Vrând să începem viaţa Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul, văzătorul cel slăvit, râvnitorul după Dumnezeu, mustrătorul împăraţilor celor fără de lege, învăţătorul poporului celui depărtat de la Dumnezeu, pedepsitorul proorocilor mincinoşi, minunatul făcător de minuni şi râvnitor către Dumnezeu, cel căruia stihiile s-au supus şi cerul i-a dat ascultare, marele plăcut al lui Dumnezeu, a celui ce petrece până acum în trup şi va să fie, ca o înainte cuvântare, înainte mergător la a doua venire a lui Hristos, vom pune înainte faptele care le-a făcut el, pentru mai luminoasa arătare a râvnei lui, cu care a râvnit după Domnul Dumnezeu.
La început, popoarele lui Dumnezeu cele alese, care se înmulţiseră în douăsprezece seminţii, după numărul celor doisprezece fii ai lui Israel, au fost nedespărţite între dânsele, cu o împreunare şi cu o sfătuire, îndreptându-se cu un povăţuitor care s-a început de la Moise, de la Isus al lui Navi şi de la ceilalţi judecători ai lui Israel, până la împăratul David şi Solomon. Iar când după Solomon a luat împărăţia fiul său, Roboam, şi, ca un tânăr, neascultând sfatul cel bun al bătrânilor celor înţelepţi, ci ascultând sfatul cel răzvrătit al tinerilor celor asemenea cu dânsul, a început a asupri poporul lui Israel, îngreunându-l cu felurite dajdii şi pedepsindu-l cu bătăi şi risipiri, atunci zece seminţii ale lui Israel, rupându-se de dânsul, şi-au ales alt împărat cu numele Ieroboam. Acel Ieroboam a fost mai înainte rob al lui Solomon, şi vrând Solomon să-l bată pentru oarecare pricină, el a fugit în Egipt, unde a stat până la moartea lui Solomon. Iar după moartea lui Solomon întorcându-se, seminţiile lui Israel, care se rupseseră de Roboam, şi l-au pus lor împărat.
Deci Roboam, fiul lui Solomon, împărăţea în Ierusalim numai peste două seminţii: peste seminţia lui Iuda şi peste cea a lui Veniamin. Iar Ieroboam, robul lui Solomon, împărăţea peste zece seminţii ale lui Israel, în cetatea Sichem cea înnoită de dânsul, care mai înainte fusese risipită. Deci cele două seminţii care rămăseseră cu fiul lui Solomon, Roboam, se numeau împărăţia lui Iuda; iar cele zece seminţii care se rupseseră cu robul lui Solomon, Ieroboam, se numeau împărăţia lui Israel. Iar de vreme ce seminţiile lui Israel, deşi se despărţiseră în două părţi, totuşi ele slujeau împreună unui singur Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului, neputând să mai aibă alte biserici, decât numai pe cea din Ierusalim zidită de Solomon, şi nici alţi preoţi, decât numai pe cei puşi de Dumnezeu, de aceea popoarele din împărăţia lui Israel veneau în toţi anii la Ierusalim să se închine Domnului Dumnezeu, cu aducere de jertfe.
Iar Ieroboam, împăratul lui Israel, văzând aceea, s-a gândit în sine, zicând: „Aceste popoare, dacă vor merge totdeauna astfel pe la Ierusalim, pentru închinare lui Dumnezeu, iarăşi se vor lipi de împăratul lor cel dintâi – de fiul lui Solomon şi pe mine mă vor ucide”. Acestea gândindu-le, căuta cum ar putea să întoarcă pe israeliteni, ca să nu se mai ducă în Ierusalim; deci s-a gândit ca mai întâi să-i întoarcă pe dânşii de la Dumnezeu, zicând: „Nu se poate ei să lase Ierusalimul, dacă nu mai întâi vor părăsi pe Dumnezeu”.
Deci ştiind el că poporul acela este lesne aplecat spre închinarea de idoli şi spre toată spurcata fărădelege, s-a gândit să-i depărteze pe ei de la Dumnezeu printr-un meşteşug ca acesta: A făcut doi vitei de aur – precum şi israelitenii cei de demult care ieşiseră din Egipt, au făcut un viţei de aur – şi chemând la dânsul tot poporul acela şi arătându-le lor viţeii, le-a zis: „Aceştia sunt zeii tăi, Israele, care te-au scos din pământul Egiptului! Nu mai umblaţi de acum la Ierusalim, ci să vă închinaţi acestor zei”. Apoi a pus acei viţei în felurite locuri; pe unul în Betel şi pe altul în Dan, zidindu-le case prea frumoase. Şi le-a rânduit lor praznice şi multe jertfe; şi el însuşi s-a făcut slujitor al lor. Apoi a poruncit, spre înşelarea popoarelor celor iubitoare de păcate, să săvârşească toată fărădelegea lângă acei idoli în chip de viţei de aur, la necuratele lor praznice.
Astfel, acel împărat păgân, pentru împărăţia cea vremelnică, şi el însuşi a căzut de la Dumnezeu şi pe toate cele zece seminţii le-a întors de la Dânsul. Deci, după acel împărat, şi ceilalţi împăraţi ai lui Israel şi idoli, precum se deprinsese de la Ieroboam. Dar Preabunul Dumnezeu, nepărăsind pe poporul care îl părăsise pe El şi căutând întoarcerea lor, le trimitea pe proorocii Lui cei sfinţi, ca să le arate rătăcirea lor şi să-i sfătuiască, ca, izbăvindu-se din cursele diavolului, să se întoarcă iarăşi la binecredincioasa cinstire a Dumnezeului cel adevărat. Intre alţi prooroci, care în felurite vremuri au fost trimişi la dânşii, a fost şi acesta, despre care ne este nouă cuvântul, adică Sfântul Ilie cel mare între prooroci, despre a cărui naştere se povesteşte aşa de către cei vrednici de credinţă:
Patria Sfântului Ilie, proorocul lui Dumnezeu, a fost ţara Galaadului, de cealaltă parte de Iordan, care se învecinează cu Arabia, şi cetatea Tesvi, pentru care s-a numit şi Tesviteanul. El s-a născut din seminţia lui Aaron, din tată cu numele Sovac. în timpul în care maica sa l-a născut, Sovac, tatăl lui, a văzut nişte bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe, vorbind cu pruncul şi învelindu-l pe el cu foc, şi băgându-i văpaie de foc în gură, ca să mănânce. Aceasta văzând-o tatăl său şi spăimântându-se, s-a dus la Ierusalim şi a spus preoţilor vedenia sa. Iar unul din acei preoţi, bărbat mai înainte- văzător, i-a zis: „Omule, nu te teme de vedenia aceea pentru pruncul tău, ci să ştii că el va fi locaş al luminii darului lui Dumnezeu şi cuvântul lui va fi ca focul de puternic şi de lucrător. Râvna lui către Domnul şi viaţa lui va fi bineplăcută lui Dumnezeu, şi va judeca pe Israel cu sabie şi cu foc”.
