Preot Ioan Istrati
Oamenii din jurul lui mor, prietenii, fiii, nepoții îmbătrânesc și pleacă în țărână. Rămâne singur, cu ochii în zare, așteptând la nesfârșit mântuirea lui Israel. El ne învață că moartea e un dar minunat când Îl îmbrățișezi pe Dumnezeu. Ne învață că viața e un dor nestins de a-L cuprinde pe Pruncul veșnic.
Ne șoptește că esența vieții e Dumnezeul din ea și că fără El viața e un chin redundant spre singurătatea eternă.
Ne spune că viața și moartea sunt îmbrățișate în iubirea infinită a lui Dumnezeu pentru om. Îl strânge în brațe pe Cel mai greu decât veacurile, dar mai ușor ca o pană din adâncă smerenie. Îl duce în Templu pe Stăpânul universului, Îl aduce în casa Lui pe Creatorul lumii.
Și apoi, dăruindu-L lumii, bătrânul sfânt simte o adiere necuprinsă de vânt ceresc. Închide ochii și se preface în țărână, iar sufletul lui Îl ține strâns pe Pruncul iubit.
Atâta am putut să spun.
