorul a acceptat, însă nu știa că Sfântul urma să facă o mare minune: trupul său a devenit atât de ușor încât Barbu Craiovescu a echilibrat cântarul doar cu câțiva galbeni, spre marea mâhnire a turcului, care a strigat: „Ghiaurul tot la ghiaur trage!” (termenul „ghiaur” sau „gâvur” în turca modernă este un apelativ etnic cu o conotație ofensatoare, folosit de musulmani pentru a desemna persoanele care nu sunt musulmane, în special creștinii).
După o perioadă, turcul, simțindu-se înșelat de creștini, a venit la Mănăstirea Bistrița pentru a recupera Moaștele sau pentru a cere o sumă mai mare de bani. Barbu Craiovescu, devenit între timp monahul Pahomie, ctitorul fericit al mănăstirii, aflând despre venirea turcului, a ascuns Moaștele în peștera din muntele din apropiere, unde a construit și un mic paraclis în cinstea Cuviosului Grigorie. Mâniat, turcul a jefuit mănăstirea, dându-i foc și a plecat înapoi în țara sa. După acest episod, se spune că monahul Pahomie a reconstruit mănăstirea și a adus Moaștele din peșteră, păstrându-le cu mare cinste în Biserica mare ca un adevărat tezaur.
Până astăzi, Moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul, păstrate cu evlavie de-a lungul veacurilor, continuă să aducă tămăduire și binecuvântare celor care aleargă la el cu credință, arătându-ne că sfințenia este, într-adevăr, un dar desăvârșit al Harului, care se împărtășește doar celor care se dedică cu toată inima și ființa lor slujirii lui Dumnezeu.
Sursa: http://blog.bizanticons.ro
