Tatiana Savidu

Pururea‑pomenita Tatiana Savidu s‑a născut în anul 1905 în satul Kars din Asia Mică. Familia ei era foarte numeroasă, dar credincioasă şi evlavi­oasă. Din pricina războiului ruso‑turc au fost nevoiţi să se refugieze în părţile Ucrainei. Acolo Tatiana a terminat şcoala primară şi a învăţat limba rusă foarte bine. Însă prin anul 1922, atunci când comuniştii au ajuns la putere, familia ei a venit în Grecia. Pe atunci Tatiana avea şaptesprezece ani. Primul loc unde au poposit a fost Makronisos, unde i‑au ţinut în „caran­tină”. Acolo au murit părinţii şi fraţii ei. Ea împreună cu cei doi fraţi mai mari care au supravieţuit după peripeţiile de două luni prin diferite părţi ale Greciei, au venit în Ptolemaida. Aici s‑a căsătorit cu Iraclie Savidu, iar apoi s‑a stabilit definitiv în Veria. Au dobândit zece copii dintre care au supravieţuit cinci.

În Veria s‑a alipit de grupări creştine şi şi‑a găsit un duhovnic. Se străduia ca ceea ce auzea la predici sau citea în cărţi să pună în faptă.

Tatiana nu avea la exterior ceva care să impre­sioneze. Era de statură mijlocie, cu chipul uscăţiv şi cu trupul foarte slab. Mâinile ei erau ca două surcele. Când le ridica la rugăciune aşa păreau. Însă în acest trup scheletic se ascundea un sufet plin de flacăra Duhului Sfânt. Era plină de credinţă şi de dragoste pentru Dumnezeu. Adeseori spunea:

–   Îl iubesc pe Dumnezeu.

Îi îndemna întotdeauna pe cei de lângă ea cu cuvintele luate din imnografia Bisericii:

–   Fiilor, iubiţi pe Dumnezeu şi nimic să nu pre­ţuiţi mai mult decât dragostea Lui.

Se bucura atunci când cei din casa ei o urmau în viaţa duhovnicească şi când îi vedea pe copiii ei că merg devreme la biserică. I‑a învăţat astfel, încât să nu piardă Utrenia din Duminici şi sărbători. La ora 6,30 dimineaţa se sculau şi se pregăteau pentru a merge la biserică, chiar şi pe timp de iarnă când este frig. Ea însăşi mergea la biserică înainte de Utrenie. Pe unul dintre copiii ei, care învăţase să psalmodieze, l‑a convins să jertfească jocul de fotbal pentru a veni şi la Vecerniile de sâmbătă.

Tatiana trăia şi se bucura de Taina Euharistiei. I‑a mărturisit fiului ei că bucuria pe care o avea în timpul Sfintei Liturghii era atât de mare, încât dacă cineva i‑ar băga un cuţit în inimă în acele clipe, nu ar simţi nimic.

–   Pentru mine, spunea ea, cea mai mare bucurie este Sfânta Liturghie şi cea mai mare întristare este „Pentru rugăciunile…”.

Adică o întrista faptul că se termina Sfânta Litur­ghie.

Tatiana trăia şi vedea lucruri dumnezeieşti la Liturghie. Diaconul de la Biserica Sfântului Gheorghe, iar acum preot slujitor la Biserica Sfinţilor Doctori fără de Argint, părintele Hristu Varelas, a fost întrebat dacă într‑adevăr atunci când se cântă Heruvicul – „Cari pe Heruvimi cu taină închipuim” – Îngerii stau nevăzut lângă Sfânta Masă. Odată, în timpul Sfintei Liturghii, a auzit fâlfâit de aripi şi a simţit cum l‑au lovit nişte aripi în spate. Această întâmplare a po­vestit‑o Tatianei, iar ea l‑a întrebat:

–   Ei, părinte Hristu, oare nu ştii că Sfinţii sunt lângă noi? Eu de multe ori aici, în Biserica Sfântului Gheorghe, am văzut Îngeri şi Sfinţi.

