Motivele instituirii acestei Taine sunt descrise în Epistola Sfântului Apostol Iacov, în care citim următoarele: Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii ca să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, întru numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav, şi Domnul îl va ridica, şi, de va fi făcut păcate, se vor ierta lui (Iacov 15, 14-15).
Acest text ne vorbeşte despre faptul că, oriunde ar fi cineva bolnav de orice fel de boală, poate să cheme preoţii Bisericii pentru a i se face slujba de Maslu. Biserica papală, după despărţirea ei de Biserica cea Una a lui Hristos, a adus inovaţii şi în ceea ce priveşte această Taină. A hotărât, aşadar, că aceasta este o slujbă destinată numai muribunzilor. Decizia s-a luat la sinodul de la Trident din 1545-1563. Sfântul Iacov ne scrie foarte clar că rugăciunea credinţei (sau a nădejdii) îl va vindeca pe cel bolnav şi că Domnul îl va ridica din patul său. În schimb, papistaşii, prin folosirea acestei Taine numai în cazul muribunzilor, nu fac altceva decât să provoace deznădejde în sufletele credincioşilor lor. De câte ori intră în casele lor pentru oficierea acestei Taine, oamenii intră în panică, încep să plângă, se văicăresc, fiind siguri că pentru cel bolnav nu mai este nicio speranţă. În vechime, în Apus, se săvârşea această Taină în biserică. Se mai săvârşea la casa celui bolnav de şapte ori, în fiecare zi a săptămânii, cu speranţa că se va vindeca. De ce apoi această schimbare? De vreme ce Apostolul Iacov ne spune că această slujbă se poate ţine pentru orice boală, de ce papistaşii interzic cu desăvârşire săvârşirea ei pentru copii sau pentru bolnavii psihic? Pentru că nu înţeleg? Harul nu are legătură cu capacitatea de înţelegere a omului.
O altă inovaţie care priveşte această Taină constă în aceea că numai episcopul sau anumiţi preoţi desemnaţi de el au voie să o săvârşească. Însă aceasta contrazice tradiţia liturgică a bisericii apusene, potrivit căreia toţi preoţii au dreptul să săvârşească toate Tainele, în afară de hirotonie.
Tradiţia Ortodoxă a stabilit că scopul acestei Taine este în primul rând vindecarea trupească a bolnavului şi iertarea păcatelor lui, care au o oarecare legătură cu boala de care suferă. Această Taină nu este însă contrară sau concurentă Tainei Spovedaniei. Bolnavul are obligaţia morală ca, atunci când poate, să se spovedească cu pocăinţă şi cu zdrobire de inimă de toate păcatele care i-au îngreunat şi i-au rănit inima şi sufletul şi care, foarte probabil, i-au condus şi trupul spre boală. În Biserica noastră, această Taină este săvârşită de unul (atunci când nu există posibilitatea de a fi mai mulţi preoţi), trei sau şapte părinţi. Se săvârşeşte nu doar pentru cei grav bolnavi, ci tuturor celor care doresc să participe – şi chiar copiilor. Şi se oficiază oricând este nevoie. Această Taină se mai slujeşte în chip solemn, pentru toţi creştinii, în seara din Miercurea Mare a fiecărui an. Instrumentele văzute ale acestei rânduieli sunt: uleiul, rugăciunile de invocare a sfinţirii acestuia şi ungerea cu untdelemn sfinţit, în semnul Sfintei Cruci, a părţilor văzute ale corpului (frunte, mâini).
Elementul nevăzut este reprezentat de harul divin, prin care Dumnezeu poate vindeca bolile sufleteşti şi trupeşti ale celor ce se roagă cu credinţă. El oferă uşurare sufletească, sfinţire şi binecuvântare. Au fost bolnavi care, participând la această Taină, s-au întors la credinţă, s-au spovedit, şi-au regăsit drumul duhovnicesc şi mântuirea sufletului.
