Tânărul bogat sau despre trecerea de la „a avea” la „a fi”

Duminica a 12-a după Rusalii (Tânărul bogat)

Episodul întâlnirii dintre Iisus Hristos și tânărul bogat (Matei 19, 16-30; Marcu 10, 17), care pare să fi fost un fruntaș al comu­nității, un dregător (Luca 18, 18-30), ne lansează o provocare al cărei ecou răzbate până în societatea contemporană: care este raportul creștinului cu bogăția și unde trebuie căutate modelele de urmat pentru un tânăr preocupat de viața spirituală și de mântuirea sa. La Sfinții Evangheliști Marcu și Luca, personajul pare să fie mai în vârstă, fiindcă mărturisește că a păzit poruncile încă „din tinerețe”, de unde înțelegem că are deja o bogată experiență spirituală. Deși a pus practică poruncile Decalogului, totuși simte o nemulțumire profundă, se simte neîmplinit, soluția dobândirii vieții veșnice îi scapă și conștientizează că este ceva în plus față de Legea mozaică, sau, mai bine spus, Cineva capabil să-i aducă alinare. În toate cele trei Evanghelii sinoptice, întâlnirea urmează imediat după episodul „Iisus și pruncii”, ceea ce cuprinde în sine un crescendo teologic de la inocența copilăriei la frământările adolescenței și, în final, la responsabilitatea vârstei matu­rității. În primele comunități creștine se vor fi ivit cu siguranță și dispute cu privire la ideea de autoritate, dar și unele legate de raportul mântuire-bogăție. Protagonistul episodului de față este preocupat cu sinceritate de o întrebare fundamentală: cum se poate dobândi viața veșnică? Aceasta reflectă, în bună măsură, mentalitatea iudaică a epocii: deși de o totală bună-credință, personajul își închipuia că va afla de la Iisus o „rețetă” sigură, valabilă pentru toți oamenii, menită să-i deschidă porțile Cerului. Astfel de „pelerinaje spirituale” erau frecvente în societatea antică. Tinerii treceau de la un învățător la altul, de la un curent filosofic la altul, chiar de la o religie la alta, până când considerau că au descoperit doctrina soteriologică și mediul adecvat. Cu alte cuvinte, o lecție despre dimensiunea propedeutică a filosofiei în antichitatea târzie, ca exercițiu spiritual.

Să se prefacă într-un „om nou”, capabil de sacrificiu

În iudaismul tradițional, bogăția era văzută ca efect al binecuvântării divine: omul devine bogat întrucât este iubit de Dumnezeu și, invers, sărăcia constituie un blam, o pedeapsă, o stare dezonorantă. Și aici Iisus răstoarnă axiologia: bogatului îi va fi mult mai greu decât săracului să se mântuiască, pentru că cel care a reușit să se desprindă de grijile lumești se poate consacra în totalitate lui Dumnezeu. Deprins cu afirmațiile categorice ale fariseilor, izvorâte din (auto)su­ficiența lor, tânărul are nevoie de un răspuns imediat și precis. Inițial, Iisus răspunde înșirând preceptele veterotestamentare ale Decalogului, poruncile cuprinse în Legea lui Moise. Dar omul nu este mulțumit! Dacă numai atât trebuie făcut pentru „a intra în viață”, atunci el și-a îndeplinit datoria în mod exemplar. Dar, cu toate acestea, se simte neîmplinit. Drept dovadă a acestui fapt, încă mai caută răspunsuri. În acest moment, punctul culminant al dialogului, Iisus „ridică ștacheta”, aducând-o la nivelul perfecțiunii. Pentru a atinge desăvârșirea, subiectul trebuie să fie dispus să-și împartă toată avuția săracilor. La această provocare finală candidatul pică „examenul desă­vârșirii”, stârnind deopotrivă compasiune și simpatie. Deși Mântuitorul intuiește în el aspirația spre desăvârșire și îl privește cu condescendență (Marcu 10, 21), totuși dialogul avut îi va înșela tânărului așteptările, întrucât nu va primi răspunsul dorit. Ceea ce îi ceruse, în definitiv, Domnul era să se prefacă dintr-un adept fidel al Legii într-un „om nou”, capabil de sacrificiu.

În Marcu 10, 17, tânărul este descris ca „alergând” la Mântuitorul, ceea ce denotă un interes extrem, nedisimulat, o urgență de ordin existențial, pentru ca mai apoi să îl găsim „îngenuncheat îna­intea Lui”, umilindu-se și smerindu-se, deși nu-I cere lui Iisus vreun miracol sau vreo vindecare. Consultarea lui Iisus nu reprezintă o simplă mondenitate, un simplu moft, ci un lucru cu adevărat important, de care depinde nu doar liniștea sufletească a celui preocupat, ci întreaga sa viață. Vorbitorul Îl numește pe Iisus „Învățător bun” (Marcu 10, 18), folosind o chemare necunoscută pentru rabinii din Palestina, dar cunoscută în lumea grecească, sub forma ô agathe = „o, bunule!” sau ô beltiste = „o, îmbunătățitule!”. Personajul folosește acest epitet, după cum tâlcuiesc anumiți Părinți ai Bisericii, ca o reacție de admirație și prețuire la bunătatea și delicatețea Mântuitorului față de copiii din relatarea precedentă (și nu numai). „Unul este Cel Bun” este răspunsul inițial al lui Iisus la întrebarea tânărului preocupat de viața veșnică (Matei 19, 20). Formula propusă de textul mateean este destul de enigmatică și se referă probabil la faptul că binele nu există în sine, ca abstracțiune, ci este reflectarea în viața cotidiană a relației personale cu Dumnezeu, de unde și concluzia imediată: a face binele înseamnă a aplica zilnic, în viața proprie, poruncile. La Marcu apare o cu totul altă formulare: „De ce Mă numești bun? Nimeni nu este bun în afară de unul singur: Dumnezeu”. Pentru că Se află în fața unui iudeu, Iisus îi răspunde ca atare, subliniind unicitatea și transcendența lui Dumnezeu. În împrejurarea de față, evitând să Se descopere sub chipul Dumnezeirii Sale, Domnul Se înfățișează ca „un simplu om”, respingând calificativul de „bun”, potrivit socotinței pe care o avea cei ce veneau la El.