Cea mai mare bucurie a ei era rugăciunea. Spunea că în timpul rugăciunii simţea tresăltări ale dumneze­ieştii veselii. Altădată, scuturându‑şi mâna, a spus:

–   Ce să vă spun, fiilor? Ce spune Apostolul Pavel? „La rugăciune stăruiţi”[1]. Nici noi nu trebuie să fim nepăsători şi trândavi la rugăciune, să nu obosim repede când ne rugăm.

Din nefericire, lumea ne face să‑l uităm adeseori pe Dumnezeu. Ne fură grijile lumeşti, de aceea nu reuşim să jertfim puţin timp, dimineaţa şi seara, ca să vorbim cu Dumnezeu, ci ne purtăm ca animalele.

Deşi era împresurată de copiii ei şi de mulţi nepoţi şi se îngrijea şi de casă, niciodată nu a lăsat rugă­ciunea şi mersul la biserică. Uneori spunea:

–   Vreau ca toţi să mă uitaţi. Lăsaţi‑mă singură cu Dumnezeu!

Mergea în fiecare zi la biserică, fie că se săvârşea Sfânta Liturghie, fie că se făcea doar Utrenie. În timpul zilei se îndeletnicea cu treburile casei şi cu citirea Sfintei Scripturi şi a cărţilor duhovniceşti. După‑amiaza mergea la Vecernie şi rămânea în Biserica Sfântului Gheorghe până la ora 2 noaptea. Preoţii de la Biserica Maicii Domnului „Panaghia Dexias” i‑au dat cheile bisericii. Se ruga de obicei în genunchi cu mâinile ridicate către Maica Domnului; se afunda în rugăciune. Odată s‑a auzit un zgomot puternic în spatele icoanei şi toţi ceilalţi s‑au înfri­coşat, dar sora Tatiana a rămas netulburată.

Se ruga cu mintea, chema mulţi Sfinţi în rugăciu­ne şi citea paraclise şi toate slujbele. Această rându­ială a ţinut‑o şi în timpul ocupaţiei germane. Într‑o noapte, atunci când era periculos să se circule pe străzi, Tatiana, plecând spre casă, a spus Sfântului Gheorghe:

–   Sfinte Gheorghe al meu, să mă duci acasă!

În timp ce păşea, a auzit tropot de cal. De îndată ce a ajuns acasă, l‑a auzit pe nevăzutul ei însoţitor spunându‑i:

–   Noapte bună!

Atunci a înţeles că fusese Sfântul Gheorghe care o însoţise până acasă.

Părintele Hristu Varelas discuta odată cu un ofi­ţer. Acesta l‑a întrebat:

–   Oare mai există astăzi creştini care se roagă noaptea şi fac priveghere?

Atunci părintele Hristu i‑a răspuns:

–   Există.

Şi în noaptea următoare l‑a adus la biserică, a deschis uşa şi a strigat:

–   Doamnă Tatiana!

Iar ea a răspuns:

–   Părinte Hristu, Sfinţia Ta eşti?

Atunci ofiţerul a spus:

–   Slavă Ţie, Dumnezeule, că mai există şi un creş­tin care să privegheze!

În Biserica Sfântului Gheorghe se afla o Cruce cu Mântuitorul Răstignit, înaintea căreia se ruga de obicei Tatiana. Odată paraclisiera s‑a dus să facă curăţenie în biserică şi a văzut‑o pe Tatiana rugân­du‑se. După ce a terminat, s‑a dus să‑i ureze „noapte bună”, dar a văzut că Tatiana dispăruse. Apoi a aflat că în acea perioadă Tatiana se afla în Atena. Mai târziu, când i‑a spus cele petrecute, ea i‑a răspuns că într‑adevăr se afla în Atena, dar cu mintea stătea înaintea Celui Răstignit.

Odată Tatiana făcea curăţenie în biserică şi plân­gea. La un moment dat i‑a spus paraclisierei:

–   Anastasia, m‑a lovit satana peste spate cu amândouă mâinile.

Aceea însă nu credea, ci râdea.

–   Nu mai râde! i‑a spus Tatiana. Strigă‑l pe părintele!

Atunci a venit preotul şi a însemnat‑o în semnul Sfintei Cruci cu Sfânta Copie. Deoarece Tatiana se ruga mult, satana s‑a mâniat şi a lovit‑o.

