Teoria karmei şi a reîncarnării constituie învăţătura de bază a celor mai multe erezii şi secte contemporane. Credinţa în reîncarnare a dobândit, mai ales începând cu anii ’60, mulţi discipoli, atât din rândul europenilor, cât şi din cel al grecilor. Propaganda care i se face lucrează foarte eficace.
Astfel, potrivit cu o statistică care s-a făcut la începutul anilor ’90, s-a constatat că aproximativ 20% dintre greci cred în reîncarnare. Cam acelaşi procentaj, poate ceva mai mare, îl întâlnim şi în ţările Europei şi ale S.U.A. Merită să fie consemnat faptul că la începutul secolului XX, potrivit cu datele Societăţii Teosofice, numai 1% dintre europeni credeau în reîncarnare.
Este vorba aşadar de o problemă foarte serioasă, deoarece aderarea la această credinţă aduce cu sine ieşirea din sânul Bisericii.
Odată cu răspândirea acestei teorii, creşte şi numărul ofertelor de pe piaţa religioasă(1) , adică în spaţiul sectelor contemporane. Astfel, citim: Dacă veţi medita cincisprezece minute pe zi, veţi putea pune la punct 10.000 de vieţi(2) . Credinţa în reîncarnare, spun ei, dă soluţii la toate problemele şi explicaţii la toate subiectele.
Haideţi să luăm lucrurile de la început. Teoria reîncarnării(3) , adică credinţa că după moartea trupului sufletul intră în alt trup de om sau de animal, este o învăţătură foarte veche, care, prin oracole, s-a răspândit în întreaga lume încă din antichitate, începând cu Babilonul, Egiptul, vechea Eladă şi Roma. Adepţii lui Orfeu, Pitagora şi adepţii lui, Platon şi adepţii lui, Plotin, neoplatonicii şi gnosticii credeau în această teorie. în realitate însă nu era vorba de o concepţie omenească, ci de o învăţătură pe care diavolii, ascunşi în spatele zeităţilor antice, o transmiteau la toată lumea prin intermediul oracolelor şi al misterelor antice idolatre.
Pe piaţa religioasă contemporană este oferită mai ales varianta asiatică a teoriei (hinduistă şi budistă) şi cea apuseană, de provenienţă teosofică.
Cât priveşte teoria asiatică a reîncarnării, aceasta este transmisă mai ales prin guruism(4) . Guruismul ca mişcare nu este unitar. Deşi există diferenţe specifice fiecărui curent, două puncte ale învăţăturii guruiste sunt comune şi esenţiale: cele referitoare la karma şi la reîncarnare.
„Crezul” lor
Potrivit învăţăturii despre reîncarnare, o fiinţă, după moartea biologică,revine la viaţă cu un trup nou, fie de om, fie de animal. Astfel sufletul este supus unui nesfârşit ciclu de naşteri şi morţi, care îi creează o continuă suferinţă (Samsara). Tocmai din această suferinţă făgăduieşte gurul că îl va elibera pe om.
Aici va trebui să facem o referire la concepţia pe care o au despre Dumnezeu, om şi lume, grupările care adoptă teoriile karmei şi reîncarnării.
Puterea care îl ţine pe om în robia Samsarei este legea karmei. Cuvântul karma provine din rădăcina sanscrită KRI, care înseamnă acţionez, săvârşesc; înseamnă mai ales faptă. Potrivit cu această învăţătură fiecare faptă bună sau rea are urmări care acţionează şi după moarte. Karma este totalitatea impresiilor acumulate în subconştient, care îl silesc pe om să acţioneze(5). Toate acumulările de karmă din vieţile anterioare sunt cele care coordonează viaţa unui om. Viaţa pe pământ trebuie să o trăiască pentru a-şi ispăşi karma sa.
Swami(6) Abhedananda, discipol al lui Rama Krishna şi reprezentant al mişcării Rama Krishna în S.U.A., spune: Orice faptă are în mod obligatoriu reacţia sau efectul ei. Aceasta constituie de asemenea karma… cuvântul karma le cuprinde pe amândouă: cauza şi efectul. în acest înţeles universal, mişcare, atracţie, priză la mase, apărare… păşire, voinţă, speranţă şi orice energie a trupului, a minţii şi a simţurilor constituie karma. Acestea creează efecte coordonate de legea nestrămutată a cauzei. Dincolo de acest drum al legii karmei, care le străbate pe toate, nu există fericire sau nefericire(7) .
Satyanandashram (organizaţia gurului indian Satyananda care acţionează şi în Grecia) menţionează în acest sens: îmi pot depărta durerea pentru o perioadă, dar, dacă nu o primesc în această viaţă, va trebui să iau un alt trup ca să sufăr această durere. în această lume toţi trebuie să sufere din pricina karmei care a fost acumulată în vieţile anterioare(8).
Problemele şi suferinţele omeneşti se datorează tocmai acestei „legi” a karmei, care îl sileşte pe om să revină la viaţă printr-o nouă încarnare şi să creadă că toate evenimentele pe care le trăieşte sunt o realitate şi nu o înşelare. Există durere, dualitate, reîncarnare, karma. Adică, în puţine cuvinte, există problemele şi suferinţele omeneşti(9).
