„Primește acest Odor și-L păstrează până la a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos, când are să-L ceară de la tine.”
Cuvintele pe care arhiereul le rostește la hirotonia întru preot, încredințând întregul Agneț sfințit candidatului, sunt cutremurătoare. Așa cum primim Trupul lui Hristos, la fel trebuie să-l păstrăm întreg până la a doua Sa venire. Să nu-l risipim prin vrajbă, să nu-l rănim prin neascultare, să nu-l transformăm într-o sursă de venit, așa cum a făcut-o Iuda. La a doua venire a Sa, Hristos îl va cere de la toți cei care au primit această slujire sfântă și înaltă, pe care cuvintele omenești nu o pot cuprinde sau reda întru totul. Ce va cere de la slujitorii Săi de fapt? Întreaga comunitate încredințată lor spre păstorire. Și, când îmi aduc aminte de vorbele dure, dar adevărate, ale unui preot cu viață curată – „dacă oamenii pe care-i păstorești nu se vor mântui, nici tu nu te vei mântui”, nu le pot privi decât ca o interpretare corectă a fragmentului din slujba hirotoniei.
Poate comunitatea pe care o păstorim ca preoți este mică. Avem câteva zeci de suflete. Câteva apropiate de Dumnezeu, câteva înstrăinate de El, multe ezitând la mijloc între nepăsare și o emoție superficială. Poate comunitatea pe care o păstorim este mare și sunt în ea nenumărate persoane, făcând deseori dificilă apropierea sufletească, din cauza risipirii și grabei de a face cât mai multe. Momentul acela cutremurător din slujba hirotoniei trebuie să rămână întipărit în mintea noastră. L-am ținut pe Hristos în propriile noastre mâini pentru prima dată. Și am ținut astfel și sufletele încredințate nouă. Un suflet nu cântărește mult – poate 21 de grame, cum era titlul unui film celebru -, dar atârnă greu. Atârnă mai mult decât universul. Poate pentru că Dumnezeu a creat întreaga lume pentru om. Iar la început omul a fost unul singur. Deci, pentru Dumnezeu, întregul univers valorează mai puțin decât un singur om. De ce ar trebui ca lumea să conteze pentru preot mai mult decât un singur suflet?
Și totuși, în risipirea și graba care ne lovesc, în multele noastre pătimiri și neputințe, angoase și îndoieli mărturisite sau nemărturisite, uităm că și propriul nostru suflet l-am ținut în mâini când am fost hirotoniți. Este un adevăr peste care nu se poate trece. Și suntem datori și pentru el. Deoarece uităm să ne mai preocupăm de propriul nostru suflet, ajungem să nu mai știm ce trebuie făcut pentru sufletele altora. Un preot care nu se spovedește a uitat ce înseamnă pocăința. Un preot care nu mai iubește Liturghia a uitat să-L iubească pe Hristos. Un preot care nu are un canon personal de rugăciune a lăsat deoparte rugăciunea. În treacăt fie spus, este cea mai oribilă scuză spusă vreodată de un slujitor al Sfântului Altar, aceea că nu se mai roagă individual pentru că se roagă împreună cu ceilalți credincioși la slujbe. Un preot care nu mai miluiește pe nimeni își urăște propriul suflet și nu-l vrea mântuit. Pentru că tot ceea ce nu faci pentru propriul tău suflet, nu vei face nici pentru sufletele altora.
Sună egoist? În mod clar nu este. Poate să-l iubească pe aproapele său cel care urăște ceea ce Dumnezeu a creat bun în propriul său suflet? Și cum va descoperi darurile lui Dumnezeu din alții, când le-a disprețuit pe cele pe care le-a primit? Acum, privind în urmă la acel moment din timpul hirotoniei, ne simțim uneori mâinile grele și conștiința încărcată. Dar ar trebui în primul rând să ne aducem aminte ce am făcut din propriul suflet. Cum am uitat să-l hrănim prin Liturghie, să-l curățim prin pocăință, să-l luminăm prin rugăciune, să-l înviem prin milostenie.
Un Odor întreg am primit. Și întreg trebuie să-l dăm înapoi. Plus încă ceva: propria inimă, curățită de păcat.
Pr. Adrian Agachi
Sursa: http://ziarullumina.ro