Un semn ca acesta şi o mai înainte-vestire pentru Sfântul Ilie la naşterea lui i-a fost arătată, adică în ce fel avea el să fie, după ce va veni la vârsta bărbatului desăvârşit. Iar pruncul, crescând, se deprin- dea printre preoţi, ca unul ce era din seminţie preoţească, şi punându-şi nădejdea spre Dumnezeu din tinereţe, a iubit curăţia fecioriei şi petrecea într-însa ca un înger al lui Dumnezeu, curat cu sufletul şi cu trupul. Şi îi plăcea să se îndeletnicească în dumnezeiasca gândire şi adeseori ieşea la linişte în locurile pustiului şi astfel mult vorbea cu însuşi Dumnezeu, prin rugăciunea cea fierbinte, arzând ca un serafim de dragoste înfocată către Dânsul. Şi era iubit şi el însuşi de Dumnezeu, pentru că Domnul iubeşte pe cei ce-L iubesc pe El. Deci se învrednicise Ilie vorbirii celei milostive cu Dumnezeu şi a câştigat mare îndrăzneală la El, pentru viaţa sa cea asemenea cu îngerii, căci toate câte cerea de la milostivirea lui Dumnezeu, le lua, ca cel ce aflase înaintea Lui mult dar.
Sfântul Ilie, auzind şi văzând fărădelegile ce se făceau în poporul cel răzvrătit a lui Israel – împăraţii petrecând în păgânătatea cea potrivnică lui Dumnezeu, judecătorii şi cei mai mari făcând nedreptăţi, popoarele slujind urâciunilor idoleşti, tăvălindu-se în toate necurăţiile fără frică şi fără teamă de Dumnezeu, şi aducând pe fiii şi pe fiicele lor ca jertfă diavolilor; iar adevăraţii cinstitori de Dumnezeu primejduindu-se în strâmtorare şi în prigonire, necăjindu-se şi fiind daţi la moarte -, îl durea foarte tare inima şi plângea; pe de o parte tânguindu-se pentru pierderea sufletelor omeneşti celor fără de număr, iar pe de alta, pentru prigonirea cea cumplită împotriva drepţilor. Şi mai ales se întrista şi se umplea de râvnă văzând necinstirile ce se făceau adevăratului Dumnezeu de cei necredincioşi.
Deci mai întâi se ruga la Dumnezeu ca să întoarcă pe cei păcătoşi la pocăinţă; dar de vreme ce Dumnezeu are trebuinţă de la cei păcătoşi de însăşi voinţa lor spre bine, iar în acei oameni împietriţi nu era deloc acea voinţă a binelui, de aceea proorocul râvnind foarte tare, s-a rugat lui Dumnezeu să-i pedepsească pe ei vremelnic, ca măcar astfel să se înţelepţească. Dar, văzând pe Domnul zăbavnic spre pedepsire, ca un iubitor de oameni şi îndelung răbdător, a îndrăznit a cere să-i poruncească lui să pedepsească pe călcătorii de lege, că poate se vor întoarce oamenii spre pocăinţă când vor fi pedepsiţi de om. Şi nu s-a depărtat de la o rugăciune ca aceea până ce nu a câştigat-o şi a luat cererea aceea de la Preaînduratul Dumnezeu, pentru că nu voia Preamilostivul Dumnezeu, ca un Părinte iubitor de fii, să mâhnească pe acel iubit rob al Său, care îi slujea Lui ca un fiu, necălcând nici cea mai mică poruncă a Lui; ci precum Ilie îi era în toate ascultător, nemâhnindu-L câtuşi de puţin vreodată, tot aşa şi Dumnezeu îi asculta rugăciunile lui, nemâhnindu-l pe dânsul.
Pe acea vreme împărăţea peste Israel, Ahab, împăratul cel fără de lege, având scaunul său în Samaria. Ahab şi-a luat de soţie pe Izabela, fata lui Ieteval, împăratul Sidonului şi a adus cu ea în Samaria pe urâciunea Sidonului, pe spurcatul idol Baal şi a pus idolul în casa urâciunii lui, pe care o zidise în Samaria. Şi se închina aceluia ca unui Dumnezeu şi tot Israelul venea la închinarea lui Baal. Acel împărat a mâniat pe Dumnezeul Cel Preaînalt mai mult decât toţi împăraţii care au fost în Israel înaintea lui, căci a înmulţit foarte închinăciunea de idoli în împărăţia sa. Deci proorocul lui Dumnezeu Ilie, fiind plin de râvnă către Dumnezeu, a mers la Ahab şi l-a mustrat pentru rătăcire, căci, părăsind pe Dumnezeul lui Israel, se închina diavolilor şi pe toate popoarele le trăgea cu sine în pierzare.