Karma înseamnă acţiune, iar acţiunea nu poate fi evitată. De aceea omul nu poate evita acumularea de karmă. Câtă vreme există răsuflare în trup, acţiunea sau karma predomină. Iar efectele karmei le observăm în noi înşine şi în cele din urmă în societate… în consecinţă, trebuie să cunoaştem că atât timp cât trăim acumulăm karma. Aşadar, destinul nostru este deja hotărât(10).
Acestea le susţine mişcarea gurului Satyananda.
Aceeaşi învăţătură este propovăduită în ţara noastră şi de gurul Satya Sai Baba fie direct, fie prin discipolii săi. Aşa cum spune Robert Nagemy, care îl consideră pe acest guru un conducător spiritual(11) , toate cele care se petrec în viaţa omului sunt determinate de mai înainte de relaţiile lui karmice. Astfel sufletul îşi alege de mai înainte (de naştere – n. tr.) neamulpărinţii, puterile şi slăbiciunile trupului şi minţii. îşi alege, de asemenea, evenimentele pe care le va trăi, precum şi relaţiile lui apropiate mai importante şi durata vieţii. Potrivit cu legea karmei toate acestea sunt stabilite de obicei înainte de naştere… Cu toate că evenimentele cele mai importante sunt determinate de mai înainte de către faptele noastre anterioare, libertatea noastră se manifestă în capacitatea noastră de a reacţiona acum într-un mod diferit(12) .
De „legea” karmei nu poate scăpa nimeni. Potrivit spuselor ocultistului Edgar Cayce (în Grecia este reprezentat de G. Vulucu), care exprimă aici punctul de vedere adoptat în general de ocultişti în legătură cu acest subiect:
Iisus Hristos a venit pe pământ pentru a-şi desăvârşi evoluţia Sa şi a biruit trupul şi pe diavol (13).
În felul acesta El a îndepărtat ceea ce noi numim karma, pe care trebuie să o înfrunte toţi (14).
Aşa cum citim în textul lui Satyannanda, „idealul ultim” al yogăi îl înfăptuieşte „gurul Brahmanista” care este unit cu „conştiinţa supremă”, „eliberat (n.tr. de karma), deşi trăieşte încă”. (…) Nu se interesează şi nu mai simte nimic din cele care privesc trupul… S-a contopit cu Brahma suprem… trăieşte într-o tăcere absolută, exterioară şi lăuntrică… Adeseori nu simte prezenţa discipolilor care îl înconjoară. Uneori poate pronunţa cuvinte nearticulate… Alteori se poate ca aceşti Givanmuctes să-şi piardă cu desăvârşire simţirea trupului şi să înceteze a mai mânca, cu toate că li se oferă mâncare… După aceasta ei nu pot trăi mai mult de zece sau douăsprezece zile şi astfel sunt nevoiţi să părăsească această stare… Gurul Brahmanista este vârful tuturor gradelor evoluţiei spirituale (15).
Pentru a ajunge însă cineva acolo trebuie să treacă prin mai multe stadii, care sunt descrise în cărţile religioase asiatice cu multe amănunte.
în hinduista Carte a Legii lui Manu citim: Asasinul unui brahman se reîncarnează în trupul unui câine, al unui arici, al unui măgar, al unui taur, al unei cămile, al unei capre, al unui bou, al unui animal sălbatic, al unei păsări, potrivit cu circumstanţele crimei. Cel care fură stofe de mătase se reîncarnează ca potâmiche; dacă cele furate sunt de in, ca broască; dacă sunt din bumbac, ca cocostârc; dacă sunt din piele de vacă, ca crocodil. Dacă fură parfumuii scumpe se reîncarnează în şoarece; dacă fură cimbru, în curcă; dacă fură orez fiert sau nefiert, în arici. Dacă fură foc se reîncarnează în cocor; dacă fură un vas de uz casnic, în bondar; dacă fură haine de purpură, în potârniche roşie(16).
Aceasta în spaţiul hinduismului. Acum să trecem la budism.
Potrivit teoriei budiste omul poate ajunge după moarte în şase ipostaze, care se numesc cele şase căi ale reîncarnării şi sunt următoarele, în ordine ierarhică:
1. Ipostaza divină (deva). Budismul a moştenit aceste fiinţe din mitologia hinduistă şi, potrivit anumitor scriitori, se ridică la numărul de 33: câte 11 pentru fiecare din cele trei lumi.
2. Ipostaza umană. Aceasta este şi cea mai rară. Un mit ne vorbeşte despre o broască ţestoasă care trăieşte în adândurile mărilor şi scoate capul la suprafaţă la fiecare o sută de ani, precum şi despre un inel care pluteşte la suprafaţa apelor; pe cât este de probabil să treacă capul broaştei prin inel, pe atât este de probabil să se reîncarneze o fiinţă în trup omenesc după moartea sa.
3. Ipostaza de asura. Asurii sunt duşmanii devilor şi corespund într- un fel giganţilor din mitologia scandinavă şi titanilor din cea greacă. O tradiţie pretinde că ei iau naştere din picioarele lui Brahma; se crede că locuiesc în pământ şi au proprii lor regi. Rude cu asurii sunt şi nagas, reptile cu chip omenesc care locuiesc în palate subpământene ca paznici ai cărţilor mistice ale budismului.
4. Ipostaza de animal. Zoologia budistă le clasifică în patru specii: fără picioare, cu două picioare, cu patru picioare şi cu multe picioare. Jakataşii amintesc de vieţile anterioare ale lui Buda în corpuri de animale.
