„Fost-a gândul lui Dumnezeu cu Ștefan Voievod!” Aceste cuvinte ale cronicarului ar putea concentra nu doar viața Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, ci și întreaga perioadă în care figura marelui voievod a strălucit mai mult decât a înaintașilor săi. Ștefan a fost cu adevărat mare, mai întâi de toate pentru că s-a făcut pe sine vas ales, purtând în sine gândul lui Dumnezeu, gând pe care l-a pus în lucrare spre slava Lui. Astfel, el nu a socotit islamul a fi o simplă amenințare a țării lui, ci asupra întregii creștinătăți, pe care o socotea a fi responsabilitatea sa, lucrul pe care Însuși Dumnezeu i-l încredințase. Ștefan cel Mare a urmat, așa cum era firesc, calea armelor, pentru a stăvili înaintarea turcilor spre Europa Centrală.
Secolele XIV-XV au reprezentat o perioadă grea pentru creștinătatea răsăriteană. În anul 1396, turcii reușiseră să cucerească țaratul de Vidin, încheind astfel cucerirea Bulgariei. La 29 mai 1453, sultanul Mehmed al II-lea cucerise Constantinopolul, punând capăt existenței de peste 1.000 de ani a Imperiului Bizantin, centrul Ortodoxiei din Europa. Au căzut apoi Serbia (1459), Moreea (1460) și Trapezuntul (1461). Astfel, când la 12 aprilie 1457, Ștefan Voievod – pe care posteritatea avea să îl numească „cel Mare”, „cel Sfânt”, „cel Bun”, „cel Viteaz” – a luat sceptrul Moldovei, islamul ajunsese la Dunăre, amenințând întreaga Europă creștină.
El a încercat o alianță cu statele creștine vecine sau ceva mai îndepărtate – Țara Românească, Polonia, Ungaria, Veneția, principatul Theodoro. La Vaslui, în data de 10 ianuarie 1475, Ștefan a obținut o mare biruință asupra a 120.000 de turci, conduși de Soliman, beilerbeiul Rumeliei: „Am luat sabia în mână – avea să spună domnul Moldovei – și, cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers împotriva dușmanilor creștinătății, i-am biruit și i-am călcat în picioare, și pe toți i-am trecut sub ascuțișul sabiei noastre, pentru care lucru lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru. Iar noi, din partea noastră, făgăduim, pe credința noastră creștinească și cu jurământul Domniei Noastre, că vom sta în picioare și ne vom lupta până la moarte pentru legea creștinească, noi, cu capul nostru”.
Această biruință a înflăcărat pana cronicarilor de atunci, care se întreceau ca, prin laudele aduse marelui biruitor, să trezească și conștiința principilor apuseni. Cronicarul Jan Długosz exclama: „O, bărbat minunat, cu nimic mai prejos decât comandanții eroici, de care atâta ne mirăm! În zilele noastre, câștigă el, cel dintâi dintre principii lumii, o strălucită biruință asupra turcilor. După a mea părere, el este cel mai vrednic să i se încredințeze conducerea și stăpânirea lumii și mai ales cinstea de comandant împotriva turcilor, cu sfatul, înțelegerea și hotărârea tuturor creștinilor, de vreme ce ceilalți regi și principi catolici își petrec timpul numai în trândăvii sau în războaie civile”.
Neunirea creștinilor și războaiele dintre ei i-au făcut slabi în fața păgânilor
Dar măreția lui Ștefan nu s-a întemeiat pe aceste biruințe militare – care sunt fără îndoială schimbătoare -, ci pe smerenia sa nemaiîntâlnită până atunci la un conducător. Astfel, după cum consemnează o cronică lituaniană, după biruință el a poruncit „în toată țara sa ca, sub aspră pedeapsă, nimeni să nu-i atribuie lui această biruință, ci Domnului Dumnezeu Însuși. Apoi, patru zile întregi a postit, rugându-se și mulțumind Domnului Dumnezeu pentru o astfel de biruință asupra păgânilor”.