Şi văzând pe împărat că nu-i asculta sfaturile lui, Sfântul Prooroc Ilie a adăugat şi fapte pe lângă cuvinte, pedepsind pe potrivnicul lui Dumnezeu şi pe poporul lui. El a zis:Viu este Dumnezeul puterilor, Dumnezeul lui Israel, înaintea Căruia stau eu, că nu va fi în anii aceştia rouă şi ploaie din cer pe pământ, decât numai prin cuvântul gurii mele. Aceasta zicând, a plecat dinaintea lui Ahab. Deci, îndată cu cuvântul proorocului, s-a încuiat cerul şi s-a făcut secetă şi nici o picătură de ploaie sau de rouă n-a picat de sus pe pământ, iar uscăciunii pământului i-a urmat nerodirea, lipsa de hrană şi foametea poporului. Pentru că unul împăratul greşind, a venit mânia lui Dumnezeu asupra tuturor, precum şi mai înainte pentru David singur care greşise, se primejduia toată împărăţia. Iar proorocul lui Dumnezeu, Ilie, aştepta să se înţelepţească Ahab, împăratul lui Israel şi, cunoscându-şi rătăcirea sa, să se întoarcă prin pocăinţă la Dumnezeu şi pe popoarele cele răzvrătite cu el să le întoarcă la calea cea dreaptă.
Iar după ce l-a văzut pe Ahab petrecând în împietrire ca pe Faraon şi că nici nu gândea să se lase de acea păgânătate, ci mai vârtos mergând spre mai mare adânc de răutate, prigonind şi ucigând pe cei ce slujeau lui Dumnezeu cu dreaptă credinţă, a lungit acea pedeapsă până în al doilea şi al treilea an. Atunci s-a împlinit cuvântul Sfântului Prooroc Moise, întâiul văzător de Dumnezeu, care a zis către Israel:Va fi cerul deasupra capului tău de aramă şi pământul cel de sub tine de fier. Pentru că, încuindu-se cerul, pământul nu avea umezeală, nici nu îşi dădea rodul său, iar văzduhul fiind aprins întotdeauna, şi arşiţă de soare în toate zilele, pomii şi florile se veştejiseră, toată iarba pământului se uscase şi pieriseră toate roadele pământului; grădinile, ţarinile şi câmpiile se făcuseră pustii, fiindcă nu era cine să are, nici să semene. încă şi izvoarele apelor se uscaseră, râurile erau mici şi pâraiele secaseră, iar apele care erau mari se împuţinaseră. Şi tot pământul rămăsese fără de apă şi uscat, iar oamenii, dobitoacele şi păsările mureau de foame. Dar această foamete nu era numai asupra poporului lui Israel, ci venise şi asupra ţărilor dimprejur, pentru că atunci când se aprinde o casă din cetate, sunt în primejdie şi cele de primprejur. Astfel, casa lui Israel atrăgând asupra sa mânia lui Dumnezeu, din această pricină pătimea toată lumea.
Iar acestea s-au făcut nu atât cu mânia lui Dumnezeu, cât cu râvna proorocului Ilie, pentru că Domnul, Preamilostivul iubitor de oameni, biruindu-se de îndurările Sale şi văzând primejdia popoarelor şi pieirea tuturor vieţuitoarelor, voia să trimită ploaie pe pământ; dar se oprea, făcând voia proorocului, ca să nu fie mincinoase cuvintele care le zisese:Viu va fi Domnul, că nu va pogorî ploaie sau rouă pe pământ, decât numai prin cuvântul gurii mele. Şi zicând acestea, el era cuprins cu atâta râvnă după Dumnezeu, încât nu se cruţa nici pe sine; căci ştia că, dacă va lipsi hrana de pe pământ, atunci şi el va răbda aceeaşi foamete ca şi celelalte popoare. însă nu se îngrijea de aceasta, că mai bine voia să moară de foame decât să miluiască pe păcătoşii care nu se pocăiau şi erau ca nişte vrăjmaşi ai lui Dumnezeu.
Dar ce a făcut Domnul cel milostiv? A trimis pe prooroc într-un loc oarecare osebit, depărtat de oameni, zicându-i:Du-te spre răsărit şi ascunde-te la pârâul Cherit care este în faţa Iordanului. Vei bea apă din pârâu, iar corbilor le-am poruncit să te hrănească acolo. Domnul a făcut aceasta, pe de o parte, ca să păzească pe prooroc de mâinile ucigaşe ale Izabelei, iar pe de altă parte, că nu voia să-l omoare cu foamea, ci să-l aducă în umilinţă pentru popoarele care se topeau şi mureau de foame şi sete, prin pilda corbilor şi a râului Cherit. Căci firea corbilor este mult mai mâncăcioasă de cărnuri decât a altor păsări şi nu numai spre oameni nu se milostivesc, dar nici spre puii lor; căci cum fac pui, îndată îi părăsesc să moară de foame, zburând aiurea, dar purtarea de grijă a lui Dumnezeu îi hrăneşte, trimiţându-le în gură muşte din văzduh. Deci corbii, zburând în toate zilele la prooroc, după porunca lui Dumnezeu, îi aduceau hrană: dimineaţa pâine, iar seara carne. Iar Dumnezeu, orânduind aceasta, părea că-i grăieşte cu vorbe tainice în inima lui: „Vezi cum corbii, care sunt sălbatici, lacomi, mâncăcioşi, urâtori de pui, se ostenesc pentru hrănirea ta? Ei singuri, fiind flămânzi, îţi aduc ţie de mâncare; iar tu, fiind om, nu te milostiveşti spre oameni şi nu numai pe oameni voieşti să-i omori, ci şi dobitoacele şi păsările!” Asemenea, când proorocul a văzut după câteva zile şi râul secat, Dumnezeu a zis către dânsul: „Iată acum este vremea de a milui făptura cea muncită şi a trimite ploaie spre dânsa, ca să nu mori şi tu de sete”. Însă râvnitorul lui Dumnezeu se întărea, rugându-se lui Dumnezeu dimpotrivă, ca să nu fie ploaie, până ce nu se vor pedepsi cei neînvăţaţi şi se vor pierde de pe pământ vrăjmaşii lui Dumnezeu.
