Trebuie să ne ferim de însoțirile cu oamenii fără purtare de grijă și tulburări; iar celui care vrea să se mântuiască îi este de neapărată trebuință înstrăinarea de mireni (III)

10. Din Pateric

       Au venit odată şapte fraţi din Alexandria la Avva Macarie, ca să îl cerce, şi l-au întrebat: „Spune-ne, Părinte, cum să ne mântuim?” Bătrânul a suspinat şi a zis: „Fraţii mei, fiecare dintre noi ştie cum să se mântuiască, dar nu vrem să ne mântuim”. Ei i-au spus: „Tare mult vrem să ne mântuim, dar nu ne lasă gându­rile rele. Ce să facem?” Bătrânul le-a răspuns: „Dacă sunteţi monahi, de ce vă învârtiţi cu mirenii, sau vă apropiaţi de locuri unde stau mireni? Cei care s-au lepădat de lume, îmbrăcând chipul cel sfânt [călugăresc], şi petrec printre mireni, se amăgesc pe ei înşişi. Căci toată osteneala lor e zadarnică şi sunt departe de frica lui Dumnezeu. Fiindcă de la mireni nu câştigă nimic altceva decât odihnă trupească; iar acolo unde este odihnă trupească frica de Dumnezeu nu se poate sălăşlui, şi mai ales în monah.

       Monahul de aceea se numeşte monah[1], pentru că zi şi noapte vorbeşte cu Dumnezeu, şi cugetă numai la cele ale Lui, neavând nimic pe pământ. Însă monahul care petrece împreună cu mirenii, ori stă cu ei mai mult de o zi, sau cel mult două – şi aceasta din pricina unui lucru de neapărată trebuinţă, fără de care nu poate să trăiască, adică pentru a-şi vinde lucrul de mână şi a-şi cumpăra cele de trebuinţă – şi nu se întoarce în grabă, pocăindu-se mai apoi sincer înaintea lui Dumnezeu pentru ziua sau cele două zile pe care le-a petrecut în lume, silit de nevoia firii; aşadar monahul care nu face astfel, ci neîncetat merge la mireni, fără să-l silească vreo nevoie, ori zăboveşte cu ei, nu este monah cu adevărat, nici nu se va folosi vreodată, ci mai degrabă din petrecerea cu mirenii va câştiga unele ca acestea: La început, când se apropie de ei, devine înfrânat la limbă, posteşte şi se smereşte până când ajunge cunoscut şi i se duce vestea, cum că monahul cutare e robul lui Dumnezeu. Apoi Satana îi îmboldeşte numaidecât pe mireni să-i aducă din toate câte are nevoie: vin, untdelemn, aur şi altele de tot felul, spunând despre el: „Sfânt, sfânt”. Iar el, cum aude „sfânt”, se trufeşte, smeritul, şi începe să şadă cu ei, mâncând, bând şi aflându-se în odihnă.

       Când se ridică să psalmodieze îşi înalţă vocea, ca să spună mirenii că monahul cutare psalmodiază şi priveghează şi să-l laude; iar de la laude se înalţă mai mult pe sine şi se trufeş­te. Atunci smerenia îl părăseşte cu totul şi dacă îi spune cineva un cuvânt tăios, răspunde şi mai tăios; astfel, mânia creşte într-însul, ajutată de slava deşartă. Dar şi pofta i se aprinde înlăuntru mai vârtos, de vreme ce vede neîncetat femei şi copii şi aude cuvinte lumeşti. În acest chip săvârşeşte adulter în fiece zi, fără să simtă. Căci [Mântuitorul] spune: Oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui[2].

       După aceea încearcă să adune cele de trebuinţă peste an, pentru el şi pen­tru cei ce îl cercetează. Apoi strânge de două ori mai multe, chipurile pentru mai multa odihnă a oaspeţilor; şi aşa adună aur şi argint. Iar de atunci nu încetează să adauge la relele sale, până când diavolii îşi râd de el cu totul, îndepărtându-l de Dumnezeu şi prăbuşindu-l în nenorocirea iubirii de arginţi. Rădăcina tuturor relelor este iubirea de arginţi[3], precum a spus Apostolul; şi pe cât e de departe cerul de pământ, pe atât monahul iubitor de arginţi se îndepărtează de slava lui Dumnezeu. Nu este răutate mai mare decât răutatea monahului iubitor de arginţi.