MĂRTURII DESPRE SFÂNTUL MASLU
a) Vino să vezi minunile lui Dumnezeu
Din cartea părintelui Ştefan Anagnostopoulos, Cunoaşterea şi trăirea credinţei ortodoxe, am reţinut următorul caz interesant, care dovedeşte puterea acestei Taine. A fost povestit de un diacon al cărui tată era preot şi care, cândva, l-a luat cu sine la o slujbă de Maslu, pentru a-l ajuta, citind Apostolul dinaintea fiecărei Evanghelii. I-a spus:
– Vino să vezi minunile lui Dumnezeu în Taina Sfântului Maslu şi să fii atent atunci când îl voi unge pe bolnav cu uleiul sfinţit.
Au mers, aşadar, la un bolnav care era pe moarte, zăcând inconştient în patul de suferinţă, abia trăgându-şi sufletul. Au început slujba, iar când preotul a ajuns la momentul în care l-a uns cu untdelemn pe cel bolnav, acesta şi-a revenit în simţiri ca prin minune.
– Unchiule Gheorghe, ţi-ai revenit? – l-a întrebat preotul.
– Mi-am revenit, mi-am revenit!
– Acum să iasă toate rudele afară, ca să te pot spovedi!
L-a spovedit, i-a citit rugăciunea de iertare şi apoi i-a chemat înapoi în cameră pe cei apropiaţi şi le-a zis:
– Am terminat, acum am să-l şi împărtăşesc, însă puteţi să începeţi să vă pregătiţi, pentru că până diseară va pleca pe cealaltă lume, iar mâine o să-l îngropaţi.
Şi, într-adevăr, exact aşa s-a şi întâmplat. După ce s-a împărtăşit, şi-a făcut semnul sfintei cruci, a căzut din nou în stare de inconştienţă şi până seara a murit.
b) Constantina a plecat în rai
Într-o zi a venit la noi la mănăstire un creştin evlavios din Ianiţa, pe nume Policarp. Era căsătorit, avea doi copii, pe Constantina, în vârstă de 10 ani, şi pe Teodor, de 8 ani. Din păcate, fetiţa s-a îmbolnăvit de leucemie şi foarte des trebuia să apeleze la transfuzii de sânge. După vreo doi ani, în ciuda tuturor tratamentelor încercate, fetiţa a ajuns în pragul morţii. Era la spital, iar părinţii ei au chemat un preot care să-i facă Sfântul Maslu. A doua zi, fetiţa l-a întrebat pe tatăl ei:
– Tată, aici în Ianiţa, unde locuim noi, câte biserici există?
– Avem cinci biserici mari, Constantina.
– Şi câţi locuitori are oraşul nostru, tată?
– Nu ştiu exact, dar cred că în jur de 25000. De ce mă întrebi?
– Pentru că nu ştiu cum pot să încapă atâtea mii de oameni în doar cinci biserici?
– Nu ştii, Constantina, că nu merg toţi oamenii la biserică, duminica şi la sărbătorile mari?
– Ah, tată, aceşti oameni nu ştiu ce pierd!
– Ce pierd, copila mea?
– Dacă ar cunoaşte ce bucurie şi ce slavă îi aşteaptă în rai, ar merge toţi, în fiecare zi, la biserica lui Hristos.
– Dar tu de unde ştii asta, Constantina?
– Pentru că tocmai m-am întors cu sufletul din rai, tată. Am fost urcată la ceruri şi am văzut locurile unde locuiesc sfinţii lui Dumnezeu şi sunt foarte bucuroasă.
– Adică, dacă ar veni acum Hristos şi ţi-ar spune să-L urmezi, ai face-o?
– Fără nicio ezitare, tată, şi chiar aştept să vină acea oră.
