Trebuie să ne ferim de însoțirile cu oamenii fără purtare de grijă și tulburări; iar celui care vrea să se mântuiască îi este de neapărată trebuință înstrăinarea de mireni (II)

5. A Sfântului Efrem [Sirul]

       Fraţilor, ştiţi că, venind la mănăstire, am lepădat lumea şi orice împătimire [pentru cele ale] ei. Ce căutăm atunci noi, care am murit lumii, lucrurilor şi tul­burărilor vieţii, să fim din nou târâţi către acestea? Vorba-i despre [agonisirea] bucatelor şi nu despre desfătare; şi, cu ajutorul Domnului, sunt de ajuns mâinile pentru slujirea trupului. Să fugim de lume şi de cele din lume şi să nu suferim nici măcar a ne apropia de ea, ca să nu ne încălcăm făgăduinţa călugărească. Căci zice [Apostolul]: Nici un ostaş nu se încurcă cu treburile vieţii, ca să fie pe plac celui care strânge oaste^[1]. Şi iarăşi spune: Am lucrat noaptea şi ziua ca să nu împovărăm pe nimeni dintre voi^[2].    

       Dacă nici atunci când şedem liniştindu-ne în chilie nu putem să ne împotrivim cu bărbăţie gândurilor pătimaşe şi umbrei lu­crurilor, cu cât mai mult nu vom fi lesne de biruit dacă ne aruncăm pe noi înşine în tabăra vrăjmaşilor? Dacă însă, din porunca mai-marilor tăi, mergi de nevoie într-o cetate sau într-un sat, nu vei da socoteală, atunci când împlineşti cu frică de Dumnezeu ceea ce ţi s-a poruncit. Căci sunt unii care, făţărind ascultarea, ca­ută să-şi împlinească propriile pofte după omul cel vechi. Tu, ca un înţelept, vezi să nu iei tină şi mocirlă în loc de aur şi argint, lucrând neascultare în loc de as­cultare. Ce s-au folosit cei dimpreună cu Iisus Navi şi Caleb, trimişi să iscodeas­că ţara [Canaanului], care n-au păzit adevărul, ci, întorcându-se şi minţind, au îndepărtat inimile fiilor lui Israel de la Domnul? Aceştia n-au lucrat ascultarea, ci mai degrabă neascultarea, şi de aceea au fost pierduţi împreună cu poporul.

       Tu, deci, dacă eşti trimis pentru slujire, săvârşeşte cu frică de Dumnezeu ceea ce ţi s-a poruncit, ştiind că Dumnezeu ia aminte la faptele tale. Să nu adaugi şi să nu scazi nimic, nici să nu faci ceva după voia proprie, ci să lucrezi toate având în faţa ochilor scopul şi voia celui ce ţi-a poruncit; şi atunci vei avea mare şi covâr­şitoare plată pentru slujirea ta. Cunoaşte, frate, că cel ce iubeşte să fie în preajma mirenilor n-a urât încă lumea. După cum cel care răscoleşte focul înteţeşte şi flacăra, tot aşa însoţirile cu mirenii trezesc patimile în inima monahului.

6. A lui Antioh Pandectul

       Frate, este lucru bun, într-adevăr, şi foarte folositor să ne ferim de însoţi­rile nepotrivite cu mirenii şi să ne ţinem departe de vătămarea ce vine din ele, pentru că ei grăiesc cele ale veacului acestuia; iar mintea, primindu-le, se mole­şeşte şi părăseşte lucrarea duhovnicească, slăbind încordarea nevoinţei. Iar după plecarea acestora o împovărează gândul că nu şi-a făcut pravila. Din pricina aceasta nevoitorii căutau pustiurile, pentru a se afla departe de mireni şi pentru a vorbi nestânjeniţi cu Dumnezeu. Precum o fecioară păzită [în casă] e dorită de cei din afară, iar atunci când se arată nu place tuturor, ci mulţi îi găsesc şi metehne, tot astfel şi monahul: când se îndepărtează de oameni, ia aminte la el însuşi şi la Dumnezeu; iar vieţuind în taină, se învredniceşte de cinste înaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor, dar mai ales înaintea oamenilor. Când, însă, coboară de la vederea duhovnicească şi vieţuirea înaltă, încurcându-se cu însoţirile şi treburile lumeşti, se face neiscusit înaintea lui Dumnezeu şi lesne dispreţuit de oameni.

       Ne este, aşadar, de folos să ne depărtăm de mireni şi să ne lepădăm întru totul de tovărăşia lor, vătămătoare de suflet, zăvorându-ne în chilie şi izbăvindu-ne pre­cum o căprioară din laţ şi precum o pasăre din cursă^[3]. Căci, într-adevăr, laţuri şi curse sunt însoţirile lumeşti, nefolositoare şi pline de limbuţie, pentru cei care vor să se mântuiască. Ele îi dau minţii de lucru şi o despart de dulcea vorbire şi întoarcere către Dumnezeu, făcând-o să se îndeletnicească cu deşertăciunea lor.