5. Ipostaza de preta. Pretaşii sunt osândiţii care sunt chinuiţi de foame şi de sete, pântecele lor are mărimea unui munte, iar gura lor este de mărimea unui ac. Sunt negri, galbeni sau albaştri, plini de lepră şi necuraţi. Unii se hrănesc cu scântei, în timp ce alţii încearcă să-şi mănânce cărnurile lor. Adeseori dau viaţă unor cadavre şi bântuie prin cimitire.
6. Ipostaza de fiinţă demonică. Aceste fiinţe sunt torturate în adâncurile subpământene, putând totuşi să se afle întemniţate într-o stâncă, într-un copac, într-o casă, sau într-un ulcior(17) .
Nu ştiu dacă le au în vedere pe acestea discipolii greci ai guruşilor. în tot cazul, fie că organizaţia în care au fost atraşi îşi scoate învăţătura din hinduism, fie din budism, şansele de a ieşi din ciclul reîncarnărilor sunt minime, aşa cum am văzut în pilda cu broasca ţestoasă. Dacă ne vom întoarce din nou la hinduism, vom găsi învăţătura care spune că, pentru a se elibera cineva din ciclul reîncarnărilor, va trebui mai întâi să se nască într-o castă hinduistă inferioară şi apoi încet-încet să evolueze.
acumula karma. Iar aceasta se poate realiza atunci când cineva acţionează fără alipire, aşa cum face un actor atunci când îşi joacă rolul pe scenă fără să se identifice cu el.
în cartea mai sus amintită a lui Borges se spune că: Dacă un sfânt (arahat = iluminatul) reuşeşte să ajungă la Nirvana înainte de moartea sa, acţiunile lui nu mai acumulează karma; poate face nenumărate fapte bune sau să săvârşească crime, însă faptele lui nu vor primi răsplată sau pedeapsă, deoarece s-a eliberat din ciclu (samsara) şi nu se mai naşte din nou(18) .
La acest stadiu se presupune că a ajuns gurul. Potrivit cu învăţătura organizaţiilor guruiste, gurul este mai presus de karma, a ajuns la înfăptuire cosmică; misiunea lui este să semene seminţele pentru reali¬zarea unei culturi spirituale universale şi „să transmită cunoaşterea universală discipolilor săi care şi-au curăţit mintea şi sunt pregătiţi să o primească”.
Este foarte important faptul că învăţătura despre karma constituie baza misiunii şi autorităţii gurului. Omul nu poate găsi singur „calea” care duce la eliberarea din ciclul renaşterilor (samsara). Are nevoie de ajutor, iar acest ajutor îl oferă gurul.
Atunci când Satyananta vine în Grecia, vine să ne elibereze inimile noastre cele îndurerate, iar nu să ţină o conferinţă, să înveţe Kyia Yoga… Nu! Ceea ce ne oferă este ceva mai profund…, declară Centrul Yoga Satyananta (19).
Atunci când gurul şi discipolul său sunt uniţi pe plan spiritual, o mare parte din karma discipolului poate fi asimilată de guru. Dar aceasta presupune ca discipolul să uite lumea şi toate lucrurile din ea, în afară de guru, care se află înaintea lui – aceasta este comuniunea pe plan spiritual(20) .
în felul acesta discipolul este condus treptat, prin tehnicile şi metodele potrivite, la dependenţa totală de guru.
Consecinţele acestei teorii sunt distrugătoare, atât pentru om cât şi pentru societate. Dacă toate sunt determinate de karma pe care a acumulat-o cineva
în vieţile anterioare, atunci nimeni nu este răspunzător pentru faptele sale. Atunci toate, chiar şi cele mai mari crime, sunt justificate, de vreme ce nu există în esenţă discernământul care să facă deosebirea dintre bine
şi rău. Orice lucru bun care se face cu alipire nu este în realitate un bine, deoarece produce karma, în timp ce orice lucru rău care nu se face cu alipire nu produce karma, prin urmare este considerat un lucru pozitiv. Şi aceasta deoarece îl aduce, chipurile, pe om mai aproape de scopul său, care este eliberarea din ciclul chinuitor al reîncarnărilor (samsara).
Astfel se produce o răsturnare a concepţiei despre dreptate şi morală, pe care o avem nu numai noi, ortodocşii, dar şi omul apusean, în general; adică concepţia care este bazată pe învăţătura despre Dumnezeu, om şi lume a Creştinismului.
Îndemnul Sfântului Apostol Pavel bucuraţi-vă cu cei ce se bucură, plângeţi cu cei ce plâng (21) este considerat alipire de către adepţii teoriei karmei şi a reîncarnării.
Cercetătorul german al ereziilor Friedrich-Wilhelm Haack, într-una din cuvântările sale ţinute în Atena (1989), spunea:
Odată, pe când mergeam împreună cu un guru pe un drum din Rizikes (India), am văzut stând pe marginea drumului un cerşetor şi i- am aruncat o monedă. Atuncigurul a râs şi a spus: „Ah, voi creştinii!…” Apoi m-a întrebat: „De ce îl ajuţi? El însuşi este vinovat pentru starea în care se află”. Şi Haack conchide: „Aceasta este mentalitatea care sugrumă orice acţiune socială”.
Potrivit cu adepţii învăţăturii guruiste, cel care se supune legii karmei este mai drept şi mai moral decât cel care respectă cele zece porunci.