Altădată două nepoate ale Tatianei au rămas peste noapte în casa ei. Ea s‑a îngrijit de ele, le‑a dat să mănânce, le‑a aşternut să doarmă, iar apoi şi‑a început rugăciunile. Atunci una din ele a spus cu ironie celeilalte:

–   Ia uită‑te cum se roagă!

Şi a început să râdă. Cealaltă i‑a răspuns:

–   Încetează, căci ne aude!

Aceasta a durat puţină vreme, timp în care mă­tuşa Tatiana era cufundată în rugăciune. Îndată ce au adormit cele două nepoate ale ei, cea care îşi iro­nizase mătuşa a sărit deodată din pat, strigând înfri­coşată; tremura toată şi faţa îi era roşie. A povestit cum a venit cineva şi i‑a dat o palmă atât de puternică, încât credea că o să‑şi piardă minţile de durere. Mătuşa a înţeles ce i se întâmplase şi a încercat să o mângâie.

Într‑o seară au venit ca să rămână peste noapte la ea nişte rude de‑ale ei, dar Tatiana lipsea; plecase la biserică pentru Slujba Pavecerniţei. Apoi a rămas ca să‑şi facă şi rugăciunea ei care dura ore întregi. Fiul ei s‑a dus să o anunţe. Când a ajuns, a deschis pe jumă­tate uşa bisericii şi a strigat încet:

–   Mamă…! dar nu a primit răspuns.

Când a strigat din nou, a primit răspunsul în dia­lec­tul pontic, un răspuns scurt, aspru şi tăios:

–   Nu‑mi strica rugăciunea! Mergi, mergi…

Iar după câtva timp s‑a întors şi Tatiana acasă.

Şi totuşi, deşi atât de multe ore se afla în biserică, nu‑şi lăsa niciodată casa neîngrijită, ci întotdeauna era curată. Mâncarea făcută de ea era gustoasă şi la timpul ei. Ştia bine să gătească după tradiţia pontică. În Duminicile Postului Mare, pentru a le da puţină mângâiere copiilor ei, le gătea nişte supe foarte gustoase.

Pe lângă toate acestea se îngrijea cu multă sârgu­inţă şi de curăţenia Bisericii Sfântului Gheorghe, a paracliselor enoriei şi a altor biserici din Veria. Nu numai că ea însăşi se ostenea pentru „buna‑cuviinţă a casei lui Dumnezeu”, dar dăruia bisericii şi pensia ei pe care o primea de la stat. În fiecare săptămână pregătea prescuri pentru Biserica Sfântului Gheorghe şi pentru alte biserici.

Întocmai ca o schimonahie, Tatiana citea în fiecare zi şi cunoştea pe de rost rugăciuni, cântări, canoane, Acatistul Bunei Vestiri, Rânduiala Sfintei Împărtăşiri, Psalmi, paraclise, rugăciunea arhierească a lui Iisus cu tâlcuirea ei şi alte capitole din Sfânta Scriptură.

Părintele Gheorghe Zeris, care timp de douăzeci de ani a slujit ca preot la Biserica Sfântului Gheorghe şi o cunoştea bine pe Tatiana, mărturiseşte:

„Mătuşa Tatiana nu numai că era punctuală la slujbe, dar atunci când mergeam eu pentru slujba de dimineaţă, o găseam acolo. Avea cheile bisericii şi ajungea înaintea mea, deschidea şi citea. Ce anume citea, nu ştiu. Se ruga singură. Eu dădeam binecuvân­tarea de începere a slujbei, iar atunci când se termina Liturghia, lua anaforă şi apoi, după ce noi plecam, ea continua să se roage. De multe ori îi ajuta pe preoţii tineri la tipic. Le ştia pe toate pe de rost. Dacă cumva făceau vreo greşeală, ea îi îndrepta, nu trecea cu vede­rea nimic. Postea cu asprime. Luni, miercuri şi vineri nu mânca cu untdelemn”.