După câteva ore, fetiţa era în pragul trecerii la cele veşnice. Tatăl ei o ţinea de mână şi se ruga pentru sufletul ei. Ea a deschis ochii şi i-a spus: „Tată… sunt aici… Au venit să mă ia… Să aveţi grijă de Teodor… E un copil atât de bun… Eu trebuie să plec… sunt aşa de mulţi îngeri aici… Mă vor conduce spre tronul lui Dumnezeu… Rămas bun…” Şi a adormit întru Domnul. La câteva minute, a ajuns la patul fetiţei şi sora tatălui ei. Era ora nouă dimineaţa. Când a intrat în cameră, a simţit un miros de mir şi de tămâie. L-a întrebat pe fratele ei dacă el a dat cu tămâie atât de dimineaţă, dar acela a negat. Apoi şi-au dat seama, cu uimire, că, de fapt, trupul fetiţei răspândea acea mireasmă duhovnicească.
L-am întrebat pe tatăl ei ce fel de viaţă a dus Constantina şi acela mi-a spus: „Copilul ăsta a fost un înger în trup. Nu ştia alt drum decât acasă, la şcoală şi la biserică. De multe ori încercam să o mai luăm în diferite vizite pe la prieteni, la diferite distracţii, dar ea se eschiva spunând că are de învăţat sau de citit o carte. Nu cerea nimic pentru sine, o jucărie, o ciocolată, o păpuşă, ca ceilalţi copii. Toate i le dăruia fratelui ei şi o făcea cu mare plăcere. A iubit-o mult Dumnezeu, de aceea a şi luat-o atât de mică la ceruri, între îngerii Săi. A plecat în primăvara anului 1982. Veşnica ei pomenire.
c) Vasilica Malliarou a văzut, după Sfântul Maslu, cerurile deschise
La mănăstirea noastră, Sfântul Grigorie, a trăit în ultimii ani monahul Emanuel Neoschitiotul, care era fratele fostului mitropolit de Mithimnis, Iacov Cleomvrotul. Avea şi două surori, care trăiau o viaţă ascetică în lume, chiar dacă nu îmbrăcaseră haina monahală. Ne vom referi la smerita Vasilica, despre ale cărei ultime zile de viaţă părintele Emanuel ne-a povestit următoarele: „Surorile mele trăiau o viaţă foarte virtuoasă. Îl îngrijeau pe fratele nostru, mitropolitul, la reşedinţa acestuia. Aproape toată săptămâna posteau, trăind mai mult cu anafură şi aghiasmă. Doar sâmbăta şi duminica luau masa cu episcopul.
Către sfârşitul vieţii surorii mele Vasilica, mă aflam la Atena. Am fost anunţat că este foarte bolnavă şi de aceea am pornit de îndată spre Mitilini. Timp de patru zile am vegheat lângă patul ei de suferinţă.
La 30 ianuarie 1965, starea ei s-a înrăutăţit. Se împliniseră 40 de zile de când Maica Domnului i se arătase, spunându-i că va pleca spre mănăstirile cereşti. Când i-a auzit pe medici spunând că ar fi fost mai bine să fie dusă la spital, ea s-a opus cu hotărâre, zicând: «Nu, nu la spital! Preasfânta mă va lua peste puţin timp! Mi-a sosit ceasul. Să-mi faceţi numai Sfântul Maslu şi facă-se voia Domnului!» I-am făcut slujba împreună cu fratele meu. Vasilica stătea liniştită şi împăcată pe pat. Lângă ea era un iconostas, către care privea încontinuu. Deodată şi-a ţinut respiraţia şi din privirea ei ne-am dat seama că avea o revelaţie. Îi vedea pe locuitorii Bisericii Cereşti, trecând cete-cete prin faţa ei. Mai întâi profeţii, apoi apostolii, mucenicii, ierarhii, cuvioşii, îngerii, apoi Maica Domnului şi, la final, Mântuitorul Hristos. Când L-a văzut, a strigat cu putere către o nepoată a noastră, care era de faţă: «Rivoula, Rivoula, a venit Hristos să mă ia, împreună cu toate cetele Sfinţilor Săi…» Cu aceste cuvinte şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos”.
„Niciodată, fraţilor, ne-a spus părintele Emanuel, nu m-am aşteptat la lucruri atât de minunate, să coboare Hristos într-o chilie atât de mică şi smerită, pentru a primi sufletul surorii mele.