Astfel, dacă cineva ajută pe semenul său aflat în suferinţă, participând la durerea lui, acumulează karma. Aşadar fapta lui, aparent bună, în realitate este rea deoarece nu-l ajută să iasă din ciclul samsarei. Dar nici cel suferind nu este ajutat. îl vom ajuta numai atunci când îl vom lăsa în starea în care se află, pentru a-şi ispăşi karma. Căci de nu şi-o va ispăşi în această viaţă, se va naşte din nou pentru a o ispăşi în altă viaţă.
Pe de altă parte, un jaf sau o ucidere care se va face „fără alipire”, adică ca şi cum şi-ar juca cineva rolul său pe scena unui teatru fără să se identifice cu el, este considerat un lucru bun(!), deoarece nu acu¬mulează karma. Aşadar cel care acţionează astfel se apropie de împlinirea scopului său, care este ieşirea din ciclul reîncarnărilor. Unuia ca acesta nu i se poate cere socoteală de către nimeni. Cel care săvârşeşte o ucidere sau un furt, face aceasta ispăşindu-şi karma sa. Dar şi victima îşi ispăşeşte propria sa karmă. Şi, desigur, nu ar fi putut să o ispăşească fără cel care a săvârşit aceasta.
Stareţul Paisie Aghioritul ne dă o frumoasă pildă pentru a descrie diferenţa esenţială dintre un om care a fost adăpat cu rugăciunea ortodoxă şi un altul care a fost adăpat cu meditaţia orientală. El spune: Să presupunem că un hinduist se află pe malul mării şi se autoconcentrează. Dacă în momentul acela cineva se primejduieşte în mare şi cere ajutor, acesta va rămâne cu desăvârşire nepăsător, nu se va mişca din poziţia sa ca să nu se lipsească de plăcerea ce o simte. în timp ce, dacă s-ar afla acolo un monah ortodox şi ar rosti Rugăciunea lui Iisus, ar lăsa metania şi s-ar arunca în mare ca să-l salveze (22) .
Dar să revenim. Pentru adeverirea celor de mai sus redau un text de la Satyanantashram: Nu este nevoie să constrângeţi karma, prietenia, iubirea de slavă, nici chiar mânia, nesaţiul sau patima (desfrânării). Ci trebuie să trăiţi o viaţă foarte libertină. Nu cred că omul greşeşte, că poate apuca pe un drum rău sau că poate deveni rău. Cred că situaţia în care se află a fost creată pentru a putea evolua (23) .
Toate acestea răstoarnă morala, dreptatea, asistenţa socială şi legislaţia, aşa cum le-am observat în societăţile occidentale.
Potrivit acestei învăţături, toată viaţa noastră pe pământ are o valoare negativă şi orice situaţie va trebui să fie acceptată în mod cu totul pasiv. în felul acesta omul se netrebniceşte; paralizează în el orice încercare de a se împotrivi nedreptăţii şi constrângerii. I se slăbănogeşte orice simţământ de responsabilitate socială. Vinovaţii pentru starea în care se află cei nedreptăţiţi sau cei care suferă sunt ei înşişi, iar nu cei care îi nedreptăţesc.
Aşa cum scrie Borges, hinduiştii consideră mila ca fiind o ostentaţie,
o greşeală, pentru că starea nefericită nu face altceva decât să-l ajute să-şi ispăşească greşalele pe care le-a săvârşit într-o viaţă anterioară. Şi orice încercare de a-l ajutora întârzie inevitabila plată a datoriei. Din această pricină Ghandi a condamnat fondarea azilelor şi a spitalelor. Credinţa în reîncarnare este atât de puternică în India, încât nimeni nu cere ca să fie dovedită (24) .
W.T.R. Sheddy observă pe bună dreptate: Teoria karmei este „o filosof ie folositoare pentru clasa stăpânitoare”. De ce unii ca aceştia sunt bogaţi? Din pricina nenumăratelor fapte bune pe care le-au săvârşit în vieţile anterioare. Dar de ce săracii sunt săraci? Deoarece în vieţile anterioare au făcut nenumărate crime. Ne putem oare închipui o filosofie mai plăcută în mâinile clasei stăpânitoare decât teoria karmei? (25)
Şi Nekkue Kestling observă: Sistemul hinduist este cel mai bun sistem feudal care a existat vreodată. Este sistemul în care păstrarea şi moştenirea puterii clasei stăpânitoare a fost asigurată în mod desăvârşit, cu ajutorul concepţiei reîncarnării.
Copilul omului sărac aşa trebuia să se nască şi nimeni nu trebuie să-l scoată din starea nefericită în care se află, pentru că plăteşte o oarecare karma. Şi de aceea şi-a ales să se nască un copil de sărac şi să trăiască în sărăcie şi dispreţ.
Dimpotrivă, brahmanul va naşte negreşit brahmani, care se vor desfăta de bunătăţile şi privilegiile castei lor, deoarece sunt nişte suflete ce au o karmă pozitivă – de altfel pentru aceasta şi-au ales trup de brahman pentru a se reincarna – şi astfel au dreptul de a fi răsplătiţi şi a se desfăta în această viaţă (26).
Aşadar, în India, sistemul castelor şi al claselor sociale este determinat de învăţătura despre karmă şi reîncarnare (27).
Pe lângă concepţia asiatică asupra reîncarnării o avem şi pe cea occidentală, exprimată mai ales de Societatea Teosofică.