Deci Domnul, plecând cu înţelepciune spre milă pe robul Său, l-a trimis în Sarepta Sidonului, care nu era sub stăpânirea împăratului lui Israel, la o femeie văduvă şi săracă, ca să se gândească în sine câtă primejdie a adus nu numai asupra oamenilor bogaţi şi însuraţi, dar şi asupra văduvelor sărace, cărora, nu numai în vreme de foamete, ci şi în îndestulare şi belşug, de multe ori le lipseşte hrana zilnică.
Şi ducându-se proorocul la porţile acelei cetăţi, a văzut acolo o văduvă adunând lemne, nu mai mult decât două despicături mici; căci nu avea nici făină mai multă în vas, decât numai un pumn şi într-un ulcior o picătură de untdelemn. Deci, fiind el flămând, a cerut de la dânsa o bucată de pâine. Iar ea, spunându-i despre sărăcia sa cea mare, i-a zis şi aceasta, că din acel pumn de făină are să-şi gătească masa sa cea mai de pe urmă pentru ea şi pentru copilul ei, iar după aceea să moară de foame.
Omul lui Dumnezeu putea şi prin aceea să se umilească şi să-i fie milă de toate văduvele cele sărace, care se topeau de foame, dar râvna cea mare din el către Dumnezeu biruia pe toate, neîngrijindu-se de făptura care pierea, voind să proslăvească pe Făcătorul şi să arate în toată partea cea de sub cer tăria cea atotputernică a Aceluia. Şi având de la Dumnezeu darul facerii de minuni, după măsura credinţei sale, a înmulţit cu îndestulare făina şi untdelemnul în casa văduvei şi astfel a fost hrănit de dânsa până ce a trecut vremea de foamete. Şi a înviat Sfântul Ilie cu rugăciunea sa pe fiul ei care murise, prin suflarea de trei ori asupra lui, de care lucru se citeşte în dumnezeiasca Scriptură şi se povesteşte de fiul acela înviat al văduvei că numele lui era Iona şi, venind în vârstă, s-a învrednicit de darul proorocesc. El a fost trimis de Dumnezeu să propovăduiască pocăinţa în cetatea Ninive şi, fiind înghiţit de un chit în mare, a ieşit din el după trei zile, mai înainte închipuind în sine învierea lui Hristos cea de a treia zi, precum se povesteşte pe larg în cartea cu proorociile lui şi în viaţa lui.
Iar după trecerea celor trei ani de neplouare şi de foamete, preabunul Dumnezeu, văzând zidirea sa că se topise desăvârşit de foame, s-a pornit spre milostivire şi a zis către robul Său Ilie: „Du-te şi te arată lui Ahab, pentru că voiesc să miluiesc lucrul mâinilor mele, să dau ploaie şi să adăp pământul cel uscat prin cuvântul gurii tale, ca să-l fac aducător de roade; căci acum şi Ahab se pleacă spre pocăinţă şi te caută, şi te va asculta la ceea ce-i vei porunci”. Deci plecând Proorocul Ilie din Sarepta Sidonului, a mers la Samaria, cetatea împărăţiei lui Israel.
Împăratul Ahab avea un iconom cu numele Obadia, bărbat temător de Dumnezeu, slujind cu credinţă aceluia. El ascunsese de sabia Izabelei o sută de prooroci ai Domnului, în două peşteri, câte cincizeci într-una, şi îi hrănea cu pâine şi cu apă. Pe acest iconom chemându-l împăratul Ahab la sine mai înainte de venirea lui Ilie la dânsul, l-a trimis să caute iarbă pe la pâraiele apelor celor uscate, pentru hrănirea puţinilor cai ce rămăseseră şi a celorlalte dobitoace. Şi când Obadia a ieşit din cetate, a întâmpinat pe Sfântul Prooroc Ilie şi i s-a închinat până la pământ, apoi i-a spus că Ahab l-a căutat cu dinadinsul prin toată împărăţia sa. Şi a zis Sfântul Ilie către Obadia: Du-te şi spune Stăpânului tău că vin la dânsul. Iar Obadia se lepăda, zicând:Mă tem că, dacă voi pleca de lângă tine, Duhul Domnului să nu te răpească în altă parte şi mă voi face mincinos înaintea stăpânului meu, care, mâniindu-se, mă va ucide. Sfântul Ilie i-a zis: Viu este Domnul puterilor, Căruia îi stau înainte, că astăzi mă voi arăta lui Ahab.Deci, Obadia, ducându-se, a spus împăratului toate acestea, iar el, grăbindu-se, a ieşit în întâmpinarea omului lui Dumnezeu şi când l-a văzut, îndată, din răutatea pe care o avea în sine, a îndrăznit a zice către dânsul un cuvânt aspru ca acesta:Oare tu eşti cel ce răzvrăteşti pe Israel? Iar proorocul lui Dumnezeu i-a răspuns împotrivă fără frică:Nu eu răzvrătesc pe Israel, ci tu şi casa tatălui tău; căci aţi părăsit pe Domnul Dumnezeul vostru şi aţi mers în urma spurcatului Baal.
Apoi, proorocul lui Dumnezeu, ca cel ce avea în sine puterea ajutorului dumnezeiesc, a început a porunci împăratului cu stăpânire, zicându-i: „Acum trimiţând, adună la mine în muntele Carmelului, pe toate cele zece seminţii ale lui Israel şi să aduci pe cei patru sute şi cincizeci de prooroci fără de ruşine ai lui Baal. Asemenea să aduci şi pe ceilalţi patru sute şi cincizeci de prooroci, care jertfesc la alţi necuraţi idoli în munţii cei înalţi şi în prăpăstii, şi cu toţii mănâncă din masa Isabelei. Toţi aceia să se întrebe cu mine despre Dumnezeu şi vom vedea care este Dumnezeul cel adevărat”.