       Deci noi, cei ce vieţuim în afara lumii, ce părtăşie avem cu lucrurile lu­meşti, ca să mai vrem să aflăm despre ele? Căci monahul s-a lepădat de lume, şi-a plecat grumazul sub jugul dulce al Domnului şi nu mai are stăpânire asupra lui însuşi, ci se zoreşte pururea, fără a se mai întoarce înapoi, să sape în văile smeritei cugetări brazde ce înmulţesc grâul dumnezeiesc; brazde adăpate din belşug de ploaia Duhului ceresc şi dătător de viaţă, cu ale cărui picături se vese­leşte sufletul, odrăslind înţelesuri [duhovniceşti]^[4]. Cel ce vrea să vieţuiască în linişte şi să vorbească neîncetat cu Dumnezeu, cu minte nerisipită, e dator să nu se întâlnească cu mulţi şi nici să nu se arate deseori [în afara chiliei]. De se iveşte, însă, vreodată trebuinţa împreună-petrecerii cu alţii, se cuvine să o facă numai când întâlneşte Părinţi duhovniceşti, fraţi care se nevoiesc cu aceeaşi luptă, ori alţi monahi care caută să se folosească; căci o astfel de împreună-petrecere se so­coteşte vorbire de Dumnezeu şi, fără doar şi poate, ori îi va folosi pe ceilalţi, ori se va folosi el însuşi. Iar dacă vreodată vin la noi mireni pentru folos sufletesc, să le vorbim cu puţine cuvinte, drese cu sare dumnezeiască^[5], şi apoi să-i slobozim;

       Căci mai mult se vor zidi [sufleteşte] prin puţinătatea vorbei duhovniceşti, decât prin vorba lungă lumească. Mai curând să-i ajutăm cu rugăciunea şi să-i învăţăm virtutea prin lucrare. Fiindcă este bine să-i folosim şi prin cuvinte pe cei ce în­treabă, însă cu mult mai bine este să-i ajutăm prin virtute şi rugăciune.

7. A lui Avva Isaia

       A zis Avva Isaia: „Dacă cineva îţi grăieşte cuvinte fără de folos, să nu vrei să le asculţi, ca să nu-ţi omori sufletul. Şi nu te ruşina de cel care îţi vorbeşte, cum că l-ai întrista. Nici să nu îngădui cele spuse, gândind că nu le vei primi în inimă; să nu zici aşa, că nu eşti tu mai mare decât [Adam], cel întâi zidit, pe care Dumnezeu l-a făcut cu mâna Lui şi pe care vorbirea cea rea nu l-a folosit. Fugi aşadar şi nu voi să auzi. Dar vezi ca nu cumva, fugind cu trupul, să îţi rămână dorinţa să cunoşti cele spuse. Căci de vei auzi fie şi o fărâmă de cuvânt, diavolii nu lasă [fără lucrare] spusa ce ai auzit, ci îţi omoară [cu ea] sufletul. Fugi aşadar desăvârşit.

8. A lui Avva Marcu

       Să nu vrei să auzi rele străine pentru că, de faci astfel, ţi se întipăresc şi însuşirile răutăţilor. Când îţi ajung la ureche cuvinte rele, mânie-te pe tine însuţi şi nu pe cel ce grăieşte; căci la auz rău, vestitor rău.

9. A Sfântului Isaac Sirul

       Fugi de iubitorii de agoniseală şi de agonisire, îndepărtându-te atât de cei ce trăiesc desfatându-se, cât şi de desfătare. Fugi de cei desfrânaţi, cât şi de desfrânare. Căci dacă simpla amintire a celor spuse tulbură cugetul, cu cât mai mult vederea lor şi petrecerea împreună cu ele? Apropie-te de cei drepţi şi prin ei te vei apropia de Dumnezeu. Însoţeşte-te cu cei ce au smerenie şi vei deprinde vieţuirea lor. Căci dacă fie şi numai vederea celor pomeniţi e de folos, cu cât mai mult învăţătura gurii lor?

_____________________

^[1]   2 Tim. 2,4.

^[2]   2 Tes. 3,8.

^[3]   Cf. Pr. 6,5.

^[4]   Cf. Ps. 64,11.

^[5]   Cf. Col.4,6.

Fragment din cartea EVERGHETINOS – Ediția întâi 2007  Sfânta Mare Mănăstire Vatoped vol. I, Tema 22 – Editura „Metropolis Press”, Atena, Grecia, 2007.