Biserica Ortodoxă are o bogăţie nesecată de dovezi ale vieţii de după moarte. Una dintre aceste nenumărate dovezi se arată şi din cele ce urmează. Este un exemplu care mărturiseşte în acelaşi timp şi faptul că sufletele oamenilor continuă să trăiască şi după moartea trupului şi că ascultarea cea de bună voie duce oamenii la raiul cel veşnic.
Când Sfântul Teodosie cel Mare a întemeiat o mânăstire, el avea la început în ea doar şapte monahi. Pentru a înrădăcina în aceşti monahi gândul mântuitor al morţii, el le-a poruncit să sape o groapă. După ce au săpat-o, Teodosie a stat deasupra acelei gropi, cu cei şapte monahi în jurul lui, şi le-a spus: “Iată, copii, groapa este gata! Este vreunul din voi gata de moarte, pentru a se îngropa într-însa?”. Unul din cei şapte monahi, cu numele Vasile şi cu rangul de preot, a căzut în genunchi în faţa lui Teodosie, cerându-i binecuvântarea să poată muri.
Atunci Sfântul Teodosie a poruncit slujirea slujbelor de înmormântare şi de pomenire a sufletului celui răposat, la soroacele cuvenite de trei, nouă şi patruzeci de zile. Când s-a încheiat slujba pomenirii de patruzeci de zile, Vasile, care în tot acest timp era cu totul sănătos, se aşeză în pat şi muri. El fu îngropat în groapa cea care fusese săpată la poruncă.
La patruzeci de zile după îngroparea lui, Vasile se arătă fraţilor lui în biserică şi cântă împreună cu ei, pe când aceştia cântau într-o dimineaţă obişnuita slavă. La început, numai Teodosie îl văzu, care se rugă lui Dumnezeu ca să se deschidă şi ochii celorlalţi şi să-l vadă şi ei. Aşa încât toată frăţia stătu şi-l văzu pe Vasile. Unul dintre fraţi, Letius, îşi întinse braţele cuprins de bucurie, vrând să-l îmbrăţişeze pe Vasile. Dar Vasile se făcu nevăzut şi Letius îi auzi glasul care zicea: “Mântuiţi-vă, părinţilor şi fraţilor, mântuiţi-vă!”.
Extras din Proloagele de la Ohrida– Sfântul Nicolae Velimirovici, Editura Egumeniţa.