Potrivit spuselor lui Irving S. Cooper, stâlpul de bază al Societăţii Teosofice: Una dintre misiunile Societăţii Teosofice Mondiale este de a face cunoscut adevărul despre reîncarnare (28).
Varianta apuseană a teoriei reîncarnării, în contradicţie cu cea asiatică, nu urmăreşte nimicirea vieţii, nici „eliberarea” din ciclul vieţilor şi morţilor succesive, ci dăruirea de „noi posibilităţi” prin reîncarnări succesive, astfel încât să poată fi satisfăcute toate dorinţele care nu au fost satisfăcute în această viaţă. Adepţii occidentali ai teoriei reîncarnării cred că ceea ce îşi doresc acum în această viaţă şi nu dobândesc cu siguranţă vor dobândi în vieţile viitoare.
Concepţia despre karma şi reîncarnare presupune acceptarea teoriei holiste despre lume şi om. Toate sunt dumnezeu. Dar acest dumnezeu se manifestă în lume mai mult sau mai puţin, potrivit cu capacitatea fiecărui individ.
„Evoluţia” în cadrul nesfârşitelor reîncarnări este de fapt o evoluţie prin sine, prin procese automate, mecaniciste.
Această concepţie predomină de altfel şi în credinţa hinduistă despre reîncarnare precum şi la grupările ezoterice ale Creştinismului ezoteric al lui D. Doriza. în cartea sa 2001 – a Doua Venire (29) , spune: Sinele tău modelează evoluţia Sinelui aceluia care de bună voie s-a destrămat cu scopul de a ucenici în Unire, cu scopul de a scoate din dezbinare toate experienţele şi cunoştinţele Unităţii Supraperfecte şi a întoarce părticica arzătoare a Nemărginirii Sinelui în unitatea Sinelui. Sinea ta direcţionează Sinea ta dezbinată… pentru a învăţa să depăşească zguduiturile materiei grele şi să le poată preschimba deasupra Nesfârşitului „Este”. Eu sunt Sinea ta. Puterea Creatoare Supremă..
Această călătorie evolutivă nu se referă numai la om. Omul este numai o etapă. în acestă călătorie este inclus întreg universul. Dintru început trebuie să avem în vedere, scrie Cooper, că întreaga natură este vie şi că fiecare parte a ei, de la cristale până la om, slujeşte ca purtătoare a unei conştiinţe ce înaintează spre evoluţie. Ne putem închipui cum valurile vieţii evolutive ies dintr-un regn şi intră în altul: mineral, vegetal, animal, uman. Aşa cum spune Roumi (n.a. cunoscut mistic musulman şi fondatorul ordinului sufit din Mevlevi): La plantă începe să se arate simpatia sau antipatia, precum şi semnele bolnăvicioase ale afectivităţii. La animal se manifestă sub forma sentimentului concret, a patimilor şi a dorinţelor, apărând de asemenea şi o oarecare formă de înţelegere. La om, după ce va trece de încercarea sutelor de reîncarnări, ajunge în cele din urmă la înălţimile cunoaşterii spirituale.
Scopul principal al reîncarnării, spun ei, este instruirea. în acest scop venim şi revenim pe pământ, nu pentru că o pricină exterioară ne obligă la aceasta, ci pentru că propria noastră conştiinţă, Eul nostru, are nevoie de evoluţie. Mobilul care ne împinge spre reîncarnare şi care ne aduce iarăşi pe pământ este setea noastră interioară de experienţe, dorinţa noastră de a cunoaşte, avântul nostru de a participa la mişcarea agitată a vieţii naturale (30).
Aşa cum făgăduiesc cei care îi fac publicitate, concepţia apuseană despre reîncarnare nu conduce la nelucrare, ci ea făgăduieşte experienţe mai mari şi deşteptarea capacităţilor oculte ale omului.
Reîncarnarea nu continuă până la infinit. Atunci când vom fi învăţat toate lecţiile care se predau în şcoala lumii, nu vom mai avea nevoie de reîncarnări fizice, fără numai de acele reîncarnări de bunăvoie, în care fiinţele superioare şi perfecte vin ca nişte maeştri spirituali să ajute lumea înapoiată pe calea evoluţiei spirituale (31).
1. Adepţii teoriei karmei nu pot să justifice lipsa amintirii presupuselor vieţi anterioare. Dacă în acestei teorii această viaţă ne aflăm ca să plătim karma din vieţile anterioare şi să „învăţăm lecţia” pentru a evolua, aşa cum susţin ei, atunci cum se face că nu ne amintim de faptele vieţilor anterioare pe care plătindu-le se presupune că ne instruim? Răspuns nu există şi acest punct este unul dintre cele mai slabe ale teoriei.
Pentru a se acoperi acest gol – lucru cu neputinţă, desigur – recurg la aşa-numitele călătorii în vieţile anterioare prin intermediul hipnozei, călătorii în care fie scot la iveală amintirea unor fapte aflate în subconştient, fie sunt informaţi de către duhurile viclene despre unele fapte petrecute în trecut sau care se petrec în prezent, care sunt considerate de către adepţii teoriei karmei drept dovadă, chipurile, a vieţilor anterioare. De altfel aceste călătorii presupun credinţa în reîncarnare, atât din partea hipnotizatorului, cât şi a celui hipnotizat.