În anul următor, însuși sultanul Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, a intrat în Moldova cu 150.000 de soldați. Trădat de aliați și atacat din trei părți, cu o parte din soldați trimiși să își apere căminele, Ștefan l-a așteptat pe sultan la Valea Albă – Războieni, cu vreo 10.000 de oameni, în data de 26 iulie 1476. După o luptă îndârjită, cu pierderi în ambele tabere, biruința a rămas de partea turcilor. Gândul lui Dumnezeu nu înceta însă a lucra prin Ștefan Vodă, care, la rândul său, se lăsa smerit în grija proniei divine. Așa se face că înfrângerea de la Valea Albă suferită de Ștefan cel Mare a adus domnului multă mâhnire, dar nu și deznădejde. În anul următor, 1477, Ștefan făcea această mărturie, într-o solie adresată venețienilor: „Socotesc că a fost voia lui Dumnezeu ca să mă pedepsească pentru păcatele mele, și lăudat să fie numele Lui. Și dacă Dumnezeu va vrea ca eu să nu fiu ajutat, din două lucruri, unul se va întâmpla: ori această țară va pieri desigur, ori voi fi silit, de nevoie, să mă supun păgânilor. Lucrul acesta, însă, nu-l voi face niciodată, vrând mai bine de o sută de mii de ori moartea, decât aceasta”.
Smerenia și cumințenia slăvitului voievod s-au arătat și în aceea că, deși înconjurat de viclenie și lașitate, dezbinare și ură din partea fraților săi de credință, el nu a pus aceste lucruri decât pe seama depărtării de Dumnezeu, socotind înfrângerile suferite de creștini ca o urmare a păcatelor. Expansiunea Imperiului Otoman în Asia Mică și Balcani s-a datorat, în mare parte, creștinilor înșiși. „Măria Voastră știe câte țări au fost – scria Ștefan cel Mare țarului Ivan al III-lea, în 1475 – cea grecească, și nu una, și cea sârbească, și bulgărească, și arbănășească, și bosniacă – pe toate, pentru păcatele noastre, Dumnezeu le-a supus păgânilor”. Unul dintre acele păcate va fi fost neunirea creștinilor și războaiele purtate între dânșii.
Statornic în gândul său de a opri înaintarea islamului spre inima Europei, Ștefan cel Mare nu s-a mărginit doar la războaie. În egală măsură, el s-a gândit să apere credința creștină întărind-o din interior prin Liturghie, rugăciune și cunoașterea cuvântului lui Dumnezeu. Cronicarul Grigore Ureche scrie în letopisețul său că „Ștefan Vodă au făcut 44 de [Biserici și] mănăstiri”. Dintre acestea astăzi se mai cunosc, sigur: Putna (1469), Bădeuți (1487), Pătrăuți (1487), Suceava (Sf. Ilie, 1488), Voroneț (1488), Vaslui (1490), Hârlău (1492), Iași (1492), Borzești (1494), Dorohoi (1495), Huși (1495), Popăuți (1496), Războieni (1496), Tazlău (1497), Neamț (1497), Bistrița (paraclisul, 1498), Piatra Neamț (1498), Volovăț (1502), Dobrovăț (1504) și Reuseni (1504). În unele dintre acestea au fost înființate, sau au fost întreținute, școli de miniatură, broderie și muzică. S-au copiat și răspândit Tetraevangheliare și cărți ale Sfinților Părinți și dascăli ai Bisericii: Ioan Gură de Aur, Vasilie cel Mare, Grigorie Teologul, Grigorie de Nazianz, Grigore de Nyssa, Atanasie al Alexandriei, Proclu al Constantinopolului, Efrem Sirul, Dorotei.
Ștefan cel Mare și-a arătat dragostea lui față de Dumnezeu sprijinind Ortodoxia nu doar în Moldova, ci și în afara ei
Astfel, la Muntele Athos el a construit și a făcut danii în manuscrise, broderii, argintării sau bani. La mănăstirea bulgărească Zografu, numită „mănăstirea domniei mele”, a rânduit să fie dați, anual, 100 de galbeni ungurești și 500 de aspri pentru bolniță; a mai dat o pereche de ripide din argint (1488) și o impunătoare Icoană brodată cu chipul Sfântului Marelui Mucenic Gheorghie (1500); a construit un port pentru corăbii, zidul incintei, chiliile și trapeza, a pictat Biserica mare. La Hilandar, mănăstire sârbească, Ștefan cel Mare a făcut danii, acolo aflându-se un pomelnic cu numele său și numele membrilor familiei sale. La Mănăstirea „Sfântul Pavel”, a făcut un apeduct și o moară. La Grigoriu, a dăruit 24.000 de aspri și a inițiat mai multe prefaceri. La Vatopedi, a construit un port pentru corăbii și tot acolo se păstrează chipul său săpat în piatră.
