De mic am trăit un sentiment straniu privind raportarea mea la lume. Dincolo de alergătura copilului, de toate năzdrăvăniile inerente vârstei, când mă opream pentru câteva clipe să mă gândesc mai profund la faptul existenţei mele în lume, aveam tot timpul sentimentul că visez, sau că între visele mele şi realitate există o anumită continuitate.
Odată cu vârsta, acest sentiment al înstrăinării de evenimentele lumii înconjurătoare, confuzia între ele şi visele aproape kafkiene care îmi inundau somnul a devenit tot mai adâncă. Astfel, pe la 20 de ani ajunsesem să nu mai pot face faţă acestei invazii din subconştient, încât uneori aveam nevoie de puţin timp să mă gândesc dacă o amintire era reală sau de provenienţă onirică.
Nu eram credincios, dar nici necredincios nu mă socoteam, pentru că niciodată nu mă luptasem cu Dumnezeu. Aveam un anumit respect faţă de credinţă, dar nu ştiam mai nimic despre Hristos, căci fusesem cucerit de ştiinţă şi eram complet fascinat de descoperirile ei. În acea perioadă, o bună prietenă m-a îndemnat să mă spovedesc. Era, îmi amintesc, postul Crăciunului. Nu aveam nicio idee despre post, nici despre spovedanie. Simţeam însă că e ceva ce trebuia să se întâmple simplu, ca un eveniment firesc din existenţa mea în lume, la care însă nu mă gândisem niciodată serios până în acel moment. Şi iată că am ajuns la scaunul de spovedanie, fără nicio pregătire, fără niciun gând despre păcat sau despre scopul religios al omului în lume. Desigur, nu aşa ar fi trebuit să stea lucrurile, dar…
Ca în faţa lui Dumnezeu
Întâlnirea mea cu cel care avea să-mi devină duhovnic, Părintele Sofian Boghiu, a fost cât se poate de simplă. Odată ajuns la scaunul de spovedanie, Părintele m-a întrebat cum mă cheamă şi pe urmă a tăcut. Aştepta să-i vorbesc, să-i spun păcatele, dar eu nu ştiam ce anume trebuia să-i spun. Spovedania a fost mai mult un lung şir de tăceri, eu fiind copleşit de prezenţa Părintelui, care mă făcea să mă simt ca în faţa lui Dumnezeu. Atunci am început să caut în sufletul meu şi să scot la suprafaţă lucruri pe care dintr-odată le descopeream că sunt păcate, iar Părintele, cu multă pace şi dragoste, nu mă mustra, ci îmi spunea să nu le mai fac, iar mie îmi devenea clar, din acea clipă, că lucrurile acelea nu mai trebuiau să se întâmple.
De fapt, atunci a fost momentul în care am simţit că încep să văd altfel realitatea, că o nouă perspectivă asupra lumii mi se deschide, în care evenimentele aleatorii ale unei existenţe guvernate de fatalitate nu mai puteau fi confundate cu visele, pentru că dobândeau o altă dimensiune. Realitatea, propria viaţă dintr-odată căpătau sens prin credinţa în Dumnezeu. Altfel spus, acea spovedanie a constituit naşterea mea la viaţa în Hristos. Acum aveam un tată care mi-L descoperea, în chipul său, pe Tatăl nostru, al fiecăruia dintre noi, şi simţeam acest lucru cu toată fiinţa mea. Din clipa aceea, viaţa a început să mi se schimbe cu totul, iar visele acelea intense s-au estompat tot mai mult, până au dispărut. Şi nu erau numai spovedaniile care mă curăţau şi-mi mai ridicau încă un văl de pe minte, ci simţeam permanent prezenţa Părintelui în viaţa mea, în gândurile mele.
Părintele Sofian a fost pedagogul desăvârşit pentru omul semeţ al vremurilor noastre, căruia nu-i place să i se dea lecţii. Iar dacă nu ar fi fost el, nu ştiu ce s-ar fi ales de mine ‒ un om destul de intempestiv, cu o mare iuţime şi cu un apetit pe măsură pentru experienţe cât mai insolite ale vieţii. Părintele nu mi-a ţinut niciodată predici. Nu-mi amintesc să mă fi certat, ci totdeauna îmi vorbea cu multă compătimire, cu multă dragoste și cu duh de rugăciune despre calea cea adevărată, lăsându-mă pe mine să aleg. Părintele Sofian era duhovnicul libertăţii, cum cred că sunt toţi marii duhovnici. Lucrarea lui nu era atât una discursivă, ci cumva, dacă îl primeai în inimă, dacă îl iubeai şi-l aveai drept tată, te însoţea peste tot şi te ajuta să biruieşti în inima ta patimile, prin rugăciunile lui, prin binecuvântarea lui atât de lucrătoare. E o mare taină aceasta, dar sunt convins că aşa se petreceau lucrurile.