Viața veșnică se dăruiește de către Dumnezeu deja din prezent

După învățătura iudaică, „viața veșnică” este viața veacului viitor, care începe cu învierea morților. După învățătura lui ­Iisus, viața veșnică se dăruiește de către Dumnezeu deja din prezent, ca să se continue în viitor, fără să fie împiedicată de faptul biologic al morții. Acest înțeles al vieții domină în Evanghelia după Ioan și coincide, în fond, cu înțelesul Împărăției lui Dumnezeu la sinoptici. Formularea „să intri în viață” (Matei 19, 17), deși pare neobișnuită pentru noi, este plină de semnificații și sugerează cel puțin trei lucruri. În primul rând, evită logica mercantilă a tânărului: do un des = „îți dau ce tu îmi dai”, adică dăruiesc cu scopul de a fi recompensat. Viața veșnică nu este o „marfă” dobândită în urma unei „investiții” (de timp, de energie, de faceri de bine etc.). Asemănarea cu Hristos nu este despre „a face”, ci despre „a fi”. În al doilea rând, Iisus vede inițierea în „Viața cea adevărată” (Ioan 14, 6) ca pe o renaștere spirituală de sus, ca un prunc nou-născut (Ioan 3, 3-8). În al treilea rând, nu trebuie ignorat aspectul dinamic al acțiunii: aceasta înseamnă a începe un drum, de cele mai multe ori periculos, plin de obstacole și de încercări, care până la urmă duce spre o destinație. Tânărul bogat trebuie să intre hotărât pe acest „drum” dacă dorește cu adevărat să ajungă undeva. Altminteri, va trebui să se mulțumească cu ceea ce îi oferă viața aceasta prozaică, statică, fără destinație „de veci”.

De remarcat faptul că „Învă­țătorul” (Didaskalos) insistă pe buna „funcționare” socială a omului. Nefacerea de rău și respectarea părinților asigură „mântuirea” oricărui evreu credincios, însă aceste „virtuți” nu implică vreun sacrificiu. „A face”, după cum spuneam, nu înseamnă „a intra în Viață”. Pasul decisiv vine odată cu „a fi” și este făcut prin sacrificiu de sine: virtutea „comună” poate fi depășită în momentul în care omul renunță la ceva al său pentru a intra în Viața adevărată (Ioan 14, 6) sau, altfel spus, din dragoste față de Dumnezeu, singurul care este Bun. În mod concret, tânărul este îndemnat să renunțe la avere, ca semn al sacrificiului său. Ceea ce i se cere de către Iisus este, în primul rând, dăruirea totală, deci nu îndeplinirea unei anumite acțiuni, ci adoptarea unei atitudini. Și tocmai în aceasta constă deosebirea dintre spiritul Legii și duhul cel nou al Evangheliei. Adjectivul „desăvârșit” (Matei 19, 21) trimite la modelul Tatălui ceresc (Matei 5, 48) și descrie condiția Ucenicilor lui Iisus: precizarea idealului de atins (i.e. „desăvârșirea”) presupune soluția atingerii acestuia: „Tu urmează-Mi Mie!”. Scena trebuie citită în paralel cu episoadele chemării primilor Ucenici. Ucenicii sunt părtași cu Iisus la „noua geneză”, la „înnoirea lumii” (Matei 19, 28), inaugurată și săvârșită parțial de prima Venire a Mântuitorului la „plinirea vremii” (Galateni 4, 4), care se va desăvârși la a doua Venire, în slavă, dublată de Judecata finală.

Poate în niciun alt loc din literatura evanghelică nu apare atât de evidentă dificultatea trecerii de la regimul perfect delimitat și închis al Legii (aflat sub semnul unei aparente securități) la etapa harului, a libertății creștine, larg deschise asupra necunoscutului și tocmai de aceea „bântuite” de vântul tuturor neliniștilor și schimbărilor. În etapa dominată de Lege, cel care respecta cu strictețe „poruncile” se socotea vrednic de mântuire și, ca atare, ferit de orice îndoială. În perioada harului, așezată sub semnul libertății creatoare, omul este pus în situația de a opta continuu între mai multe căi și de a răspunde la chemări care uneori îi depășesc puterile. Dialogul Mântuitorului Hristos cu tânărul sau dregătorul bogat din Sfintele Evanghelii sinoptice reprezintă unul dintre numeroasele „modele de libertate față de bunuri” pe care Noul Testament ni le pune înainte, în funcție de nevoile, posibilitățile și specificul fiecărei comunități. În definitiv, Domnul îi propune acestuia să schimbe logica, trecând de la cantitativ la calitativ sau, altfel spus, de la „a avea” la „a fi”.

Pr. Lect. Dr. Mihai Ciurea 

Sursa: http://ziarullumina.ro.