Chipuri mărturisitoare despre sacrificiul creștinilor

Actul martiric privind pătimirea Sfintelor Perpetua și Felicitas este una dintre cele mai frumoase lucrări ale literaturii vechi creștine şi poate unul dintre cele mai complete și prețioase martirologii pe care ni le-a transmis antichitatea creștină. Aceste Muceniţe au suferit pentru Iisus Hristos la Cartagina, fiind închise cu alți patru tineri creștini: Revocatus, Saturus, Saturninus și Secundulus. În urma unui decret imperial emis de către Septimiu Sever (191-211) în anul 202, o violentă perse­cuție s-a abătut asupra creș­tinilor din Imperiul Roman. Un an mai târziu, aceasta va ajunge și în ținutul Africii de Nord când, din ordinul lui Minucius Timinianus sau Firminianus, creștinii erau prinși și duși în fața autorităților spre a fi judecați.

Pentru curajul mărturisirii lui Hristos, Sfânta Muceniţă Perpetua a rămas una dintre cele mai emo­ționante figuri din istoria creștinis­mului primar, istorisirea chinurilor la care a fost supusă și a pătimirilor sale pentru Hristos-Domnul fiind scrisă de ea însăși, până în ziua martiriului. Documentul întreg este o mărturie vie, zguduitoare și autentică despre forța interioară a crești­nilor din provincia Africa a Imperiului Roman la începutul secolului al 3-lea. Este scris în spiritul cărții Apocalipsa din Noul Testament și al scrierii Păstorul lui Herma (începutul secolului al 2-lea). În anumite capitole se remarcă prezenţa unor idei ale montanismului, pătruns în Africa prin intermediul lui Tertulian, care îmbrățișase unele noţiuni montaniste (Alban Butler, SS. Perpetua and Felicitas, with Their Companions, Martyrs, în rev. „The lives of the Primitive Fathers, Martyrs, and other principal saints”, vol. 3, Dublin, 1866).

Autenticitatea acestui act martiric nu a fost pusă niciodată la îndoială, nici de cei mai exigenți istorici şi cercetători, deoarece în el ni se relatează foarte clar: „Am scris aceasta până în ajunul muceniciei. Ce se va petrece însă în timpul muceniciei, de va vrea cineva, s-o scrie” (Actele martirice, PSB 11, 1982, p. 118). În afară de Perpetua, care a scris cea mai mare parte a martiriului său (de la capitolul 3 la capitolul 10), și Saturus, care a relatat viziunea sa (capitolele 11, 12 şi 13), un autor necunoscut a compus o interesantă introducere (capitolele 1 şi 2) și partea finală (de la capitolul 14 la capitolul 21). Unii istorici consideră că ar fi vorba de Tertulian, care a intervenit pentru zidirea morală a creştinilor.

În introducere se scoate în eviden­ță lucrarea Sfântului Duh, Care de la Cincizecime lucrează permanent la înnoirea și sfințirea lumii. Este scoasă în evidenţă ideea că mărturiile despre sacrificiul creștinilor vor deveni asemenea pildelor vechi care mărturisesc despre Dumnezeu și astfel vor fi folositoare creştinilor.

Urmează corpul actului martirologic, care este unul de-a dreptul emoționant. Se precizează faptul că la începutul anului 203, în urma edictului dat de Septimiu Sever, care interzicea „prozelitismul creș­tin”, a fost capturată Vibia Perpetua, o matroană romană ce avea pe atunci 22 de ani. Ea era căsătorită și avea şi un copil pe care-l alăpta. Aceasta aparținea unei familii înstărite din orașul Thuburbo Minus, situat la peste 40 de kilometri de Cartagina, tatăl ei era păgân, iar mama sa era creștină. Odată cu ea au fost arestați doi tineri, Saturninus și Secundulus, sclava Sfintei Perpetua, Felicitas, și Revocatus, de asemenea sclav, toți catehumeni. Autoritățile din Thuburbo, nedorind să aibă de-a face cu un astfel de caz, au trimis pe Sfintele Perpetua și Felicitas și pe cei patru tineri la Cartagina, unde au fost închiși într-o temniță pe coasta colinei Byrsa. Imediat, diaconii Tertius și Pomponius au informat comunitatea creştinilor de acolo, care au venit în ajutorul lor, obţinând pe bani, de la conducătorul închisorii, o ameliorare a situației creștinilor închiși. Sfintei Perpetua i s-a permis să-şi alăpteze copilul şi să-l primească în vizită pe tatăl ei, care în zadar a încercat să o înduplece să renunțe la credinţa creştină. „«Tată, vezi, de pildă, vasul acela care se află acolo, un urcior sau altceva?» Și el a zis: «Îl văd». Iar eu i-am zis lui: «Poate el fi numit cu alt nume, decât ceea ce este?» Și el a răspuns: «Nu!» «Tot așa și eu nu pot să mă numesc altfel, decât ceea ce sunt, creștină!» Atunci, tatăl tulburat de acest cuvânt s-a repezit la mine ca să-mi scoată ochii, dar m-a rănit numai, apoi, fiind învins, a plecat cu dovezile lui dră­cești.”