Taina întâlnirii cu marii duhovnici cred că nu e alta decât taina întâlnirii cu Însuşi Dumnezeu. În chipul lor, în prezenţa lor se simte atât de pregnant duhul dragostei şi al asumării, Calea, Adevărul şi Viaţa, încât te întăreşti în credinţă nu pentru că auzi, ci pentru că vezi şi simţi. Repet, Părintele Sofian nu ţinea discursuri, dar o întâlnire cu dânsul te liniştea, te hrănea pentru o bună perioadă de timp, şi în acelaşi timp te chema, te îndemna să păşeşti şi tu pe treptele urcuşului duhovnicesc. Dar asta numai dacă erai sincer cu tine însuţi şi nu te transformai într-un parazit duhovnicesc, fiu nevrednic ce supravieţuieşte numai pentru că e dus permanent în spate de Părintele lui duhovnicesc.
Calea de aur
Ne plângem de copiii din ziua de astăzi. Ne plângem că sunt dependenţi de ecrane, că nu mai ştiu ce este respectul, compătimirea, şi nici măcar comunicarea cu cei de o vârstă cu ei. Cred însă că nu vrem să recunoaştem că adevăraţii pedagogi, după chipul lui Dumnezeu, au început să lipsească aproape cu desăvârşire din lumea lor. Atâta timp cât noi am pierdut pacea, cum putem să le transmitem lor duhul păcii? Dacă noi nu am dobândit acea dragoste curăţită de patimi, cum vor putea ei să cunoască ce este dragostea? Iar dacă noi nu mai facem binele din toată inima, de ce mai aşteptăm ca ei să urmeze simplitatea şi să iubească binele? Din păcate, copiii din ziua de azi nu sunt decât victimele unei societăți în care lumea părinţilor şi chiar a bunicilor lor se împărtăşeşte din ce în ce mai puţin din darurile naturale şi duhovniceşti.
Înainte de a-i judeca pe copiii noii generaţii, trebuie să înțelegem că, dacă noi am pierdut cu totul discernământul şi ne complacem în tot felul de patimi, ei nu vor fi decât copiii acestui veac, pentru a decădea cu mult mai jos decât noi, unii până la consecinţele ultime ale lucrării duhurilor ce guvernează răul şi haosul din lume. Și spun aceasta gândindu-mă că soluţia pentru vremurile în care trăim nu mai poate fi activismul, în condiţiile în care stăpânitorii lumii acesteia şi-au strâns în mâinile lor mai toate mijloacele. Astăzi este nevoie, mai mult ca oricând în istorie, să-L facem pe Duhul lui Dumnezeu prezent în viaţa noastră. Calea de aur pe care trebuie să o urmăm cu toţii nu poate fi alta decât cea arătată de Părintele Sofian ‒ calea lăuntrică, calea pedagogiei prin pilda propriei vieți, a rugăciunii, a asumării, a jertfirii de sine.
Spunea Sfântul Serafim din Sarov că, acolo unde unul se linişteşte, mii se mântuiesc în jurul lui. Poate nu vom ajunge până acolo, dar trebuie să plecăm măcar de la conştientizarea faptului că lumea este aşa cum este pentru că răul s-a înmulţit în oameni, dar și pentru că noi înşine nu suntem sfinţi, aşa cum ne vrea Hristos (cf. I Petru 1:16). Copiii ni se înstrăinează pentru că nu se pot odihni în duhul nostru, nu ne simt a le fi liman în această mare învolburată care este lumea. Fie că sunt cu noi, fie în haosul patimilor, li se pare acelaşi lucru. De aceea cred că, dacă ne doare pentru copii, pentru adolescenţi, pentru lumea din jur, trebuie să ne retragem cât mai mult în inimă şi să strigăm la Domnul cu toată sinceritatea şi pocăinţa, cu durerea că nu suntem mai buni şi că lumea suferă atât de mult şi din cauza noastră. Atunci și numai atunci cred că putem spune că suntem pe drumul cel bun şi că cei care ne înconjoară şi pe care îi iubim au o altă şansă. Războiul trebuie dus mai mult înlăuntrul inimii noastre, iar dacă acolo vom birui, cu siguranţă că și în lume va fi mai multă pace. Aceasta a fost lecţia pe care mi-a dat-o Părintele meu duhovnicesc, Sofian Boghiu.
Părintele este, cu siguranţă, unul din marii Sfinţi ai epocii noastre, pentru că, prin îndrumarea duhovnicească şi prin rugăciunea sa pentru lume, a salvat mii şi mii de oameni de la moarte spirituală. Ne-a învăţat că, în vremurile noastre, armele nu pot fi altele decât rugăciunea şi smerenia, blândeţea şi pacea. Numai prin acestea, în care Se odihneşte Duhul lui Dumnezeu, poate fi biruit duhul lumii, şi astfel să mai primim puțin răgaz pentru mântuire ‒ a noastră, dar şi a cât mai multora dintre cei zidiţi după chipul lui Hristos.
Virgiliu Gheorghe
Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 164 (septembrie 2022)
