Ultimul inel (II)

A doua zi Tania a plecat iarăși cu Părintele Iliodor. Unii binefăcători au adus la mănăstire alimente pentru familiile cu mulți copii și pentru bătrânii săraci, iar Părintele Iliodor cu Tania le împărțeau. Bătrânii se bucurau pentru alimente, dar mai mult se bucurau pentru atenția pe care le-o dădeam. Sunt singuri, nu au pe nimeni cu care să vorbească și de aceea îi chem insistent la ceai, unde de obicei încep discuțiile.

 – Părinte Iliodore, spune veteranul din marele război pentru apărarea patriei, acum studiez teoria care vorbește despre evoluție și nu pot înțelege ceva. Adică la început peștele a ieșit la uscat și s-a făcut câine cu patru picioare, apoi din maimuță s-a făcut om. Însă nici bunicul meu, nici străbunicul, nu au văzut vreodată vreun câine să se prefacă în maimuță.

 – Omul provine de la Dumnezeu, iar nu din maimuță, îl contrazise ierodiaconul.

 – Dar omul nu are suflet. În organism există ficatul, stomacul, nu există suflet.

 – Spune-mi, ai fost la școală?

 – Cum să nu?

 – Prin urmare ai învățat că există obiecte însuflețite și neînsuflețite. De pildă piatra este neînsuflețită. Dar tu cum ești?

 – Eu sunt însuflețit. Oare de la cuvântul suflet provine?

Mai târziu acești oameni s-au apropiat de Dumnezeu. Se pare că nu prin cuvinte constrângătoare și ademenitoare, ci mai degrabă acești oameni au simțit cu inima lor că Părintele Iliodor îi iubește. Este foarte bun, cu toate că pare sever. De pildă, în timp ce șoferul armean, pururea mâhnit și morocănos, conducea mașina, a spus odată bombănind:

– Ce chin este și acesta! Nu pot ieși la drumul principal, pentru că peste tot sunt oameni. Părintele Iliodor nu poate trece pe lângă un invalid sau pe lângă o bătrână și să nu-i ia în mașină. Într-o zi și-a rupt piciorul. De îndată ce i l-au pus în ghips, a plecat de la spital si alerga, ca întotdeauna, să ajute pe cineva.

 – Părinte Iliodore, strigau în urma sa infirmierele, veți rămâne paralizat pentru că aveți o fisură adâncă la picior.

 – Care picior?, a întrebat Părintele. Piciorul va putrezi, sufletul va rămâne. Dumneavoastră îmi tot spuneți: „Piciorul! Piciorul!”, dar trebuie să ne gândim mai mult la suflet. Ca să aduci pe cineva lângă Dumnezeu trebuie să ai această dragoste înflăcărată, atât pentru Dumnezeu, cât și pentru om. Atunci dragostea arde cu dragoste, așa cum o lumânare aprinde altă lumânare.

După două zile o văd pe Tania în biserică, pomenind nume și rugându-se pentru cei adormiți sub supravegherea Părintelui Iliodor.

 – Părinte Iliodor, i-am spus cu prudență, dar nu este botezată.

 – Îndată după parastas o vom boteza. Așa a binecuvântat starețul.

 – Da, trebuie îndată să mă botez, a completat cu căldură Tatiana. Starețul mi-a dat o cruciuliță s-o port la gât și o iconiță de binecuvântare.

Aud și nu-mi vine să cred. Totuși toate sunt adevărate. Roaba lui Dumnezeu Tatiana s-a botezat și a devenit o credincioasă a Domnului nostru Iisus Hristos. Cum s-a săvârșit această minune este cu neputință să înțeleagă mintea omenească. Însă toți eram atât de veseli, încât am umplut-o pe Tania de daruri. Astfel a plecat la casa ei cu o mulțime de bagaje.

