Preot Ioan Istrati
Un copil mănâncă.
Cea mai banală imagine din lume. Și, totuși, întregul univers al umanității se odihnește în ea. Toată iubirea jertfelnică a părinților, toată zbaterea celor mari, munca, efortul, ținta noastră, bucuria tainică, puterea unui boț de carne pe care îl ții într-o mână să ajungă ditamai gâliganul.
Un copil papă.
În chipul lui suntem noi, părinții noștri, strămoșii noștri din jurul ceaunului cu mămăligă însemnat cu cruce și tăiat cu sfoara, tot neamul nostru zdruncinat de dureri în jurul focului, icnetul de durere al mamelor noastre împovărate de-atâta muncă, ochii plini de nesomn ai femeilor sfinte ale neamului românesc, plângând de dorul bărbatului mort pe front, amestecând cu culișărul mămăliga pentru prunci, tăind ceapa sau întețind focul sacru al iubirii. E amintirea copilăriei, când zăngăneam în strachina goală, iar mama scotea de pe foc mâncarea cea spre ființă.
Un copil mănâncă.
În Evanghelia de azi, Hristos sfâșie vălurile întunericului, sfărâmă zidurile morții și smulge un copil din adâncurile pământului. Puterea Lui de Dumnezeu desparte marea roșie de lacrimi și de sânge dintre moarte și viață, dintre ceea ce suntem și ceea ce trebuia să fim. Inima infinită de dor și de iubire a lui Dumnezeu se sfâșie, proorocind frângerea de Sine de pe Cruce. Hristos nu poate suporta moartea unui prunc, nu poate răbda durerea sfâșietoare a părinților care-și bagă viața în pământ, nu poate trece peste suferința enormă a lui Iair.
Îl ține strâns, să nu se prăbușească în neant, când vine un slujitor și îi zice: a murit fiica ta. Îi șoptește: nu te teme, crede numai.
Și credința nimicește moartea cu toată cohorta ei de suspine.
Și după ce scoate pe toți afară, Iisus dulcele Cuvânt veșnic al Tatălui strigă cu glas mare: Copilă, scoală-te. Și duhurile morții se sfărâmă și cad, și se zdrobesc obezile cele de durere, și prăpastia iadului devine pentru o clipă pod. Și copila deschide ochii în ochii Celui ce a privit galaxiile născându-se la cuvântul Lui.
Și poruncește să îi dea să mănânce.
Un copil mănâncă încet.
Îi e foame, că a venit din împărăția morții, mestecă alene. Și în această copilă, tot oceanul de lacrimi pe care l-am vărsat, stirpe blestemată de noi înșine să hoinărim în întuneric, după ce am privit ochii de lumină ai lui Dumnezeu.
Un copil mănâncă.
Suntem salvați.
