„În ce te voi găsi, întru aceea te voi judeca”. Iată vrednicia clipei. Te-a găsit în pocăinţă? Te-a găsit întru mărturisire? Te-a aflat zicând: „Greșit-am, Părinte, la Cer și înaintea Ta”[1]? Te-a găsit vărsând lacrima pocăinţei celei adevărate și a prihănirii de sine? Iată că într-o clipă Dumnezeu te judecă așa cum a făgăduit: „Credincios este Domnul întru cuvintele Sale”[2].
Dacă însă te găsește întru cele potrivnice – o, omule – atunci ţi se vor deschide ochii sufletului ș vei vedea cât de mult te-ai păgubit. Dacă Dumnezeu îl judecă pe om, atunci de prisos este pocăinţa. Când praznicul se termină, de prisos sunt cuvintele cele multe, căci totul s-a sfârșit.
O, cât de mare este taina aceasta! O, Dumnezeul meu, Preadulcele meu Iisus, deschide ochii sufletului meu ca să văd limpede această taină mare a veșnicei mele mântuiri! Ca să-mi pregătesc merinde, ajutat fiind de Harul Tău, ca nu cumva la sfârșitul vieţii mele să fiu aflat fără de câștig. Precum vezi, nu fac absolut nimic, ci mă umplu tot mai mult de patimi. Dăruiește-mi lacrimi și pocăinţă adevărată mai înainte de a veni ceasul cel de pe urmă, când voi auzi glasul Tău: „Gătește-ţi cele ale casei tale, căci vei muri și nu vei trăi”.
[1] Luca 15, 18.
[2] Psalmi 144, 13.
Extras din Poveţe părinteşti– Arhim. Efrem Filotheitul, Editura Evanghelismos.
