Ucenicul trebuie să primească cu zel toate cele venite de la învăţător, fiind folositoare, chiar de aduc tristeţe şi durere; căci, potrivit cu osteneala şi necazurile lui, Dumnezeu îi dă şi mila Sa – part.2

3. Din Viaţa Sfântul Antonie cel nou, din vremea iconomahilor

Acest cuvios părinte Antonie a venit la vieţuirea călugărească părăsind dregătorie boierească şi s-a războit ani buni cu lupte mai presus de fire, de unul singur, în isihie. Apoi, pe când citea odată dumnezeiasca Scară a virtu­ţilor, a găsit la sfârşitul cuvântului despre ascultare că învăţătorul spune aşa: „Vieţuitorul în isihie care, cunoscându-şi neputinţa, se mută şi se vinde sub ascultare, orb fiind, a deschis ochii fără osteneală către Hristos”[i]. întorcând pe toate feţele cuvântul acesta, îşi spunea în sine: „După atâtea osteneli şi nevoinţe, sunt încă orb? Când, oare, ne vom îngriji să.ne căpătăm vederea?” Şi, părăsind singurătatea şi viaţa pustnicească, s-a dat pe sine arenei de luptă a obştii.

A mers la vestita chinovie din Kion, în ţinutul Bitiniei, şi, fără să spună nimănui nimic, a stat câteva zile la arhondaric, ca unul dintre săraci. Mânca în fiecare zi cu cei sărmani, dar, pentru că nu suferea să ia pâine de pomană, se suia pe muntele din apropiere, aduna o povară de vreascuri şi le căra în spate până la poarta mănăstirii. Când văzu lucrul acesta, cel rânduit pentru îngrijirea străinilor îi spuse: „Ce faci, Avva? Mănăstirea nu are nevoie de osteneala ta. Cei care vin aici mănâncă din darul dragostei noastre şi mulţu­mesc lui Dumnezeu”. Antonie îi răspunse: „Ştiu prea bine, dar pentru că nu rabd să stau degeaba, fac asta de bună voie şi am odihnă”.

Rămânând şi pe mai departe la poartă, cu aceeaşi lucrare şi fără să spună nimic, arhondarul îl înştiinţă pe stareţ despre el. (în vremea aceea stareţ era vestitul Ignatie, cel care prin ostenelile proprii zidise cu harul Domnului mănăstirea.) îi zice Părintele arhondarului: „întreabă-1 ce caută de stăruie la poartă”. Fratele îl întrebă şi Antonie răspunse: „Sunt străin de aceste locuri, dar cu ajutorul lui Dumnezeu vreau să stau cu voi pentru folos”. Aflând acestea, stareţul i-a poruncit să intre. De cum l-a văzut, şi-a dat seama cine este, pentru că auzise de vieţuirea lui înaltă. Apoi i-a zis: „Cu ce gând te-ai ostenit până la noi, Avva?” Antonie i-a răspuns: „Ca să ajung asemenea vouă în virtute; căci până acum sunt lipsit de ea”. îi zice întâi-stătătorul: „Nu poţi să ajungi ascultător după ce atâţia ani ai trăit sin­gur cu Dumnezeu. Căci mulţi, bizuindu-se pe voia lor proprie, dacă s-au apucat de vreo virtute – înfrânarea, postul, neagonisirea sau reaua pătimire a trupului – au putut să o dobândească; dar puşi la încercare în rânduiala de obşte, s-au arătat de multe ori neiscusiţi, chiar unde se credeau buni[ii], din lipsa smeritei cugetări”. Zise Antonie: „Lucrul acesta l-am aflat şi eu din învăţătura insuflată de Dumnezeu a Părinţilor. Şi ca unul care nu a apucat-o încă pe calea virtuţii, am venit să mă dau vouă asemenea unui rob, astfel încât, cu ajutorul vostru, să pun început întru Hristos vieţii acesteia, îndru­mate cu pricepere de voi”.