Avea o minte curată, o memorie foarte bună şi o rezistenţă mare, încât putea să citească ore întregi fără să obosească. Ţinea minte cu uşurinţă tot ceea ce citea. Avea un dar rar, acela de a‑şi aduce aminte, chiar şi după cincizeci de ani, cărţi pe care le citise sau predici pe care le auzise. Îşi amintea foarte bine limba rusă; citea chiar şi Evanghelia în rusă. Spunea:

–   O singură săptămână de şedere la Moscova mi‑ar fi de ajuns ca să‑mi amintesc toate.

Studia foarte mult, avea ţinere de minte şi se adâncea în Sfânta Scriptură. Deşi era cu puţină ştiinţă de carte, prin studiul personal s‑a pregătit teologic şi astfel putea discuta cu oameni învăţaţi şi cu teologi. Noul Testament al ei, datorită desei întrebuinţări, s‑a tocit şi s‑a învechit.

Se distingea prin curajul şi îndrăzneala ei în a mărturisi Numele Domnului nostru Iisus Hristos.

Deoarece în regiunea în care trăia erau mulţi atei şi vrăjmaşi ai Bisericii, Tatiana îi îndemna mereu să se pocăiască. În acest fel a povăţuit pe mulţi la Taina Mărturisirii. Cu toţii recunoşteau că era o adevărată uceniţă a lui Hristos.

Încă de tânără şi până aproape de adormirea ei a catehizat două grupări numeroase de femei. O iubeau toate membrele grupărilor; fiecare greutate a lor la ea îşi găsea scăparea, mângâierea, sfatul cel de suflet-mântuitor şi ajutorul.

Făcea pe ascuns multe milostenii şi îi ajuta pe cei care aveau nevoie. O cunoscută de‑a ei, care era vădu­vă şi care locuia într‑o cămăruţă, avea copilul bolnav. Medicul care l‑a consultat a spus că are anemie şi că are nevoie de aer curat, de odihnă şi mai mult decât orice, de mâncare bună. Tatiana a aflat aceasta şi neputându‑i dărui altceva, şi‑a luat traista şi, pe timp de iarnă, a început să meargă pe ogoare ca să adune puţină păpădie care era sădită prin locuri însorite, ca să‑i aducă văduvei, mamei copilului bolnav, să‑i gătească, fiindcă auzise că păpădia este întăritoare.

Deşi era simplă şi neînvăţată, avea însă un dar deosebit de a‑i apropia pe tineri. Izbutea ca să se facă ascultată de către tineri şi de către copiii mici. Avea o asprime măsurată, împletită cu dragoste nefăţarnică şi discernământ. Atunci când era nevoie, sfătuia şi învăţa ore întregi cele despre Dumnezeu.

Ca mamă şi ca soacră era foarte bună; cu nurorile ei nu se certa, ci se iubeau. Le ajuta la treabă şi le sfătuia:

–   Să faceţi copii ca să nu vă prindă bolile.

A dobândit în total douăzeci şi doi de nepoţi. Vizi­ta regulat mănăstirile din acea regiune. Cu ocazia unei vizite la Mănăstirea Maicii Domnului „Panaghia Dobra” a fost atacată de un câine‑lup foarte sălbatic. Şi‑a făcut semnul Sfintei Cruci şi o rugăciune scurtă. Îndată câinele a căzut şi lovindu‑se de pietre, s‑a rănit şi a dispărut.

Sfârşitul Tatianei a fost cu pace. Şi‑a dat sufletul în mâinile Domnului pe data de 17 decembrie 1987 şi a fost îngropată a doua zi, trupul ei fiind însoţit de mulţimi de oameni. Toţi dădeau mărturie bună des­pre Tatiana. Un fanatic comunist, în timpul înmor­mântării, fiind impresionat de sfârşitul ei, a spus:

–   Bine ar fi să mergem şi noi aşa.

După îngroparea ei, unii oameni au luat din florile care îi împodobiseră trupul, ca să le aibă ca binecu­vântare.

Către sfârşitul vieţii sale a spus unui copil de‑al ei:

–   Tot ce am cerut de la Dumnezeu, mi‑a dat.

Cu siguranţă că nu a lipsit‑o nici de Împărăţia Sa cea cerească. De atunci ea nu încetează să se roage pentru toată lumea.

Veşnică să‑i fie pomenirea! Amin.

Extras din cartea Asceți în lume, Editura Evanghelismos – 2009.