Astfel Robert Nagemy, „dascălul” organizaţiei guruiste Viaţa armonioasă, susţine că fiecare om a schimbat de nenumărate ori diferite roluri.
Mama mea a fost sora mea într-o viaţă anterioară, iar tatăl meu un îndrăgostit de al meu. Primul meu fiu a fost bunicul meu într-o altă viaţă, iar al doilea a fost tatăl meu… Pe a doua fiică a mea am avut-o mamă într-o viaţă anterioară.
într-o viaţă anterioară tatăl meu a fost soţia mea, pe care o chinuiam(…). Am înţeles că într-una din vieţile mele anterioare mama mea l-a ucis pe tatăl meu şi pe mine(…). Mama mea a fost într-o viaţă anterioară mama mea, iar într-alta copilul meu(…). Ştiu că mama mea mi-a fost mamă şi altădată. Eu şi cu tatăl meu eram gemeni, de aceea eram atât de legaţi sufleteşte(…). într-o viaţă anterioară mama mea mi-a fost prieten apropiat, iar tatăl meu mi-a fost soţ, pe care obişnuiam să-l chinuiesc(…) (32).
Aceste „descoperiri” despre vieţile anterioare pot proveni fie de la un guru, fie sunt dobândite în grup prin anumite practici, cum ar fi „călătoriile” făcute prin intermediul hipnozei.
Doctrina aceasta face imposibilă crearea relaţiilor personale, care se sprijină pe unicitatea persoanei, precum cele din cadrul vieţii familiale.
Aceste concepţii pot să destrame familii şi să creeze relaţii împotriva firii (homosexuale, lesbiene) sau relaţii neîngăduite, cum ar fi cea între tată şi fată ş.a.m.d. Se ajunge chiar şi la schimbarea soţilor, când cei doi nu aparţin aceleiaşi grupări. Astfel de cazuri grave au fost deja observate.
2. Fără îndoială această învăţătură este anticreştină. Potrivit învăţăturii creştine scopul omului nu este acela de a se elibera de chinul samsarei, de a-şi dizolva personalitatea într-o energie impersonală sau într-o supraconştiinţă, ci veşnica şi adevărata comu¬niune personală cu Dumnezeu. De altfel, învăţătura despre reîncarnare este lepădată de Sfânta Scriptură. Şi, chiar dacă am accepta că în Sfânta Scriptură se aduce vorba despre reîncarnare, aceasta nu are nici o legătură cu învăţătura lui Hristos, ci cu oarecare concepţie din popor la acea vreme (33) . învăţătura creştină este cuprinsă în următoarea frază: Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie Judecata (34). Aşadar nu vorbeşte de cicluri succesive de vieţi şi morţi, ci despre o naştere şi o moarte trupească, iar după aceasta Judecata. Dumnezeu a rânduit o zi în care va judeca lumea cu dreptate prin Bărbatul pe Care L-a rânduit (35) .
Chiar şi numai aceste cuvinte clare ale Sfântului Apostol Pavel: Este rânduit oamenilor… fac de prisos orice discuţie despre primirea sau neprimirea de către Biserica lui Hristos a reîncarnării. însă adepţii acestei teorii, împrăştiind confuzia şi încercând să atragă la ei creştini neîntăriţi în credinţă, propovăduiesc că teoria aceasta ar fi, chipurile, învăţătura Bisericii din primele veacuri, până la Sinodul V Ecumenic (secolul VI). Potrivit ocultiştilor Hristos a învăţat reîncarnarea într-un cerc restrâns de discipoli, deoarece mulţimile nu o puteau înţelege. Şi aceasta pentru că înţelegerea cunoştinţelor mai profunde presupune fiinţe care se găsesc la „un nivel superior de evoluţie'” (36).
Aşa cum ne spune fericitul Părinte Antonie Alevizopulos, afirmaţiile care susţin că ar fi existat un cerc restrâns de discipoli, cărora s-ar fi descoperit, chipurile, „adevăruri mai înalte” nu sunt conforme cu realitatea istorică.
Deja în anul 190 d.H., Sfântul Irineu, episcopul Lugdunului, a alcătuit un catalog cu cărţile Noului Testament.
Sfântul Irineu era ucenicul Sfântului Policarp, episcopul Smirnei, care la rândul său fusese ucenicul Evanghelistului Ioan. Preocuparea principală a Bisericii era aceea de a pune în armonie cărţile Noului Testament, al căror mesaj comun era învăţătura lui Iisus Hristos ce propovăduia învierea, iar nu reîncarnarea (37).
Sfântul Irineu a fost învăţat de Sfântul Policarp cele pe care acesta le-a primit de la Evanghelistul Ioan. Dacă ar fi existat un cerc restrâns, atunci cu siguranţă că ar fi aparţinut acestuia şi Sfântul Irineu, precum şi ucenicul său Ipolit. Dacă într-adevăr învăţătura despre reîncarnare ar fi fost predată acestui cerc restrâns, amândoi ar fi primit această învăţătură şi ar fi considerat-o dreaptă, chiar dacă din motive bine întemeiate nu ar fi considerat potrivit să o propovăduiască public.