Şi trimiţând împăratul îndată în pământul lui Israel, a adunat în muntele Carmelului mulţime de popor nenumărat şi pe toţi proorocii cei mincinoşi, împreună cu slugile lor şi cu mult popor; apoi însuşi Ilie, râvnitorul către Dumnezeu, a mers acolo. Şi stând el înaintea tuturor, a zis către împărat şi către tot poporul lui Israel:Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul Dumnezeu, Care v-a scos pe voi din pământul Egiptului cu mână tare, este Dumnezeu, apoi pentru ce nu mergeţi în urma Lui? Iar dacă Baal este zeul vostru, apoi mergeţi după el. La aceste cuvinte ale lui, poporul tăcea şi nici nu putea răspunde ceva; căci toţi câţi erau israeliteni, erau mustraţi de conştiinţă pentru rătăcirea lor. Iar proorocul le-a zis: „Iată acum, ca să cunoaşteţi pe adevăratul Dumnezeu, faceţi ceea ce vă voi porunci. Mă vedeţi pe mine proorocul Domnului, rămas singur în tot Israelul, căci pe toţi ceilalţi i-aţi ucis. Vedeţi aici şi pe proorocii lui Baal, cei atât de mulţi; deci aduceţi-ne nouă doi viţei spre jertfe – mie unul, iar slujitorilor lui Baal altul -, şi să nu faceţi foc. Drept aceea, peste a cărui jertfă va cădea focul din cer şi o va arde, al aceluia este adevăratul Dumnezeu şi toţi să vă închinaţi acelui Dumnezeu, iar potrivnicii să se dea morţii”.
Aceasta auzind poporul, a lăudat judecata proorocului lui Dumnezeu şi a zis: „Aşa să fie! Bun este cuvântul acesta”. Deci, fiind aduşi amândoi viţeii în mijlocul soborului, Sfântul Ilie a zis către proorocii cei fără de ruşine ai lui Baal: „Alegeţi-vă un viţel şi aduceţi-l întâi voi jertfă, de vreme ce voi sunteţi mai mulţi, iar eu însumi voi face pe urmă. Şi punând viţelul pe lemne, să nu aprindeţi focul, ci să vă rugaţi către zeul vostru Baal, ca să vă trimită foc din cer şi să vă ardă jertfa”. Deci proorocii lui Baal au făcut aşa. Aruncând sorţi, ei şi-au luat un viţel, apoi, punând lemne multe, au junghiat viţelul, l-au tăiat în bucăţi, l-au pus pe altar şi au început a se ruga către Baal, zeul lor, ca să le trimită foc spre jertfa lor. Şi au chemat numele aceluia de dimineaţă până la amiază, strigând: „Ascultă-ne, Baale, ascultă-ne pe noi!” Dar nu era nici glas, nici ascultare şi toţi alergau împreună împrejurul jertfelnicului lor.
Iar când s-a făcut amiază, Ilie, proorocul lui Dumnezeu, îi batjocorea şi le zicea:Strigaţi cu glas mare ca să vă audă zeul vostru, de vreme ce acum poate are altă îndeletnicire; poate face altceva sau vorbeşte cu alţii sau benchetuieşte sau doarme. Deci, strigaţi cu glas mare, ca să-l deşteptaţi! Iar proorocii cei mincinoşi strigau tare şi se crestau cu cuţitele, după obiceiul lor; iar unii se băteau cu bicele până la vărsarea sângelui lor.
Apoi trecând amiaza şi slujitorii cei fără de ruşine nesporind nimic, Sfântul Ilie Tesviteanul le-a zis:Tăceţi de acum şi încetaţi, căci a sosit vremea jertfei mele. Iar proorocii lui Baal au încetat şi Ilie a zis către popoare:Apropiaţi-vă de mine! Şi toate popoarele s-au apropiat de dânsul şi a luat douăsprezece pietre, după numărul celor douăsprezece seminţii ale lui Israel, şi le-a pus pe altarul Domnului, apoi, tăind viţelul în bucăţi, l-a pus pe lemne, a săpat groapă împrejurul altarului şi a poruncit popoarelor ca, luând patru vase de apă, să toarne apa pe jertfă şi pe lemne, şi au făcut aşa. Apoi le-a zis: „Turnaţi al doilea rând!” Şi au turnat. Apoi le-a mai zis: „Turnaţi al treilea rând!” Şi au turnat. Şi a străbătut apa împrejurul altarului, şi groapa s-a umplut cu apă.
Atunci Sfântul Ilie, privind către cer, a strigat către Dumnezeu: Doamne, Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui lacob, ascultă-mă pe mine, robul Tău, şi trimite de sus foc peste această jertfă, ca astăzi să cunoască toate aceste popoare, că Tu singur eşti Dumnezeul lui Israel şi eu robul tău şi Ţie ţi-am înălţat această jertfă. Ascultă-mă pe mine, Doamne, ascultă-mă cu foc, pentru ca să se întoarcă inimile acestor popoare în urma Ta. Şi a căzut foc din cer de la Domnul şi a mistuit toate jertfele cele întregi, lemnele, pietrele, ţărâna şi apa care erau în groapă. Şi au căzut popoarele cu feţele la pământ, strigând: „Cu adevărat Acesta este Unul Dumnezeu şi nu este alt Dumnezeu afară de El”. Iar Sfântul Ilie le-a zis:Prindeţi pe proorocii lui Baal, ca să nu scape nici unul dintr-înşii. Deci i-au prins pe toţi proorocii mincinoşi şi Sfântul Ilie i-a dus la râul Chişon, care intră cu repejuni de apă în marea cea mare, şi acolo i-a junghiat cu mâna sa; iar necuratele lor stârvuri le-a aruncat în apă, ca să nu se spurce pământul cu ele, nici să se vatăme văzduhul de putoarea lor.