După ce a spus acestea, Antonie a fost primit, iar stareţul l-a rânduit mai întâi să se îngrijească de biserică, slujire foarte anevoioasă, pe care mulţi o ocoleau. A rămas cu ascultarea aceasta câtva timp şi, pentru că nu îi era de ajuns truda pe care i-o pricinuia, s-a dus la stareţ şi i-a spus: „Eu am venit aici pentru mai multă osteneală şi slujirea pe care mi-ai încredinţat-o mi se pare uşoară”.

Auzind acestea, egumenul l-a dat celui ce îngrijea de vii, ca să taie viţele uscate dimpreună cu ceilalţi fraţi. Fiind nedeprins cu asemenea muncă, îşi vătăma degetele în fel şi chip şi de aceea lucrul îi era povară.

Făcu însă răbdare până trecu vremea tăiatului viţelor; iar apoi, la săpat, se trudea tot la vie, ostenindu-se foarte tare.

Când roadele începură să se pârguiască, i se încredinţă paza lor. Atunci se întâmpla să vină unii dintre fraţi – mai delăsători, sau ca să-l pună la încercare – şi îi cereau să le dea struguri. El le zicea: „Iertaţi-mă, fraţilor, nu îmi este îngăduit să fac acest lucru. Iată via vă stă înainte; dacă vreţi, luaţi-vă singuri. Dar, dacă luaţi, voi fi nevoit să-i spun stareţului”. Căci şi el, dimpreună cu ceilalţi fraţi, îşi mărturisea gândurile în fiecare zi întâi-stătătorului. Auzind aceste cuvinte, fraţii plecau cu mâinile goale.

La fel [de aspru] se purta şi cu sine însuşi. Şezând la amiază în colibă şi strângând păduchii de pe haină, zicea gândurilor: „Când vieţuiam în isihie îmi spuneaţi: «Nu te foloseşti chinuindu-te aici» şi îmi înfăţişaţi petrecerea în singurătate ca fiind fără de plată. M-aţi adus aici şi acum lăudaţi iarăşi ostenelile acelea, vrând să mă despărţiţi de traiul cu fraţii?” Gândind el şi spunându-şi aceste lucruri adeseori cu lacrimi şi cu durere în inimă, îl găsea un Bătrân duhovnicesc, care îl mângâia cu cuvinte de dragoste frăţească; şi aşa Antonie răbda ispitele pentru răsplata ce va să fie.

După ce se isprăvi culesul viei, fu trimis să slujească la trapeză. Acolo mai vârtos se întâmpla să se ostenească, alergând să primească şi să ser­vească pe cei care veneau ori plecau, până aproape de ceasul al treilea din noapte[iii]. Iar de multe ori ei îl spălau cu ocări, aşa cum se întâmplă adesea în asemenea împrejurări.

Nevoindu-se timp îndelungat în slujiri de felul acesta, haina şi încălţările i s-au prăpădit de tot. (De altminteri primise să poarte încălţări numai la rugămintea răposatului episcop Pavel, căci tot timpul de dinainte, când se nevoia singur, era desculţ.) Venind iarna şi având, după cum am spus, toate rupte, îngheţa de frig, iar stareţul zăbovea să-i dea cele de trebu­inţă pentru acoperirea trupului. Făcea lucrul acesta încercându-1, ca să ia mai multă plată, dar şi pentru folosul celor care fug de osteneală. Din pricina mersului pe marmură, picioarele i se crăpaseră şi îi pricinuiau durere cumplită. Iar fraţii, văzându-i multa silinţă şi nevoie, îi dădeau fiecare câte ceva: care un cojoc, care ciubote să se încalţe. Luptătorul, însă, nu primea nimic, luând aminte numai la judecata întâi-stătătorului. Le spunea fraţilor: „Ştiu că Părintele nostru cunoaşte de ce am nevoie. Deci las în seama lui să-mi poarte de grijă, până când Dumnezeu îl va înştiinţa de aceasta, pentru smerenia mea”.