       Monahul care petrece întru [însoţiri] lumeşti are cu adevărat trebuinţă de rugăciunile multor Părinţi sfinţi, de vor putea şi acestea, fie şi puţin, să-i fie de folos. Fiindcă cine-l poate ajuta pe cel care se dă de unul singur morţii? Nu îl auzim pe Apostolul Ioan care spune: Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea lui Dumnezeu nu este întru el[4]? Ori pe Iacov, fratele Domnului: Dacă cineva socoate să fie prieten cu lumea, se face vrăjmaş al lui Dumnezeu[5]? Fiindcă prietenia lumii este duşmănie cu Dumnezeu.

       Să fugim, deci, fraţilor de lume ca de şarpe. Căci cel muşcat de şarpe, fie moare, fie se însănătoşeşte cu greu. Ne este de folos să  avem un singur război şi nu multe, sau fără de număr. Spuneţi-mi, fraţilor, Părinţii noştri, unde au dobân­dit virtuţile, în lume sau în pustie? E limpede că în pustia neumblată de mireni. Iar noi, de suntem în lume, cum vom putea dobândi virtutea? Dacă nu flămân­zim, nu însetăm şi nu tremurăm de frig, dacă nu ne îndepărtăm de cele materialnice ale lumii şi nu murim faţă de toate voile trupului, cum vom putea trăi cu sufletul? Cum vom dobândi împărăţia cerurilor? Oşteanul, dacă nu luptă şi nu biruieşte, iar mai apoi dacă nu dă şi bani, nu e învrednicit de cinste. Noi cum vom fi învredniciţi de împărăţia cerurilor, atâta vreme cât mâncăm, bem şi stăm cu mireni, [fapte] întru care eram şi mai înainte? Monahul care are aur, argint ori lucruri materialnice, nu crede că Dumnezeu poate să-l hrănească; El, Care hră­neşte fiarele şi balenele din mare. Iar dacă nu ne poate dărui pâine, nu poate să ne dea nici împărăţia Lui. Şi atunci de ce ne mai ostenim? Spuneţi-mi, fraţilor, îngerii adună în ceruri aur şi argint, ori slava lui Dumnezeu? Iar noi de ce ne-am lepădat de lume? Ca să strângem iarăşi aur şi lucruri materialnice, ori ca să ne facem îngeri? Sau nu ştiţi că ceata celor căzuţi din cer se plineşte cu monahi? Lucrul acesta îl face vădit şi schima noastră, care-i numită de toţi îngerească”.

*

       Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen: „Ce să fac cu prieteniile fără de folos pe care le am?” A răspuns Bătrânul: „Există vreun om ce horcăie, trăgând să moară, care să ia aminte la prieteniile lumii acesteia? Nu te apropia, nici nu te atinge de ele, şi se vor înstrăina singure”.

*

       A zis un Bătrân: „Cel care păcătuieşte înaintea lui Dumnezeu, e da­tor să se despartă de orice legătură omenească, până când este încredinţat că Dumnezeu i S-a făcut prieten. Fiindcă dragostea oamenilor ne împiedică de la dragostea lui Dumnezeu[6]”.

*

       A zis un Bătrân: „Precum cineva care a murit în cetate nu aude vocile celor dintr-însa, nici nu simte cele ce se petrec acolo, ci e mutat în alt loc, unde nu ajung glasurile şi strigătele cetăţii, tot astfel şi monahul: dacă se leapădă de lume şi se mută la vieţuirea călugărească, e dator să moară faţă de toată împătimirea lumii, de risipirea şi osteneala vieţii celei deşarte şi stricătoare de suflet, îndepărtându-se de toate acestea. Dacă, lepădându-se de lume, nu iese din ţinutul său, ci rămâne în mijlocul tulburărilor de mai înainte, unul ca acesta se aseamănă cu un mort ce zace într-o casă, răspândind duhoare, de care fug departe toţi cei care simt mirosul”.