După aceasta, Sfântul Ilie a grăit către împăratul Ahab ca degrabă să mănânce şi să bea, apoi să înhame caii la caretă ca să alerge în cale, pentru că o să se coboare ploaie mare şi o să-i ude pe toţi. Deci Ahab şezând să mănânce şi să bea, Sfântul Ilie s-a suit în muntele Carmelului şi, plecându-se la pământ, şi-a pus faţa între genunchii săi şi s-a rugat lui Dumnezeu să trimită ploaie pe pământ. Şi îndată cu rugăciunea lui, s-a deschis cerul ca şi cu o cheie şi s-a pogorât o ploaie mare, încât a udat pe toţi şi pământul cel însetat l-a adăpat din destul. Atunci împăratul Ahab, cunoscând rătăcirea sa, plângea pentru păcatele sale, mergând pe cale spre Samaria. Iar Sfântul Ilie, încingându-şi mijlocul, a alergat pe jos înaintea lui Ahab, bucurându-se în Domnul Dumnezeul său.
Dar spurcata împărăteasa Izabela, soţia lui Ahab, înştiinţându-se de toate acestea, s-a umplut de iuţime şi de mânie pentru pierderea proorocilor săi celor fără de ruşine şi a trimis la Sfântul Ilie, jurân- du-se pe zeii săi, că a doua zi, în care ceas a ucis el proorocii lui Baal, în acelaşi ceas îl va ucide şi ea. Iar Sfântul Ilie s-a temut de moarte, ca un om supus neputinţei firii omeneşti, după ceea ce s-a zis:Ilie era om asemenea nouă, pătimitor. Şi a fugit de frica Izabelei în Beer-Şeba, pământul Iudeei. Şi ducându-se în pustie cale de-o zi, a stat să se odihnească sub un ienupăr şi, fiind mâhnit, îşi cerea moarte de la Dumnezeu, zicând: „Doamne, destul am trăit pe pământ până acum, ia acum de la mine sufletul meu. Oare eu sunt mai bun decât părinţii mei?” Aceasta a grăit-o proorocul, nu că era supărat de acea prigonire, ci ca un râvnitor al lui Dumnezeu, care nu suferea răutăţile omeneşti, necinstirea lui Dumnezeu şi hulirea Preasfântului Său nume. Căci îi era mai uşoară moartea, decât să audă şi să vadă oamenii cei fără de lege, defăimând şi lepădând pe Dumnezeu, Ziditorul lor.
Astfel rugându-se, s-a culcat şi a adormit sub copacul acela, când iată, îngerul Domnului s-a atins de el, zicându-i:Scoală-te şi mănâncă. Deşteptându-se Ilie, a văzut la căpătâiul său o azimă caldă şi un ulcior cu apă. Deci, sculându-se, a mâncat şi a băut şi apoi iarăşi a adormit. Atunci îngerul s-a atins a doua oară de el, zicând: Scoală şi mănâncă, căci calea îţi este depărtată! Deci, sculându-se el, a mâncat şi a băut, şi, cu puterea mâncării aceleia, a mers patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, până la muntele Horeb. Acolo a locuit în peşteră, vorbind mai întâi cu îngerul, după aceea cu însuşi Domnul Dumnezeu, Care i S-a arătat în vânt subţire, suflând cu linişte prin văzduh luminos. Iar când Domnul se apropia de dânsul, mergeau înainte semnele cele înfricoşate ale venirii Lui. La început era un vifor mare, care răsturna dealurile şi sfărâma pietrele; după aceea venea foc, dar nu era în foc Domnul, iar după foc un glas de lumină subţire şi acolo era Domnul.
Şi când Ilie a auzit venirea Domnului, şi-a acoperit faţa cu cojocul lui şi, ieşind, stătea înaintea peşterii. Şi a auzit pe Domnul grăind către dânsul: „Ce faci aici, Ilie?” El a răspuns: „Râvnind, am râvnit după Tine, Doamne Atotţiitorule, că fiii lui Israel au părăsit legea Ta, altarele Tale le-au risipit, pe proorocii Tăi i-au tăiat cu sabia şi am rămas numai eu singur; şi acum ei caută şi sufletul meu, ca să mi-l ia”. Iar Domnul, mângâindu-l pe el în necaz, i-a spus că nu tot poporul lui Israel s-a depărtat de la Dânsul; ci mai are ascunşi încă şapte mii de robi ai Săi, care nu şi-au plecat genunchii zeului Baal. După aceea, i-a vestit şi pierzarea lui Ahab şi a Izabelei împreună cu toată casa lor, care avea să fie degrab; şi a poruncit Domnul ca, pe un oarecare bărbat vestit cu numele Iehu, să-l numească mai înainte la împărăţia lui Israel, ca unul ce avea să piardă toată seminţia lui Ahab. încă a mai poruncit ca şi pe Elisei să-l ungă prooroc şi astfel mângâind Dumnezeu pe robul Său, S-a dus de la dânsul.
Iar proorocul Ilie, plăcutul lui Dumnezeu, ducându-se de acolo după porunca Domnului, a găsit pe Elisei, fiul lui Safat, arând pământul cu douăsprezece perechi de boi. Deci şi-a pus cojocul şi i-a spus lui voia Domnului, numindu-l pe el prooroc şi poruncindu-i să meargă în urma sa. Iar Elisei a zis către dânsul: „Rogu-mă ţie, lasă-mă puţin să sărut pe tatăl şi pe maica mea şi apoi voi merge după tine”. Iar Sfântul Ilie neoprindu-l, Elisei s-a dus de a sărutat pe tatăl şi pe maica sa şi, înjunghiind o pereche de boi, cu care el singur ara, a dat ospăţ vecinilor şi casnicilor săi; apoi a plecat după Sfântul Ilie, fiindu-i lui slugă şi ucenic şi urmându-i în tot locul. În acel timp, împăratul Ahab, fiind stăpânit de Izabela, nelegiuita lui soţie, pe lângă cele mai dinainte fărădelegi ale sale, a adăugat altă fărădelege în acest fel.
