Am trecut de mijlocul lui Răpciune și iată-ne ajunși la ziua de 22 septembrie, la toamna astronomică, la echinocțiul care pecetluiește sfârșitul verii astronomice și la ziua în care începe sezonul de toamnă în emisfera nordică. Este momentul în care ziua și noaptea sunt egale în orice loc de pe Pământ, momentul în care când Soarele străbate ecuatorul ceresc și trece din emisfera nordică în emisfera sudică.
Etimologia „echinocțiului” ne lămurește și mai deplin conformitatea de care făceam pomenire: cuvântul derivă din francezul „équinoxe” care, la rândul lui, provine din latinescul „aequinoctium”, format din „aequus” (egal) şi „nox”/ „noctis” (noapte).
Da, e toamnă! Măgurile vecinice ale Vovideniei nu întârzie a da semn că, într-adevăr, frunzișul codrului, cândva de un buratic sclipitor, acum stă dogorit de soarele încă fierbinte de septembrie, îmbrăcându-se în straie ruginii, zugrăvind un verosimil peisaj autumnal, plin de farmec moldovenesc. Tainicele singurătăți ale împrejurimilor schitului sunt tulburate de boncăluitul cerbilor, o veritabilă arie care face din măreții încornorați neaoși regi ai pădurilor noastre, strășnicia sunetelor acestora amintindu-ne, parcă, de Simfonia fantastică a lui Berlioz. În zori de zi, spectacolul tomnatic continuă: pâclele de un străveziu ca de argint se ridică pe zimții codrului care, de jur-împrejur se înalță semeți până la streașina cerului. Cârduri de păsări își continuă lecțiile pentru îndelungatul zbor ce au a-l săvârși, vestindu-ne ca odinioară, prin venirea lor, primăvara – iar acum, prin a lor purcedere către însorite zări, venirea molcumei toamne.
Vrând, nevrând, spectacolul oferit de stăpânirea împărăției culorilor la care asistăm an de an ne amintește de curgerea timpului, de călătoria noastră în timp către Patria Cerească, de prefacerile ce au loc în propria existență, după spusele proverbului latin „tempora mutantur et nos mutamur in illis”, timpurile se schimbă și noi ne schimbăm în ele. Timpul l-a fascinat, dar și l-a și înfricoșat pe om dintotdeauna: l-a măsurat, a încercat să-l ademenească să treacă mai încet, uneori chiar l-a divinizat. Grecii antici, bunăoară, foloseau două concepte diferite despre timp: Chronos, Zeul timpului, atunci când se refereau la timpul secvențial, fizic, dar și Kairos, o zeiță ce desemna oportunitatea, adică timpul calitativ, clipa privilegiată a împlinirii personale.
Umanitatea a fost preocupată dintotdeauna de timp și de măsurarea lui. Poate că de frică, poate că a încercat să-l îmblânzească pentru a zăbăvi mai mult cu ei. Grecii, căci am amintit deja de ei, și-au ales ca punct de reper anul 776 înainte de Hristos, când au luat ființă jocurile olimpice. De aceea, în istoria lor se vorbește chiar despre o eră olimpică. Romanii foloseau o altă „eră”, pe care au legat-o de anul temeluirii Romei, dată fixată în anul 753, înainte de întruparea și nașterea Mântuitorului Hristos din Fecioara Maria (Ab Urbe condida). Musulmanii foloseau în trecut era mahomedană, care a debutat la 16 iulie 622 după Hristos, dată care le amintea de fuga lui Mahomed de la Meca la Medina.
Nici creștinii nu au stat locului, ci au măsurat și ei timpul: la început, s-a folosit era constantinopolitană sau bizantină, care număra anii de la facerea lumii, calculându-se că de la începuturile lumii până la venirea Răscumpărătorului au trecut 5508 ani. Fideli vechii rânduieli, mult timp românii au folosit această măsurare a timpului. Acum înțelegem de ce Sfântul Ștefan cel Mare a scris în pisania măreței sale ctitorii de la Neamț: „Io Ștefan Voievod a binevoit, a început și a zidit acest hram pentru rugăciunea sa și a Doamnei sale Maria și a fiului său Bogdan și a celorlalți fii ai săi și s-a sfârșit în anul 7005”. Dacă scădem din cifra aflată în textul pisaniei cei 5508 ani din era bizantină, aflăm anul finalizării construcției bisericii Mănăstirii Neamț, 1497 de la Nașterea lui Hristos.
Să nu încheiem vorba despre timp și măsurarea lui fără a aminti de inspirata inițiativă a Sfântului Dionisie Exiguul, confratele nostru din Dobrogea, trăitor în veacurile V-VI care, prin viața și activitatea sa, a înscris o pagină însemnată în istoria Bisericii, marcând cultura universală prin noutatea introducerii numărării anilor de la Nașterea lui Hristos, punând astfel bazele erei creștine. Recunoscut ca un erudit de seamă și un excelent teolog, prin anul 526, Sfântul Dionisie a primit ascultare să clarifice și să pună de acord diferențele calculării datelor pascale romane și alexandrine. Dacă până la el numărarea anilor se făcea luând ca reper întemeierea cetății Romei sau domnia unor împărați romani, Sfântul Dionisie a venit cu o noutate: numărarea anilor să înceapă de la Nașterea lui Hristos. Deoarece niciun alt gânditor creștin de dinainte și din timpul Cuviosului dobrogean nu a emis această ipoteză de lucru, Sfântul Dionisie rămâne în istoria umanității ca fiind cel care a pus bazele calculului erei creștine, realizând astfel o veritabilă descoperire cu valoare universală prin care Mântuitorul lumii devine și Domn al istoriei.
E toamnă, așadar! Frunzișurile veștede oftează deja adânc sub călcâiele timpului ce se deapănă. Noi am mai adăugat încă o vară vieții noastre, iar toamna… toamna să ne fie tuturor un chibzuit popas, potrivit legilor eterne care ne călăuzesc!
Arhimandrit Mihail Daniliuc
Sursa: http://doxologia.ro