Vedem însă că Sfântul Irineu condamnă învăţătura care spune că sufletele primesc din când în când mai multe trupuri. În cartea sa numită Mustrarea şi răsturnarea cunoaşterii celei cu nume mincinos scrie: Aşa cum fiecare dintre noi primeşte propriul trup, tot astfel are şi propriul suflet. De aceea, atunci când se va completa numărul pe care El însuşi (Dumnezeu) l-a rânduit de mai înainte, toţi cei care au trecut prin viaţă (a căror nume s-au scris în Cartea Vieţii) vor învia având propriile lor trupuri şi suflete, cu care au bineplăcut lui Dumnezeu. Iar cei vrednici de osândă vor merge în iad având şi aceştia propriile lor trupuri şi suflete, cu care s-au îndepărtat de harul lui Dumnezeu (38).
Aşadar nu există naşteri repetate în urma cărora sufletele primesc diferite trupuri, ci numai o singură naştere. în această viaţă pe pământ fiecare om are un singur suflet şi un singur trup.
Faptul că Sfântul Irineu nu a introdus în Canonul Noului Testament scrieri apocrife ale gnosticilor, care propovăduiau reîncarnarea, dovedeşte că el însuşi şi întreaga Biserică de atunci nu primeau învăţătura despre reîncarnare.
învăţăturile despre reîncarnare au fost combătute şi de Sfântul Ipolit al Romei (†235), ucenicul Sfântului Irineu.
Dacă reîncarnarea ar fi fost învăţătura unui cerc restrâns de discipolii, cu siguranţă că Sfinţii Irineu şi Ipolit nu ar fi combătut-o ca pe o învăţătură necreştină, ci ar fi aparţinut şi ei acestui cerc (39) .
Argumentul ocultiştilor cum că Sfânta Scriptură ar învăţa, chipurile, despre reîncarnare – dându-l ca pildă pe Sfântul Ioan Botezătorul şi spunând că acesta a fost reîncarnarea proorocului Ilie (40) – este naiv. Ei uită că potrivit cu propria lor învăţătură pentru a se reîncarna cineva trebuie mai întâi să moară. Dar proorocul Ilie nu a murit! Tâlcuirea textului evanghelic de mai sus este simplă. Aşa cum Sfântul Arhanghel Gavriil spune tatălui Sfântului Ioan Botezătorul: Ioan va veni cu duhul şi cu puterea lui Ilie, adică va avea harisma proorociei şi îndrăzneala proorocului Ilie (41) .
De altfel, dacă Hristos ar fi acceptat reîncarnarea, nu ar fi înviat morţi, ci s-ar fi limitat să mângâie pe rudele acestora.
3. Cei care acceptă teoria karmei şi a reîncarnării trebuie, de asemenea, să ia aminte la contradicţia în care cad. Dacă sufletul celui mort în timp de cincizeci de zile intră într-un alt trup, potrivit cu învăţătura formulată în două texte fundamentale ale lor, adică în versiunea tibetană şi cea egipteană a Bibliei morţilor, atunci cum este posibil să cheme – aşa cum susţin ei – sufletele morţilor în adunările spiritiste, de vreme ce duhurile acestea cu mult timp mai înainte au intrat într-un alt trup? Aşadar, dacă teoria karmei este adevărată, spiritismul este o minciună şi invers.
Tot astfel, ce noimă au ceremoniile făcute pentru sufletele morţilor, de vreme ce acestea s-au reîncarnat deja?
4. Şi încă un argument: faptul că populaţia planetei a crescut în ultimile două veacuri de la unul la şase miliarde de oameni arată cât de mincinoasă este teoria karmei şi a reîncarnării. Ce s-a întâmplat oare de s-a petrecut această creştere explozivă? Unde au fost aceste suflete şi de ce nu au luat până acum trup material?
5. Dincolo însă de toate acestea, foarte important pentru noi creştinii este faptul că înşelăciunea reîncarnării ameninţă să anuleze întreaga Evanghelie a mântuirii în Hristos, adoptând mincinoasa şi luciferica evanghelie a şarpelui, adică propovăduirea evoluţiei, realizării şi mântuirii prin sine.
Dacă cineva primeşte această teorie antihristică a reîncarnării, se scoate pe sine însuşi din Biserica lui Hristos, deoarece:
a) Nu primeşte Simbolul Credinţei în care mărturisim că Hristos a înviat din morţi şi că aşteptăm a Doua Lui Venire. în Simbolul Credinţei mărturisim două veniri ale lui Hristos, iar nu o mulţime de reîncarnări ale Lui, aşa cum susţin ocultiştii, care încearcă să nege unicitatea Persoanei lui Hristos şi prezenţa Lui ca Dumnezeu şi Mântuitor.
Pe de altă parte, în Simbolul Credinţei mai mărturisim că aşteptăm şi învierea noastră, precum şi cea a tuturor morţilor şi nu un ciclu nesfârşit de reîncarnari.
b) Neagă deosebirea dintre Creator şi creaţia Sa.
c) Neagă Judecata viitoare.
d) Neagă unicitatea, libertatea şi responsabilitatea persoanei omeneşti, de vreme ce toate funcţionează acolo în cadrul unei necesităţi oarbe.
e) Neagă dragostea. Fraza bucuraţi-vă cu cei ce se bucură şi plângeţi cu cei ce plâng (42) este considerată de adepţii karmei şi ai reîncarnării nu ca virtute, ci ca o neputinţă şi alipire faţă de ceea ce te împiedică să evoluezi prin sine.