Un oarecare israelitean, anume Navute, avea o vie în Samaria, lângă aria împăratului Ahab. Acesta a zis către Navute:Dă-mi mie via ta, ca să fac o grădină de verdeţuri, pentru că este aproape de casa mea; iar eu îţi voi da ţie altă vie mai bună decât acesta. Iar de nu-ţi va fi cu plăcere, atunci îţi voi da argint pe ea. Navute a răspuns: Să nu-mi fie mie acesta de la Domnul Dumnezeul meu, ca să-mi dau eu ţie moştenirea părinţilor mei. Auzind aceasta Ahab, s-a întors la casa sa tulburat şi necăjit de cuvintele lui Navute şi de necaz n-a mâncat pâine. Atunci Izabela, înştiinţându-se de pricina mâhnirii lui, a râs de dânsul şi a zis: „Oare în acest fel este stăpânirea ta, împărate al lui Israel, că nu eşti puternic asupra unui om, să faci după voia ta? Nu mai fi mâhnit şi mănâncă pâine; apoi aşteaptă puţin că eu singură îţi voi da în mâini via lui Navute”.
Aceasta zicând, a scris poruncă în numele împăratului la mai- marii cetăţilor lui Israel şi a pecetluit-o cu pecete împărătească. Iar într-însa a scris ca să pună asupra lui Navute o pricină nedreaptă, ca şi cum ar fi vorbit rău de Dumnezeu şi de împărat; apoi, punând de faţă martori mincinoşi, să-l ucidă cu pietre afară din cetate. Astfel s-a săvârşit acea nedreaptă ucidere, din porunca celor fără de lege. Şi murind nevinovatul Navute, Izabela a zis către Ahab: „Acum moşteneşte via lui Navute iară de argint, pentru că el s-a dus dintre cei vii”. Ahab, auzind de uciderea lui Navute, s-a mâhnit puţin, apoi s-a dus să ia via; dar pe drum a fost întâmpinat, din porunca lui Dumnezeu, de Sfântul Prooroc Ilie, care a zis către dânsul: „Deoarece ai ucis cu nedreptate pe Navute cel nevinovat şi i-ai răpit via lui, pentru aceasta zice Domnul: «În locul în care au lins câinii sângele lui Navute, tot în acel loc şi sângele tău îl vor linge câinii. Asemenea şi pe femeia ta, Izabela, o vor mânca câinii şi toată casa ta se va pierde»”.
Iar Ahab, auzind cuvintele acestea, a plâns şi, lepădând hainele sale împărăteşti, s-a îmbrăcat în sac şi a postit. Şi atât a putut de mult acea puţină pocăinţă a lui înaintea lui Dumnezeu, încât acea vremelnică pedeapsă asupra casei lui a mutat-o după moartea sa, pentru că Domnul a zis către proorocul Său Ilie: „De vreme ce Ahab s-a smerit, pentru aceasta nu voi aduce rele asupra casei sale în zilele lui, ci în zilele fiului lui”. După aceasta, Ahab a mai vieţuit trei ani şi a fost ucis în război. Şi l-au adus în Samaria cu careta lui, iar sângele care a curs pe roate l-au lins câinii, după cuvântul proorocului lui Dumnezeu. Asemenea şi cele proorocite despre Izabela şi despre toată casa lui Ahab, s-au împlinit toate la vremea lor, după răpirea Sfântului Ilie.
După moartea lui Ahab, a împărăţit în locul lui fiul său, Ohozie; dar precum a fost moştenitor al scaunului tatălui său, tot aşa a fost şi al păgânătăţii lui, căci, ascultând pe Izabela, ticăloasa sa mamă, a slujit cu jertfe şi cu închinăciuni necuratului Baal şi a mâniat foarte tare pe Domnul Dumnezeul lui Israel. Iar din întâmplare a căzut de pe fereastra foişorului său şi s-a îmbolnăvit. Atunci a trimis soli la spurcatul zeu Baal sau mai bine zis la diavolul care locuia în acel idol şi dădea răspunsuri mincinoase la cei ce-l întrebau. La acela a trimis ca să întrebe despre sănătatea sa, adică dacă se va scula din pat.
Şi ducându-se trimişii lui Ohozie la Baal, i-a întâmpinat în cale proorocul lui Dumnezeu Ilie, din porunca Domnului, şi a zis către dânşii:Oare nu este Dumnezeu întru Israel de vă duceţi să întrebaţi pe întinatul Baal? Deci întoarceţi-vă şi spuneţi împăratului, care v-a trimis: Domnul zice astfel: «Nu te vei mai scula de pe patul pe care te-ai culcat, ci pe el vei muri». Iar ei, întorcându-se, au spus aceste cuvinte împăratului cel bolnav. Şi i-a întrebat împăratul: „Ce fel de om era acela care a spus aceste cuvinte?” Ei au răspuns: „Era păros şi încins cu o curea peste mijloc”. Împăratul a zis: „Acela este Ilie Tesviteanul”.
Apoi a trimis pe un mai mare peste 50 şi 50 de bărbaţi cu el, ca să prindă pe Ilie şi să-l aducă la dânsul. Iar aceia ducându-se, l-au găsit în muntele Carmelului, pentru că acolo obişnuia a petrece mai mult. Deci mai-marele acela, văzându-l şezând în vârful muntelui, a zis către dânsul: „Omule al lui Dumnezeu, împăratul îţi porunceşte să te pogori de aici şi să mergi la dânsul”. Sfântul Ilie a răspuns: „Dacă sunt om al lui Dumnezeu, atunci să se pogoare foc din cer să te mistuie pe tine şi pe cei cincizeci de oameni ai tăi”. Atunci a căzut îndată foc din cer şi i-a prefăcut pe toţi în cenuşă. Apoi împăratul a trimis pe un alt mai-mare peste 50, cu acelaşi număr de bărbaţi, şi acelora li s-a făcut acelaşi lucru; căci, căzând foc din cer, i-a mistuit. Deci împăratul a trimis şi pe al treilea mai mare peste 50 de bărbaţi.