În ultima seară stăteam cu Tania lângă foc. Era toamnă și trebuia să ard toate frunzele și ramurile uscate căzute la pământ. Scânteile zburau la înălțime spre cer, în timp ce Tania rupea și arunca în foc cărțile „academice” de ocultism. Nu am discutat nimic despre aceasta. De altfel ce sunt cuvintele? Toate cuvintele pământești sunt foarte sărace, atunci când sufletul este înflăcărat de dragoste pentru Mântuitorul și trecutul arde și dispare.

La despărțire Tania mi-a dat o carte pe care o adusese din Moldova: „Viața și opera Starețului Paisie Velicicovschi”, pe care o editase Schitul Optina în 1847.

 – Cartea aceasta mi-a dat-o Lidia Mihailovna înainte de a muri și mi-a spus: „Taniușka, într-o zi vei merge la Optina și vei înțelege că Optina pornește din Moldova, de la sfântul Stareț Paisie Velicicovschi. Atunci când citim Viețile Sfinților, ei se roagă pentru noi și într-o zi starețul Paisie te va lua de mână ca pe un copilaș”.

Minunat este Dumnezeu întru Sfinții Săi! Cu adevărat Sfinții se roagă pentru noi și minunatul stareț Paisie Velicicovschi aduce până astăzi pe câte unul la mănăstire, așa cum a adus-o acum pe Taniușka noastră.

Ca o referință istorică, Optina este legată duhovnicește de Moldova, în timp ce renașterea monahismului a început odată cu editarea operelor și traducerilor Cuviosului Paisie Velicicovschi. Duhul înălțător al acestor opere a născut fenomenul Optina, unde cultura se îmbină cu sfințenia și asceza monahală cu dragostea și cu deschiderea față de aproapele.

∗∗∗

                 După șase luni am primit o scrisoare de la Tania în care scria că o duce bine cu soțul, că și-a botezat și căsătorit copiii și că acum lucrează la un orfelinat. Scrisoarea se sfârșea cu o mărturisire: „Înainte de a merge la mănăstire, am vrut să mă sinucid”. M-am cutremurat în acea clipă, aducându-mi aminte cum s-a spânzurat Dima, singurul fiu al unui medic regional.

                 Într-o zi mama lui Dima a aflat că el împreună cu prietenii săi iau droguri. Atunci l-a luat și l-a dus îndată la Centrul de Sănătate, unde se făceau tratamente pentru detoxificare cu ajutorul ocultismului, yogăi și prin nesfârșitele meditații, care, așa cum este cunoscut, distrug structura sufletească. La acest Centru plătești și tocmai acest lucru a convins-o pe mama copilului că acolo se face treabă bună.

 – Te rog, o imploram eu, ia-l imediat pe Dima de la Centru! Crede-mă că acesta este un drum care duce la iad.

Dar L. nu m-a crezut și a insistat ca Dima al ei să urmeze cu sârguință ședințele lor. Dumnezeul meu, cât de greu este să crești un copil și cât de ușor este să-l pierzi! După moartea lui Dima, L. nu și-a mai revenit. Este bolnavă, plânge și nu mai vrea să trăiască, cu toate că eu mă străduiesc s-o conving să meargă la biserică.

Același lucru mi-a scris și Tania despre trecutul ei ateu:

„Nu mai voiam să trăiesc. Iar uneori mă cuprindea o frică cumplită, atât de înfricoșătoare, încât ascundeam de mine însumi cuțitele și sforile. Îmi dădeam seama cum aveam să sfârșesc, dar nu mă prea interesa. Într-o dimineață mi-am vândut ultimul meu inel și am alergat la tren. Nu voiam să plec, însă cineva îmi poruncea: «Pleacă! Fugi!» Și am fugit numai cu un singur gând: «Să izbutesc!»”.

Și Tania a alergat și a izbutit.

Din Cartea: „Ziua Arhanghelului Mihail – Istorisiri din Grădina Optinei”, de Nina Pavlova.