De asemenea, pentru noi, trupul omenesc nu este o temniţă a sufletului, ci biserică a Duhului Sfânt. Viaţa nu este o pedeapsă sau o condamnare pentru faptele vieţilor aşa-zise anterioare, ci un dar al lui Dumnezeu. Moartea nu este izbăvire, ci răsplata păcatului şi a fost îngăduită de Dumnezeu ca nu cumva răul să fie fără de moarte. în timp ce pentru adepţii reîncarnării viaţa este pedeapsă, iar nu moartea.
Concluzii
Din cele spuse mai sus observăm că una din consecinţele învăţăturii înşelătoare despre karma şi reîncarnare, care spune că nu există nimeni care să ne ceară socoteală pentru faptele făcute, constituie o meşteşugire iscusită a diavolului, ucigaşul de oameni, pentru a vâna discipoli.
Evanghelia propovăduieşte: Iată acum este vremea bineprimită; iată acum este ziua mântuirii (43). Acum, în această viaţă se hotărăşte viitorul nostru veşnic. După moarte sufletul nu mai poate să se pocăiască. Dimpotrivă, sectele îi adorm pe oameni şi le făgăduiesc o mulţime nesfârşită de posibilităţi de a-şi satisface patimile lor, fără însă să mai trebuiască să dea socoteală vreodată pentru ele.
Din toate cele care s-au spus până acum cred că s-au arătat destul de limpede contradicţiile şi punctele slabe ale teoriei karmei şi reîncarnării, care este o credinţă şi nu o lege, aşa cum încearcă discipolii ei să ne convingă. Este vădită, totodată, incompatibilitatea acesteia cu Credinţa Ortodoxă.
Note:
1. Acest termen a fost folosit în Grecia mai ales de Părintele Antonie Alevizopulos.
2. Parapsihologia, vol. 1(1980). Manualul Kayce-Vuluku, nr. 2, p.51-52.
3. Acesta este termenul corect, și nu metempsihoză.
4. De la cuvântul guru care înseamnă cel care alungă întunericul.
5. Revista Yoga, nr. 1, 1980, p. 31.
6. Swami (în limba sanscrită înseamnă stăpân), titlu de respect dat în India reformatorilor religioși (n. red. rom).
7. Abhedananda, Doctrine of Karma, p. 17-18.
8. Revista Yoga, nr. 25, (1982), p. 33.
9. Revista Yoga, nr. 1, (1980), p. 7.
10. Revista Yoga, nr. 11, (1981), p. 3.
11. Robert Nagemy, Ciclul secret al vieții, Atena, 1985, p. 195.
12. Idem, Filosofia universală, Atena, 1991, p. 146.
13. Kayce, Manualul, nr. 2, p. 204.
14. Ann Reed – Edgar Kayce, Despre Iisus și Biserică, Edit. Vulucu, Atena, 1982, p. 138.
15. Satyananta, Lumină în relația guru – discipol, p. 45-47.
16. Jorges Luis Borges, Ce este budismul?, p. 55.
17. Jorges Luis Borges, Ce este budismul?, p. 67-69.
18. Jorges Luis Borges, Ce este budismul?, p. 77.
19. Revista Yoga, nr. 4, (1980), p. 33.
20. Satyananda, Lumină în relația dintre guru și discipol, p. 215.
21. Romani 12, 15.
22. Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești – Nevoință duhovnicească, Edit. Evanghelismos, București, 2003, p. 254-255.
23. Revista Yoga, nr. 4 (1980), p. 15.
24. Jorges Luis Borges, Ce este budismul?, p. 62-63.
25. W.T.R. Sheddy, Brahmanism, Bangalone, 1981, p. 19.
26. Părintele Antonie Alevizopulos, Reîncarnare sau înviere?, Atena, 1992, p.16-17.
27. Vezi Părintele Antonie Alevizopulos, Ocultismul în lumina Ortodoxiei, p. 148.
28. I. S. Cooper, Reîncarnarea – O speranță pentru lume, Traducere din limba franceză de Emilia Ivu, Editura Teosofică, Atena, 1975, p. 16.
Atena, 1985, p. 32.
29. I. S. Cooper, Reîncarnarea…, p. 34.
30. Ibidem, p. 55.
31. Robert Nagemy, Ciclul secret al vieții, p. 100 și 182.
32. Vezi Matei 16, 13-17 și Ioan 9, 1-3.
33. Evrei 9, 27.
34. Faptele Apostolilor 17, 31.
35. Asiaticii, adică acolo unde stăpânește această teorie, se află la un nivel superior de evolu]ie(!). Desigur, trebuie ca cineva să fie foarte naiv ca să creadă așa ceva, luând în considerare obiceiurile neomenești care se mai practică acolo în unele regiuni, precum arderea văduvei împreună cu trupul mort al bărbatului ei sau căsătoria copiilor încă din fașă.
36. Vezi I Corinteni 15.
37. Sfântul Irineu, Mustrarea și răsturnarea cunoașterii cea cu nume mincinos, Cartea II, XXXIII, 5, B.E.P.E.S. 5, p. 142.
38. Vezi Părintele Antonie Alevizopulos, Ocultismul în lumina Ortodoxiei, p. 409-411.
39. Ilie a și venit… atunci au înțeles ucenicii că Iisus le-a vorbit despre Ioan Botezătorul (Matei 17, 12-13).
40. Vezi Manolis Melinos – Părintele Ioan Kostov, Credință și Rațiune, vol. II, p. 131.
41. Romani 12, 15.
42. II Corinteni 6, 2.
