Suntem foarte neliniştiţi pentru că judecăm extrem de uşor şi colportăm bârfe despre unul sau altul

PS Ignatie (Episcopul Hușilor)

Memoria liturgică a zilei de astăzi ne pune spre pomenire pe cel care este ocrotitorul acestui loc de rugăciune, Sfântul Ioan Maximovici. Uitându-mă peste biografia acestui sfânt contemporan, am reținut două virtuți esenţiale, cardinale, pe care le găsim, cu foarte multă pregnanță, în omiliile pe care le-a lăsat ca mostenire duhovnicească.

Sfântul Ioan Maximovici era un om foarte rugător. Într-o omilie a sa ni se spune că termometrul vieții duhovnicești este dat de dispoziția pe care un suflet o are pentru a se ruga. Cu cât această dispoziție este mai intensă, mai consecventă, cu atât căldura relaţiei cu Dumnezeu este una autentică, frumoasă. Sfântul Ioan Maximovici ne spune că omul care se roagă şi simte nevoia, în fiecare clipă, de a-L slăvi pe Dumnezu, este cel care dă mărturie despre dragstea sa faţă de Dumnezeu Treime.

Din păcate, dacă am fi sinceri si ne-am uita în această lampă de control pe care ne-o oferă Sfântul Ioan Maximovici, am sesiza că dispoziţia noastră şi momentele în care simţim nevoia să ne rugăm, sunt mult mai puţine decât cele în care Îl neglijăm pe Dumnezeu. Ne aducem aminte de El seara, dimineaţa şi, poate, în duminici şi sărbători, când mergem la Sfânta Liturghie. Ar trebui ca fiecare gând şi gest al nostru să fie un moment de rugăciune. Totul poate fi transformat în rugăciune, de omul duhovnicesc. Cel care se roagă doar atunci când deschide cartea de rugăciune, se roagă cu intermitenţe, cu sincope. În restul zilei uită de Dumnezeu.

Părintele Sofronie Saharov ne dă soluţia, cum putem transforma întreaga noastră viaţă în rugăciune. Părintele Sofronie spune că orice gest al nostru poate fi transformat în rugăciune: «când ne trezim dimineaţă şi ne spălăm pe faţă, Îi putem spune lui Dumnezeu: spală Doamne, sufletul meu cel murdărit de păcate; când ne îmbrăcăm, Îi putem spune Doamne, îmbracă sufletul meu în harul şi liniştea Ta; când mergem la serviciu, să spunem: Doamne, deschide-mi uşa raiului şi fă din viaţa mea un loc în care să fii Tu; când mâncăm spunem: Doamne, hrăneşte-mă cu cuvântul Tău».

Orice gest al nostru poate fi convertit în rugăciune. Trecem pe lângă un om infirm, nu-l putem ajuta concret, însă putem să spunem o rugăciune pentru el.

A doua calitate a Sfântului Ioan Maximovici era că el nu judeca niciodată. Unul din consilierii săi, de pe vremea când era în Shanghai, mărturiseşte că nu l-a auzit niciodată să fi judecat pe cineva. Din această lipsă de a judeca pe cineva, de a calomnia sau murdări pe cineva, îi venea liniştea pe care o împrăştia în jurul său. Această linişte se putea citi din ochii săi, din privirea lui senină şi din modul delicat în care se comporta cu cei din jur. Omul care judecă, care decimează sufletul unui om, murdărindu-l şi mototolindu-i identitatea, trăieşte o mare nelinişte. Omul blând, care are apele sufletului senine, frumoase, este un om care te hrăneşte spiritual. Prezenţa lui este un motiv de pace şi de foarte multă linişte. Toate se liniştesc în faţa omului blând. Sfântul Ioan Maximovici a întrupat foarte frumos cuvântul lui Hristos «veniţi la Mine toţi cei împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă sufletelor voastre»”.

Cât se chinuie omul de astăzi! Cu câte griji se împovărează şi cu câte griji se încarcă! Multe dintre ele îl zdrobesc şi îl fărâmiţează. Suntem atât de neliniştiţi şi nu avem răbdare, nici în casă, nici în familie, nici în biserică. Atunci când judecăm pe om şi avem propriile noastre criterii păcătoase de a-l evalua spiritual, de fapt greşim foarte mult. În Pateric ni se spune că omul care judecă este ca un antihrist. În limba greacă «antihrist» înseamnă «a te pune în locul lui Hristos». În Evanghelia după Sfântul Ioan ni se spune că «Tatăl a dat toată judecata Fiului». Nu nouă! Noi judecăm foarte uşor, colportăm bârfe despre unul sau altul şi de aceea suntem foarte neliniştiţi. Nu reuşim să extirpăm din noi cauza ce generează această stare de tumult.

Trebuie să fim mai atenţi, să nu judecăm! Nu cunoaştem inima celui de lângă noi. Numai Dumnezeu o cunoaşte. Sfântul Ioan Maximovici nu judeca şi împrăştia în jur foarte multă pace. Dumnezeu niciodată nu ne judecă. El ne iubeşte atât de minunat, încât omul care descoperă această dragoste, trăieşte o uimire permanentă.

Cea mai mare minune a lui Dumnezeu este că ne iubeşte pe noi, cu toate păcatele şi neputinţele noastre. A iubi pe cineva cu adevărat nu presupune că acela merită iubirea, ci tocmai când el nu o merită. Asemenea lui Hristos, care, pe Cruce, a primit din partea omului nimicul urii şi tentativa nesăbuită, a acestuia, de a crede că poate să Îl omoare pe Dumnezeu.

Sursa: https://episcopiahusilor.ro/

Total
134
Shares
Previous Post

Haideți să Îl vânăm pe Hristos!

Next Post

Călugărița

Related Posts