Care sunt treptele şi rangurile în monahism? Cum deosebim un simplu frate sau soră de mănăstire de un stareţ sau stareţă ori de un protosinghel sau arhimandrit? Cum să ne adresăm acestora şi cum să îi trecem pe pomelnicul nostru? Despre toate acestea am vorbit cu arhim. Teofil Anăstăsoaie.
Conform regulamentului monahal şi Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, sunt trei trepte ale vieţuirii monahale: fratele (novicele) sau sora, rasoforul sau rasofora şi monahul sau monahia. “Noviciatul este o perioadă de testare în care îşi dau seama dacă sunt sau nu potriviţi pentru această cale. Din această treaptă se poate renunţa fără nicio implicaţie canonică, deoarece încă nu se depune niciun jurământ, este doar un stadiu de pregătire”, spune părintele Teofil Anăstăsoaie. În timpul celor trei ani de noviciat, fratele poartă o dulamă neagră şi un culion pe cap, iar sora, pe lângă hainele negre specifice, un batic de aceeaşi culoare şi scufia sau tulpanul pe cap (un culion mai mic care se prinde pe deasupra cu baticul). “Aceasta este vestimentaţia cea mai simplă, strictul necesar. Se întâmplă ca unii să nu primească acest veşmânt, chiar dacă sunt în stadiu de frate sau soră, ci poartă haine de culoare neagră”, mai spune părintele Teofil Anăstăsoaie.
Angajamentul lepădării de lume apare la treapta de rasofor când, prin tunderea capului, se leapădă şi de voia proprie, primind un nume monahal. La vestimentaţie i se adaugă rasa (un veşmânt cu mâneci largi care se poartă peste dulamă), cureaua, camilafca (care la părinţi se pune peste culion; iar la rasofore are forma unui batic mare cu care se înfăşoară capul, peste scufie şi primul batic) şi bineînţeles metania. “Starea rasoforului este intermediară, similară cu logodna, neavând încă depuse cele trei voturi mari monahale, însă are implicaţii canonice. Rasoforului care renunţă la mănăstire şi doreşte să plece în lume nu i se poate săvârşi Taina Căsătoriei, ci doar Rânduiala căsătoriei a doua, deoarece el a făcut deja un jurământ cu Dumnezeu”, explică părintele.
Aceste două prime trepte pot fi suprimate în cazuri excepţionale, pentru cei pregătiţi şi foarte hotărâţi. La aceştia se adaugă şi absolvenţii de şcoli teologice, care au avut o viaţă duhovnicească şi au fost apropiaţi de rânduielile mănăstireşti.
Schima mică şi mare
Slujba tunderii în monahism presupune depunerea celor trei voturi monahale: sărăcia, fecioria şi ascultarea. Aceste voturi sunt nişte jurăminte care se fac în faţa Sfântului Altar, candidatul fiind aşezat în semnul crucii, la pământ şi îmbrăcat doar cu o haină albă. “Părăsirea monahismului şi întoarcerea în lume este unul dintre păcatele mari deoarece este o încălcare gravă de jurământ. Acestora, preotul nu le poate săvârşi Taina Căsătoriei. Urmaşii lor vor purta pecetea jurământului neonorat faţă de Dumnezeu”, spune părintele Teofil.
Tunderea în monahism implică şi primirea schimei. Schima sau paramanul este un veşmânt brodat cu sfânta cruce şi anumite versete biblice. Schima mică are dimensiunile de 30/40 centimetri şi este purtată de către monahi tot timpul asupra lor, pe sub dulamă. Schima mare, de dimensiuni mult mai mari, care se poartă peste dulamă, dar pe sub rasă, este ca un fel de pieptar fără mâneci şi închis. Are inscripţionat pe el mai multe versete biblice şi sfânta cruce pe ambele părţi. “Deosebirea între cele două ar fi că schima mică sau tunderea în monahism normală este pentru călugării care trăiesc în viaţa de obşte, pe când înalta chemare a schimei mari se referă la călugării care trăiesc retraşi de obşte, de comunitate, în singurătate”, spune arhim. Teofil Anăstăsoaie.
Monahul mai primeşte la tundere şi mantia, un veşmânt pe care îl poartă mai ales în cadrul liturgic, care are pliuri. La înmormântare, un călugăr este acoperit cu mantia.
