Când spunem că o Icoană este „făcătoare de minuni”, trebuie să înțelegem că prototipul ei este cel care lucrează minunile, pentru credința închinătorului, iar nu pentru niște proprietăți magice ale lemnului, picturii sau prestigiului Icoanei.
În acest sens, nu există Icoane „ne-făcătoare de minuni” (ar fi o blasfemie împotriva prototipului), după cum nu există Icoane mai făcătoare de minuni ca altele, deoarece ar însemna că prototipul nu este egal cu el însuși.
Toate Icoanele sunt egal făcătoare de minuni, așa cum toate Sfintele Moaște sunt egal făcătoare de minuni, prin harul primit, har desăvârșit, și care le conferă această calitate (altfel, am avea Altare mai sfințite decât altele).
Dacă vorbim totuși de Icoane „făcătoare de minuni” prestigioase, asta înseamnă nu un har special al Icoanei respective, ci că minunile lor au fost mai bine documentate istoric, sau mai elocvent, dar asta, desigur, nu le îndreptățește la un marketing special de tip iconolatru.
Icoanele despre care se spune că au „exclusivitatea” facerii de minuni, sau atributul unor minuni selective (vindecătoare de cancer, de beție, de patimi etc.), au ori scuza nevinovată a pietismului popular (dar vinovată este complacerea clerului), ori motivația veroasă a marketingului religios.
În ambele cazuri, episcopii noștri ar trebui să intervină pentru a stopa tendințele iconolatre și pentru a reda Icoanei venerarea în spiritul învățăturii pe care Sfinții Părinți au formulat-o și apărat-o, adesea cu prețul vieții lor.
Extras din Diac. Ioan I. Ică jr, Canonul Ortodoxiei. Sinodul VII Ecumenic, vol 1. „Definind dogmatic icoanele (691-810)”.