Gesturile, ca și cuvintele lui Ștefan cel Mare, au lăsat să se vadă foarte limpede două dintre virtuțile care l-au însoțit totdeauna pe domnul Moldovei, anume dărnicia și recunoștința, pe care le-a păstrat totuși întru smerenie. „Ce-am putut, am dat și eu, în viața mea”, spunea el regelui Cazimir, în anul 1481. La 12 aprilie 1458, zi în care tocmai încheia un an de domnie, Ștefan dăruia episcopiei de la Roman – ca gest de mulțumire adus lui Dumnezeu – două sate, Leucușanii și Dragomireștii, și mori pe râul Moldova.
Putna, Ierusalimul neamului românesc
În anul 1469, a fost sfințită Mănăstirea Putna, necropola familiei domnitoare, iar ziua aleasă, 3 septembrie, era o exprimare a recunoștinței pentru Mitropolitul Teoctist al Moldovei, care în acea zi își avea ziua onomastică. Cu prilejul împlinirii a 13 ani de domnie, la 12 aprilie 1470, Ștefan cel Mare a dăruit Putnei o cădelniță monumentală din argint aurit. După biruința de la Vaslui, același Ștefan Vodă s-a întors în capitala sa, la Suceava, și acolo „a făcut mare ospăț mitropolitului și episcopilor și boierilor săi și întregii lui oștiri, și a instituit atunci mulți viteji și a dăruit atunci multe daruri și îmbrăcăminte scumpă boierilor săi, și vitejilor, și întregii lui oștiri; și pe toți, după vrednicie, i-a slobozit pe fiecare la ale sale și i-a învățat să laude și să binecuvânteze pe Dumnezeu pentru cele ce au fost, pentru că de la Dumnezeu au fost cele întâmplate”. Apoi, la Mănăstirea Bogdana din Rădăuți, Ștefan cel Mare a pus lespezi cu inscripții pe mormintele înaintașilor săi, primii domni ai Moldovei, și pe mormintele rudelor lor. În anul 1487, același a zidit, la Bădeuți, o Biserică în cinstea Sfântului Mucenic Procopie, în semn de recunoștință pentru victoria obținută la Râmnic, în ziua de 8 iulie – ziua de prăznuire a Sfântului -, anul 1481. În 1488, Ștefan a zidit Biserica „Sfântul Ilie”, lângă Suceava, și a sfințit-o în data de 15 octombrie, zi în care se împlineau exact 37 de ani de la moartea tatălui său. La Borzești, a dăruit, la 3 noiembrie 1496, un Tetraevanghel, în ziua împlinirii a 30 de ani de la moartea mamei sale. În sfârșit, în ultimul an de domnie, Ștefan cel Mare a ridicat o Biserică, la Reuseni, unde tatăl său își pierduse viața.
Nimeni nu se poate face pe sine Sfânt, iar când este vorba despre un conducător, această lege nescrisă se păstrează cu și mai mare rigurozitate. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că oricine poate stăpâni peste un popor, însă numai acela care-și dă viața pentru supușii lui se poate numi cu adevărat Împărat. Acest adevăr reiese cu multă limpezime din viața lui Ștefan cel Mare. Cronicarul Maciej Stryjkowski consemna, în anul 1575, că pe Ștefan, „din cauza nespusei lui vitejii, moldovenii îl socotesc ca Sfânt”, iar un alt cronicar, Bielski, scria tot astfel: „Pentru aceste izbânzi mari, deși avea o țară mică, fiecare istorie îl poate pune pe Ștefan în rând cu cei mai mari și mai faimoși căpitani: de aceea, și moldovenii îl numesc Kara Bochdan, adică Bogdan cel scump, iar pentru vitejia lui nespusă, îl țin de Sfânt”. La acestea, și Grigore Ureche adaugă: „Iară pre Ștefan Vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toți, ca după un părinte al său, că cunoștiia toți că s-au scăpatu de mult bine și de multă apărătură. Ce după moartea lui, pănă astăzi, îi zicu Sveti Ștefan Vodă”. Mai mult, în letopisețul „de la Bistrița”, scris chiar în vremea lui Ștefan cel Mare, acesta din urmă este numit, în două rânduri (după biruințele de la Vaslui și Râmnic) „purtător de biruință”, la fel ca Sfântul Mare Mucenic Gheorghie.
„Fost-a gândul lui Dumnezeu cu Ștefan Voievod”, căci el nu a cunoscut o altă dragoste, un alt sens al vieții, în afara lui Hristos și a Moldovei. Râvna pentru Casa Domnului și iubirea sa jertfelnică pentru neam și credință i-au dat tărie ca să se ridice deasupra încercărilor din această lume trecătoare, învățându-l să privească senin și cu nădejde spre Împărăția cea cerească, de unde acum ne binecuvântează și pe noi.
Arhim. Melchisedec Velnic
Sursa: http://ziarullumina.ro