Ranguri şi funcţii
Călugărilor mai deosebiţi şi mai râvnitori li se oferă, prin hirotesie, diferite ranguri. Primii dintre ei, ierodiaconii, adică cei hirotoniţi în treapta de diacon, pot primi rangul de arhidiacon, având dreptul să slujească primii între diaconi şi să poarte cruce pe piept. Pentru monahii merituoşi, hirotoniţi preoţi, adică ieromonahii, sunt trei ranguri: singhel, protosinghel şi arhimandrit. Protosinghelul poartă cruce şi bederniţă, iar arhimandritul mai primeşte şi baston.
În cazul monahiilor, pentru că ele nu pot primi hirotonia, există totuşi rangul de stavroforă. Se oferă celor mai venerabile, cu o anumită vechime şi experienţă sau care sunt stareţe de mănăstiri, având dreptul să poarte cruce şi baston.
Pe lângă aceste trepte sau ranguri, călugărul poate ocupa şi anumite funcţii administrative: egumen sau egumenă, stareţ sau stareţă şi exarh, dar şi referent, inspector şi consilier la Centrul eparhial. Egumenul sau stareţul nu este obligat să fie hirotonit, dar din raţiuni practice, deoarece acesta trebuie să coordoneze şi să participe la toate activităţile, inclusiv la viaţa liturgică, fiind primul dintre ei, este ales dintre ieromonahi. În cazul schiturilor sau mănăstirilor de maici este aleasă egumenă sau stareţă cea mai venerabilă sau cea care are studii teologice. Exarhul este inspectorul care asigură legătura dintre episcop şi mănăstiri şi care se alege dintre vieţuitorii şi stareţii eparhiei.
Deoarece ascultarea de stareţ sau stareţă nu este pe viaţă, ci pentru o anumită perioadă, cei care au îndeplinit funcţia aceasta păstrează un titlu onorific de proinstareţ sau proinstareţă.
Însă pe pomelnic nu trecem funcţiile administrative, ci doar treptele monahale sau rangurile. Astfel, dacă este frate sau soră se notează numele de botez şi treapta, adică frate sau soră, nu contează ordinea. În cazul rasoforilor şi al monahilor, se trece numele monahal şi bineînţeles treapta. Monahii care au primit taina hirotoniei sunt trecuţi cu numele şi treapta de hirotonie (ierodiacon, ieromonah) sau gradul (singhel, protosinghel, arhimandrit).
Episcopatul, cea mai înaltă treaptă
Cea mai înaltă treaptă pe care poate ajunge un monah este episcopatul. Episcopul trebuie să fie neapărat călugăr, pentru a se dedica cu totul Bisericii, fiind părinte al tuturor. “Există şi unii episcopi care o vreme au fost căsătoriţi, dar după ce au rămas văduvi au ales să intre în mănăstire. Deci, atunci când au fost aleşi, făceau parte din rândul monahilor.”, explică arhim. Teofil Anăstăsoaie. Dacă viitorul episcop este un simplu monah, acesta trebuie să treacă prin toate treptele preoţiei şi rangurile monahale. Ultimul este cel de ipopsifiu, pe care îl primeşte înainte de hirotonia întru arhiereu.
Dicţionar
Cuvios: monahul care nu este hirotonit;
Preacuvios: ierodiaconul sau ieromonahul;
Părinte sau maică: formulă de adresare tuturor monahilor(iilor), în orice treaptă sau rang s-ar afla;
Schimonah sau schivnic: cel care a primit schima mare;
Ieroschimonah: ieromonahul care a primit schima mare;
Cenobit: vieţuitorul în cenobie, adică în obşte sau mănăstire;
Anahoretul şi eremitul: monahul care se retrage din obşte şi alege vieţuirea pustnicească. În limba română mai cunoscute sunt denumirile de pustnic sau sihastru;
Preot celib: preotul care nu este nici căsătorit, nici monah. Celibatul se întâlneşte mai rar la noi, el este specific mai ales Bisericii Apusene. Preotul celib nu se mai poate căsători, dar în monahism poate intra oricând.
Sursa: http://ziarullumina.ro