In acest chip iarna se sfârşi, primăvara şi vara trecură una după alta, iar Antonie încă se nevoia aşa, părăsit şi fără să i se poarte de grijă. Atunci, biruit de împresurarea gândurilor lăuntrice şi a lipsurilor din afară, se duse la îndrumător şi îi zise: „Stăpâne, dacă mănăstirea nu-i în stare să-mi dea şi mie cele de trebuinţă, îngăduie ca măcar prin prieteni să mă pot ajuta”. Iar acel dumnezeiesc păstor, aducându-1 astfel unde vroia, îi zise: „Mănăstirea mea hrăneşte întru Hristos tot ţinutul şi nu poate să te îmbrace şi să te încal­ţe pe tine? Am auzit mai demult despre tine că eşti nevoitor şi răbdător în necazurile trupeşti, dar nu văd acum nimic din ceea ce am auzit. Ţi-ai lepădat toate averile din lume pentru Dumnezeu, te-ai dat pe tine însuţi ostenelilor şi sărăciei, ai vieţuit în isihie cum se cuvine foarte mulţi ani, răbdând toate asupririle trupului, iar acum, venind la noi, ţi-a pierit curajul şi dârzenia în luptele acestea mici, căutând tihnă ca unul dintre cei mai delăsători, care nu au privirea aţintită la răsplata cea mare a lui Hristos?” Şi după ce îl umili aşa, îl lăsă să plece fără să-i poarte de grijă.

Primind astfel de arsuri curăţitoare, luptătorul lui Hristos Antonie rămase să îndure cu răbdare necazurile după Dumnezeu, vărsând din belşug lacrimi în fiecare zi şi curăţindu-se în tot chipul prin înfrânarea trupului; căci păstorul îi îngăduise să postească şi să se nevoiască atât cât vrea, ca să nu i se pară că a venit la o vieţuire mai prejos de cea din isihie. Aşa că nu primea să doarmă pe pat, ci se împărtăşea de somn întinzându-se puţin pe o laviţă mică zidită. Se trezea înainte de toacă, se ruga, psalmodia şi se desfăta cu sârguinţă de bunătăţile sufletului.

Pentru multa lui răbdare, Antonie era socotit de stareţ şi de obşte un călugăr încercat. De aceea fraţii lucrători de pământ îl luau uneori şi, punându-i o sapă în mână, îi porunceau să dezrădăcineze şi să taie mărăcinii şi tufi­şurile. Asudat de trudă şi peste măsură de ostenit, grăia către Dumnezeu cu buzele tainice ale inimii: Vezi, Doamne, smerenia mea şi osteneala mea şi îmi iartă toate păcatele mele. Şi într-o noapte vede în somn un bărbat slăvit care ţinea o cumpănă; pe talgerul stâng păreau a fi toate păcatele lui începând cu cele din tinereţe, iar pe talgerul celălalt sapa cu care se ostenea pentru Dumnezeu; aceasta, atârnând mai greu, împrăştie toate greşelile. Atunci băr­batul acela prinse a grăi şi îi zise lui Antonie: „Iată, Domnul Dumnezeu a primit ostenelile tale şi ţi-a iertat păcatele”.

După toate acestea, văzând stareţul răbdarea lui de atâta amar de vre­me, că s-a lămurit îndeajuns în nevoinţele de foc ale supunerii, că şi-a pus în gând să rabde pentru Dumnezeu cu mărime de suflet orice i s-ar întâmpla, chemându-1 deoparte i-a spus: „Dumnezeu să te răsplătească, Părinte, pentru sufletele ce s-au folosit de venirea ta aici şi de vieţuirea ta după Dumnezeu; că niciodată nu s-au îmbunătăţit atâta ucenicii mei ca acum, când Dumnezeu te-a trimis printre noi şi ne-ai arătat ascultare desăvârşită”. Apoi a scos veşminte, încălţări şi altele asemenea, şi i le-a dat. De atunci Antonie a fost şi el ca ceilalţi fraţi, având cele de trebuinţă trupului. Iar când stareţul vedea că îi lipseşte ceva, i-1 punea pe ascuns în pat, iar Antonie îl găsea când se întorcea în chilie.

——————————————————————–

[i] Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, IV, 131, în Filocalia, voi.9, Ed. IBMBOR, 1980, p. 135

[ii] Litt. „Chiar în cele bune întru care credeau că sunt”.

[iii] Conform orei bizantine, este vorba de ceasul al treilea de la apusul soarelui.

Fragment din cartea EVERGHETINOS – Ediție Bilingva 2010  Sfânta Mare Mănăstire Vatoped vol. II, Tema 33.