Iar acela, ştiind ce au pătimit trimişii cei mai dinainte de el, s-a dus la Sfântul Ilie cu frică şi cu smerenie şi, plecându-se înaintea lui, l-a rugat, zicând: „Omule al lui Dumnezeu, sufletul meu şi sufletele acestor robi care sunt cu mine sunt gata înaintea ta. Miluieşte-ne pe noi, care n-am venit de voia noastră, ci fiind trimişi; deci nu ne pierde cu foc, ca pe cei trimişi mai înainte de noi”. Iar proorocul a cruţat pe cei ce veniseră cu smerenie, iar pe cei ce veniseră cu mândrie şi cu stăpânire şi voiau să-l ducă ca pe un rob, nu i-a cruţat. Şi s-a făcut porunca Domnului către Sfântul Ilie, ca să meargă la împărat fără de temere cu cei din rândul al treilea şi să-i zică aceleaşi cuvinte, care le zisese mai înainte.
Deci sculându-se omul lui Dumnezeu, a mers cu cel mai mare peste cei 50 şi cu oamenii lui şi, ajungând la împărat, a zis către dânsul:Aşa grăieşte Domnul; deoarece ai trimis la Baal să întrebe despre viaţa tay ca şi cum n-ar fi fost Dumnezeu în Israelg pe care ai fi putut să-L întrebi, pentru aceea nu te vei scula de pe patul pe care zaci, ci vei muri. Şi a murit Ohozie, după cuvântul Domnului cel grăit prin gura proorocului. După Ohozie, împărăţia lui Israel a luat-o Ioram, fratele lui, deoarece Ohozie n-a avut fiu. In vremea lui Ioram, s-a sfârşit casa lui Ahab, pierzându-se de mânia dumnezeiască, în zilele Sfântului Prooroc Elisei, precum se scrie în viaţa lui.
Iar când s-a apropiat vremea în care voia Domnul să ia pe Ilie la Sine viu cu trupul, Ilie şi Elisei mergeau de la cetatea Galgal la cetatea Betel. Şi văzând cu dumnezeiască descoperire răpirea lui, care i se apropiase, voia să lase pe Elisei în Galgal, tăinuind înaintea lui, cu smerită cugetare, preamărirea ce era să i se facă de Dumnezeu. Deci a zis către Elisei:Tu să şezi aici, că pe mine m-a trimis Domnul până la Betel. Iar Sfântul Elisei, ştiind de asemenea din dumnezeiasca descoperire ceea ce avea să fie, i-a răspuns:Viu este Domnul şi viu este sufletul tău, că nu te voi lăsa pe tine. Deci au mers amândoi până la Betel. Iar fiii proorocilor care locuiau în Betel, apropiindu-se deosebi de Elisei, i-au zis:Oare pricepi tu că Domnul va lua pe stăpânul tău de la tine, pe deasupra capului tău? Elisei a răspuns: Cunosc şi eu, dar tăceţi. După aceasta Sfântul Ilie a zis către Elisei: Tu şezi aici, că pe mine m-a trimis Domnul la Ierihon. Elisei a răspuns:Viu este Domnul şi viu este sufletul tău, că nu te voi lăsa. Şi au mers amândoi la Ierihon.
Şi apropiindu-se fiii proorocilor din Ierihon de Elisei, i-au zis: Oare pricepi că Domnul va lua astăzi pe stăpânul tău de la tine, pe deasupra capului tău? Elisei a răspuns:Am priceput, tăceţi. Sfântul Ilie a zis către Elisei:Şezi aici, că Domnul m-a trimis la Iordan. Elisei a zis:Viu este Domnul şi viu este sufletul tău, că nu mă voi depărta de tine. Şi au mers amândoi, iar 50 de bărbaţi din fiii proorocilor s-au dus în urma lor, de departe. Iar când amândoi sfinţii prooroci au ajuns la Iordan, Ilie a luat cojocul său şi, învârtindu-l, a lovit apa cu dânsul şi s-a despărţit în două; şi au trecut amândoi ca pe uscat. Iar după ce au trecut ei Iordanul, Ilie a zis către Elisei:Cere de la mine ce vrei, mai înainte de a fi luat de la tine. Elisei a zis:Cer ca darul din tine să fie îndoit în mine.Ilie i-a zis:Greu lucru ai cerut; însă, dacă mă vei vedea când voi fi luat de la tine, ţi se va împlini cererea; iar de nu mă vei vedea, nu ţi se va împlini cererea.
Şi pe când mergeau ei şi grăiau, deodată s-a arătat între amândoi un car de foc cu cai de foc şi Ilie a fost luat spre cer. Iar Elisei privea şi striga:Părinte, părinte, carul şi caii lui Israel, ca şi cum ar fi zis: „O, părinte, tu ai fost toată puterea lui Israel, care mai mult cu rugăciunea şi cu râvna ta ai ajutat împărăţia lui Israel, decât multă mulţime de viteji şi de ostaşi înarmaţi”. Şi nu l-a mai văzut Elisei. Deci s-a apucat de hainele sale şi le-a rupt, tânguindu-se. Atunci a căzut de sus cojocul lui Ilie şi, luându-l Elisei, a stat pe ţărmurile Iordanului; şi despărţind cu el apa ca şi Ilie, a trecut pe uscat; şi s-a făcut moştenitor darului care lucra în învăţătorul lui.
Iar Sfântul Ilie, proorocul lui Dumnezeu, fiind luat cu trupul în carul cel de foc, până acum este viu în trup, păzindu-se de Dumnezeu în locaşurile raiului. El a fost văzut în Tabor de cei trei Sfinţi Apostoli în vremea Schimbării la Faţă a Domnului şi iar se va vedea de oamenii cei muritori trupeşte, înaintea venirii a doua pe pământ a Domnului. în acea vreme, cel ce mai înainte a scăpat de sabia Izabelei, va pătimi de sabia lui Antihrist. Şi atunci nu numai ca prooroc, dar şi ca mucenic în ceata sfinţilor se va învrednici de mai mare cinste şi slavă, de la dreptul dătător de plată Dumnezeu, Cel Unul în trei feţe, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Căruia se cuvine cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sursa: doxologia.ro