Am chemat apoi câteva femei evlavioase ca să o pregătească şi să o îmbrace în hainele pregătite pentru înmormântare. Când au schimbat-o, au văzut că pe sub haine purta o vestă din material de sac aspru şi nişte lanţuri prinse cruciş, care o împiedicau să doarmă confortabil. Eram uimiţi, pentru că nu ştiam la ce vieţuire ascetică se supusese. Nopţile dormea câte puţin direct pe podea, având ca pernă o bucată de lemn, postind aspru, adeseori şi câte trei sau cinci zile la rând.
Dumnezeu a binevoit să descopere sfinţenia vieţii ei prin minuni care s-au întâmplat atât lângă patul de suferinţă, cât şi la mormânt. Fratele meu însă, din smerenie, ne-a sfătuit să nu vorbim despre aceste lucruri, pentru a nu fi înţeleşi greşit. Dar slava lui Dumnezeu lucrează pentru descoperirea sfinţilor Săi. Deasupra sicriului ei a fost văzută o flacără inexplicabilă, care ardea fără să se mistuie, dar şi fără să degaje căldură, care a stat acolo până la momentul îngropării. A luminat timp de o zi şi o noapte, la jumătate de metru deasupra trupului ei.
Toată viaţa ei nu a însemnat decât smerenie, ascultare, dobândirea virtuţilor şi urmarea poruncilor lui Dumnezeu, până la măsura desăvârşirii. A adormit la vârsta de doar 55 de ani.”
d) Maica Domnului vindecă un copil demonizat al unei femei musulmane
Din însemnările mele personale am să adaug această istorisire pe care am consemnat-o pe 24 aprilie 1988.
În ziua aceea au sosit la mănăstirea noastră doi episcopi din România, Epifanie al Buzăului şi Gherasim de la Râmnicu-Vâlcea, însoţiţi de părintele Sofian, stareţul Mănăstirii Antim din Bucureşti, care era şi un ales pictor bisericesc. Acesta din urmă ne-a istorisit întâmplarea ce urmează.
Undeva, în afara Damascului, capitala Siriei, există o mănăstire ortodoxă de maici, ridicată în cinstea Maicii Domnului, unde se află şi o icoană făcătoare de minuni. Într-o zi, în anul 1983, o femeie săracă musulmană şi-a adus la mănăstire copilul demonizat. Îl purtase pe la toate geamiile din regiune, dar nimeni nu a putut să o ajute. O sfătuise să vină aici o creştină din Damasc.
Părinţii slujitori ai mănăstirii i-au făcut şapte zile la rând slujba Sfântului Maslu şi i-au citit şi Molitfele Sfântului Vasile cel Mare. În a şaptea zi, prin Harul lui Hristos, rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu şi Sfintele Taine, copilul s-a vindecat.
La sfârşit, musulmana a întrebat-o pe cea care o îndrumase acolo ce cadou ar putea să ducă la mănăstire, în semn de recunoştinţă. Aceea i-a spus să nu ducă nimic, în afară de o sticlă de ulei.
În duminica următoare, femeia a luat sticla de ulei şi a plecat spre mănăstire. Ajungând, a început să urce scările bisericii. Deodată, a alunecat şi a căzut. Sticla s-a spart şi uleiul s-a răspândit pe scări. Femeia a început să plângă de supărare că nu a putut să-i mulţumească Maicii Domnului. Încerca să adune uleiul cu năframa şi să cureţe treptele. Deodată a observat că pe scările bisericii s-a format din uleiul curs, în chip foarte evident, imaginea Maicii Domnului, stând în picioare şi neputând fi ştearsă cu nimic. Astăzi, această formă este protejată de un chenar de fier şi stă ca mărturie a minunii petrecute.
Prin această minune, Maica Domnului ne-a arătat că a primit darul femeii necăjite şi că recunoştinţa îi este bineplăcută lui Dumnezeu.
(Extras din: Minunile, mărturie a dreptei credințe; Autor: Părintele Damaschin Grigoriatul, Editura Areopag, Bucureşti, 2012.)
