Învățătura Sfintei Scripturi
și a Sfinților Părinți despre vămuirea sufletelor
Mitropolitul Ierothei al Navpactului
Aceste puncte de vedere le întâlnim în multe texte ale Părinților. Isihie Sinaitul se roagă ca, atunci când va veni stăpânitorul întunericului, „să găsească fărădelegile noastre puține și neînsemnate”[1]. Apoi arată că, atunci când sufletul Îl are cu sine pe Hristos, „El va face izbăvirea lui degrabă”[2].
De asemenea, Cuviosul Theognost spune că dreptul se suie la Cer cu pace „spre Îngerul luminos și vesel care vine din înălțime” și cu ajutorul lui străbate neîmpiedicat văzduhul, fără să fie câtuși de puțin vătămat „de duhurile răutății”[3].
Sfinții Părinți învață toate acestea nu din închipuirea lor, ci din experiențe revelatoare. Uneori le-au fost descoperite de alți oameni sfinți, iar alteori ei înșiși, luminați de Dumnezeu, au avut astfel de experiențe înfricoșătoare.
Sfântul Antonie cel Mare a ajuns odată în punctul de a vedea personal astfel de lucruri înfricoșătoare. Odată, aflându-se în chilie, a fost răpit în extaz și s-a văzut pe sine cum iese din trup și se înalță în văzduh, însoțit probabil de Îngeri. Dar niște îngeri înfricoșători i-au împiedicat să mai urce la Cer și cereau explicații pentru niște fapte. Atunci cei care îl însoțeau pe Sfântul Antonie s-au luptat cu acei înfricoșători demoni, spunându-le că devreme ce toate pe care le-a săvârșit de la nașterea sa i le-a iertat Dumnezeu, să-l acuze numai pentru cele pe care le-a săvârșit din clipa în care a fost tuns monah. „Atunci clevetitorii neaflând nimic, liberă și neîmpiedicată li s-a făcut calea”[4].
Într-o înfricoșătoare istorisire a Sfântului Antonie se spun următoarele: În timpul unei nopți un glas l-a deșteptat pe Sfântul Antonie și i-a poruncit să iasă din chilie și să privească. Atunci a văzut pe un oarecare „înalt, scârbos și înfricoșător”, care era diavolul, stând în picioare, cu mâinile întinse, și pe unii împiedicându-i să se suie la Cer, iar pentru alții, care treceau de mâinile lui și se suiau la Cer, scrâșnind din dinți. Și s-a descoperit Sfântului că acea înfricoșătoare vedenie „este suirea la Cer a sufletelor”.
Sfântul Ioan Scărarul descrie o înfricoșătoare vedenie, pe care a văzut-o pustnicul Ștefan care se nevoia în Sinai, lângă peștera Proorocului Ilie. În ajunul morții sale, în timp ce-și avea ochii deschiși, a fost răpit în extaz și privea în jurul patului său, când la dreapta, când la stânga. Cei care erau de față îl auzeau răspunzând ca și cum unii îl interogau. Uneori spunea: „Da, așa e, este adevărat, dar am postit pentru aceasta atâția ani”. Alteori zicea: „Nu, mințiți. Aceasta n-am făcut-o”. Apoi iarăși: „Da, asta este adevărat, dar am plâns, am slujit”. Și iarăși: „Cu dreptate mă învinuiți”. Dar la unele zicea și așa: „Da, e adevărat, pentru acestea n-am ce să spun; dar la Dumnezeu este și milă”. Și Sfântul Ioan adaugă că „era ο priveliște înfricoșătoare, înspăimântătoare și ο tragere la socoteală nevăzută și neîndurată. Și ceea ce era și mai înfricoșător, era că-l osândeau și pentru cele ce n-a făcut”[5].
Din toate cele pe care le-am menționat se vede că în toată tradiția Bisericii se vorbește despre existența vămilor, care sunt demonii, duhurile din văzduh, care nu numai în toată viața îl războiesc pe om din ură și răutate, dar mai ales înainte și după ieșirea sufletului din trup.
În tradiția Bisericii se vede limpede că demonii nu au stăpânire asupra oamenilor lui Dumnezeu, pentru că toți cei care sunt îmbrăcați în Dumnezeu nu trec prin această mucenicie. Dacă în Hristos stăpânitorul lumii nu a avut nici o stăpânire, aceasta se petrece și cu acei oameni care sunt uniți cu El. De aceea și Părinții recomandă că trebuie să trăim creștinește, în pocăință, spovedanie și lucrare duhovnicească, să trăim în Biserică și să adormim în Biserică în Credința Ortodoxă, cu rugăciunile Părinților noștri, astfel încât stăpânitorul întunericului și duhurile răutății să nu aibă stăpânire asupra noastră.
Este fapt dovedit că în vremea ieșirii sufletului din trup se duce o mare luptă, mai ales cu oamenii care au o curățire incompletă. Înfricoșător este faptul că în vremea noastră mulți oameni mor fără să conștientizeze cutremurătorul ceas al morții. Adică, bolile epocii noastre și puternicul tratament medicamentos modifică alcătuirea psihosomatică a omului și-i creează dificultăți în trecerea cu corespunzătoare luare-aminte, frică de Dumnezeu și rugăciune a acestor ceasuri critice. Desigur, medicamentele ne ajută să nu suferim din cauza bolilor, însă ele ne schimbă întreaga alcătuire psihosomatică și nu ne îngăduie să conștientizăm aceste evenimente și să cerem milă de la Dumnezeu.
Ceasurile acestea sunt foarte critice. De aceea, toți cei care au frică de Dumnezeu și cunosc despre acele momentele critice, se roagă să conștientizeze evenimentele acelui ceas. Și într-adevăr, omul are ocazia să se pocăiască de toate pe care le-a făcut, să ceară mila lui Dumnezeu. Trezvia în acel înfricoșător ceas este cea mai importantă lucrare. De aceea și Biserica se roagă la Dumnezeu să ne păzească de moartea cea năprasnică.
[1] Isihie Sinaitul, Către Teodul, Suta II, cap.59, Filocalia rom. IV, Sibiu 1948, p. 82.
[2] Ibidem, cap. 57, p. 78.
[3] Theognost, Despre făptuire, contemplație și preoție, cap. 61, Filocalia rom. IV, Sibiu 1948, p. 270.
[4] Everghetinos.
[5] Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul VII, cap. 50, Filocalia rom. IX, București 1980, p. 179.