În închisoare, Sfânta Perpetua a avut o viziune în care se făcea că se luptă cu un diavol. Acesta luase înfăţişarea unui balaur pe care Sfânta l-a învins și a intrat biruitoare în Împărăția Cerurilor. În cele din urmă, Perpetua și cei împreună cu ea au fost duși în forul din Cartagina pentru a fi judecați de procuratorul Hilarianus. Cu toții au refuzat să renunţe la credinţa lor, indignându-i foarte tare pe păgâni. Pentru aceasta, Hilarianus i-a condamnat la moarte, fiind aruncați la fiare sălbatice în ziua de naștere a cezarului Geta, fiul împăratului Septimiu Sever, care corespunde datei de 7 martie 203. Însă, până în momentul executării pedepsei martirii au fost duși din nou în carceră.

Felicitas, sclava Perpetuei, era însărcinată când a fost întemniţată. În condiții foarte grele ea a născut la opt luni o fetiță pe care a încre­dințat-o unei creștine spre a o îngriji. Întrucât justiția romană interzicea ca o femeie însărcinată să fie executată, imediat după naşterea fiicei sale, Felicitas a fost martirizată împreună cu ceilalți creştini întemniţaţi. De asemenea, este consemnat faptul că în ajunul pătimirii, creștinii condamnați luau ultima lor cină, agapa sau masa dragostei, iar unii păgâni curioși s-au dus să-i privească. Atunci, Saturus i-a mustrat, zicându-le: „Nu vă este de ajuns ziua de mâine ca să priviți în voie ceea ce urâți astăzi? Azi prieteni, mâine dușmani. Întipăriți-vă bine în minte, însă, fețele noastre, ca să ne recu­noașteți în ziua aceea!” (Actele Martirice, p. 108). Auzind aceasta, păgânii s-au retras, iar unii au crezut în Hristos.

A doua zi, pe 7 martie 203, Saturninus și Revocatus au fost atacați de un leopard și de un urs. Saturus a fost atacat de un leopard, iar Perpetua și Felicitas de o vacă sălbatică. Saturus, fiind grav rănit de leopardul care-i provocase o rană foarte mare din care curgea sânge din abundență, a cerut soldatului Pudens inelul și îmbibându-l în sângele său i l-a dat spre a-l păstra ­ca ­amin­tire: „Rămâi cu bine și amin­tește-ți credința mea; iar aceasta să nu te tulbure, ci să te întărească”. Pe mormintele celor cinci martiri s-a ridicat mai târziu, în Cartagina, o Biserică mare, Basilica majorum.

Întrucât textul martiriului Sfintelor Perpetua și Felicitas a fost redactat de un martor ocular, are o valoare inestimabilă din punct de ve­dere istoric și literar. Scris fără exa­gerări, simplu şi sincer, documentul rămâne unul dintre cele mai importante acte martirice din epoca persecuţiilor creştinilor în primele trei secole. Sinaxarul Constantinopolitan amintește de martiriul Sfintelor Perpetua și Felicitas la 1 și 2 februarie, 4 și 14 martie, iar Martirologiul IeronimianBibliotheca hagiographica graeca și Bibliotheca hagiographica latina, menționează martiriul la 7 martie 203. Biserica Ortodoxă le sărbătorește pe Sfintele Perpetua și Felicitas în fiecare an la data de 1 februarie.

Pr. Ştefan Sfarghie

Sursa: http://ziarullumina.ro


Puteți citi și:

Mărturia Muceniței Perpetua

Total
239
Shares
Previous Post

Viețile Sfinților – februarie, ziua 1

Next Post

Un moșneag așteaptă două sute de ani pe Dumnezeu

Related Posts