*

       Acelaşi a zis: „Cărnurile care nu au fost sărate putrezesc şi se fac urât mirositoare, aşa încât toţi cei din apropiere îşi întorc feţele din cauza duhorii; iar în ele se fac viermi, care colcăie şi se cuibăresc, mâncând dintr-însele. Dar dacă se pune peste cărnuri sare, atunci viermii sunt omorâţi şi duhoarea încetează, căci e în firea sării să le nimicească pe amândouă. La fel şi monahul, care se dă pe sine însuşi grijilor pământeşti şi risipirilor din afară, care nu se linişteşte în mănăsti­rea lui, luând putere cu frica de Dumnezeu, pentru a nu se moleşi cu trândăvia, care nu se strânge în sine cu cugetarea la moarte şi la caznele de dincolo, nici nu-şi întăreşte inima cu rugăciunea şi privegherea, prin care se naşte sarea du­hovnicească. Unul ca acesta a putrezit şi s-a umplut de duhoarea gândurilor rele şi necurate, aşa încât faţa lui Dumnezeu şi a îngerilor celor aleşi se întoarce de la dânsul, scârbindu-se de necurăţia unui astfel de suflet şi îndepărtându-se de el.

       Aşa se cuibăresc într-însul viermii cei gândiţi, adică puterile întunericului, cele care pururi se îndulcesc cu asemenea duhoare; şi colcăie şi se sălăşluiesc înlăuntrul lui, făcându-şi hrană dulce din spurcăciunile gândurilor şi faptelor necurate prin care nenorocitul [suflet] se strică şi e dat pierzaniei. Însă dacă monahul, simţind o asemenea vătămare, leapădă risipirile din afară, se încredinţează în întregime lui Dumnezeu, punându-şi desăvârşit nă­dejdea într-Însul, şi îşi întoarce toată purtarea de grijă şi îndeletnicirea spre a fi bineplăcut Lui, atunci, nu după multă vreme, Dumnezeu îi trimite sarea du­hovnicească, adică Duhul cel bun şi iubitor de oameni. Iar când vine Acesta, toate patimile şi dracii care lucrează în sau prin ele pier deîndată şi se risipesc ca fumul”.

11. A Sfântului Efrem [Sirul]

       Frate, nu călca în noroiul tinei şi de bărbaţii care umblă fără frică [de Dumnezeu] îndepărtează-te. Vrabia ademeneşte şi alte vrăbii în colivia ei,[7] iar cel robit de păcat îndeamnă şi pe mulţi alţii spre adâncurile relelor. Lipseşte-te să fii alături de cei care iubesc trândăvia şi nu aleg să trăiască în isihie. Fugi de cei care iubesc ospeţele şi zic: „Astăzi eu voi da masă, mâine tu o vei pregăti”; căci de te învoieşti cu astfel de cuvinte, nu vei plini viaţă îmbunătăţită, ci vei [ajunge] sălaş a toată patima. Să le urmezi celor arzători cu duhul[8] şi să umbli pe calea cea strâmtă şi îngustă[9], ca să dobândeşti viaţa veşnică.

_____________________

[1]   Aluzie la etimologia cuvântului. Monahul este „singur” „numai” cu Dumnezeu. Sau, după Sfântul Dionisie Areopagitul: „Se numesc monahi, din pricina slujirii curate a lui Dumnezeu… a vieţii unitare şi neîmpărţite, care îi unifică [lăuntric], într-o monadă cu chip dumnezeiesc” (Sfântul Dionisie Aeropagitul, Despre Ierarhia Bisericească, P.G. 3,533 A).

[2]   Mt. 5,28

[3]   1 Tim. 6,10.

[4]   1 In. 2,15.

[5]   Iac. 4,4.

[6]   Când spune „dragostea oamenilor”, Bătrânul se referă la lipirea pătimaşă a inimii de ceilalţi oameni, care îl împiedică pe monah să se lepede de toate. Cel care-i astfel stăpânit nu iubeşte în fapt lumea, ci duhul ei păcătos; în vreme ce nevoitorul nu urăşte lumea, ci se leapădă de duhul ei.

[7]   Sfântul Efrem se referă aici la o colivie-cursă în care se pune o pasăre a cărei prezenţă ade­meneşte şi alte păsări.

[8]   Rm. 12,11.

[9]   Mt. 7,14.

 

Fragment din cartea EVERGHETINOS – Ediția întâi 2007  Sfânta Mare Mănăstire Vatoped vol. I, Tema 22 – Editura „Metropolis Press”, Atena, Grecia, 2007.

Total
30
Shares
Previous Post

Întâmpinarea Domnului

Next Post

Despre ascultarea de părintele duhovnicesc

Related Posts